Cât să fie obligatoriu și cât să fie pasiune?

A face ceva din obligație versus a face ceva din pasiune – este uriașă diferența dintre ele. Mai ales în privința aspectelor artistice și științifice, adică cele în care este nevoie de creativitate pe bune, impresia mea este că fără pasiune sinceră… praful se alege. Când acțiunea și interesul se rezumă doar la ceea ce ești constrâns să faci, doar la obligații, nu există nici o șansă să rezulte ceva non-mediocru. Dar obligativitatea unor acțiuni poate ajuta și ea când și unde. Forțarea impusă de unele deadline-uri, admiteri, examene, termen-limită când o carte intră la tipar, proiecte scrise sau finalizate ca implementare șamd… pot să dea o cadență, un fel de rigurozitate care nu ar exista la nici un fel de pasiune. Rezultă de aici că doar bazat pe pasiune sau doar bazat pe obligații, nu prea are cum să funcționeze nimic. Întrebarea este, cum se poate face un amalgam din ele, un fel de echilibru între libertate și pasiune pe de o parte și obligativitate și rigurozitate pe de altă parte. Bună întrebare.

 

Discutând cu colegi, prieteni, constat o largă paletă a abordărilor privind activitățile obligatorii și cele făcute din pasiune: de la 1. extrema în care omul se ocupă doar de chestii pragmatice & obligatorii și aducătoare de venituri imediate (în rest bere, familie și TV) la extrema 2. în care pasiunea este pusă pe prim-plan – sculptura, pictura, studiul gândacilor șamd – iar în rest totul poate să se prăbușească și oricum nimic nu contează. Cum naiba se poate face un echilibru sănătos și sustenabil între 1. preocupările mai artistice și/ sau științifice – dar care nu prea au viabilitate financiară în schimb dau sens zilelor și 2. activitățile aducătoare de venit, care să asigure o viață decentă pe plan material? Echilibristica între aceste două aspecte este o căutare permanentă până și în locurile bune ale Planetei… iar în societățile sărace și primitive cum este cea de pe la noi… e aproape imposibil să faci ceva măcar pe un plan. Să ai o viață decentă pe plan financiar/material – cu o familie viabilă, totodată să îți permiți activități artistice sau preocupări științifice cât de cât relevante… toate astea ieșind din dezastrul comunist și afundat în dezastrul capitalist? Pare aproape imposibil. Eventual se poate face asta dacă te integrezi în structuri mafiote, faci studii de evaluare a impactului microhidrocentralelor sau a parcurilor de eoliene – pe gustul investitorilor spre exemplu. Atunci e bine, doar că ți-ai vândut sufletul. Sau poate nu îl mai avea demult.

 

Printre cei performanți, ca tipuri de personalitate se percep diferențe mari între 1. oameni mai boemi, mai liberi, mai creativi, mai artiști, mai filosofi, mai interesați de cercetare versus 2. persoane mai apte să memoreze și să redea cursurile tocite, mai mult sau mai puțin mecanic, indiferent de conținut – apoi să le uite repede; aici nu am vorbit de 3. cei care nu au nici un fel de preocupări, ci doar să supraviețuiască. Bine, în realitate nu poate exista în stare pură nici unul dintre aceste două feluri (boem versus tocilar), ci fiecare om rezonabil de performant se situează undeva între aceste două extreme. Totodată, nu înseamnă că este mai bine să ai stil boem decât tocilar, sau invers. Tipul de personalitate mai boemă și mai creativă (indiferent pe ce plan: artistic/ științific) are nevoie de o uriașă libertate de gândire și de acțiune; a priori nu suportă să memoreze mecanic tot felul de texte dictate – și nu suportă nici autoritatea administrativă, ierarhiile sociale de orice fel. Dar, acest stil autosuficient, nu prea este pe placul structurilor de nici un fel… iar șansa de a ajunge acceptat pe undeva, este deja o problemă. Cei care sunt foarte buni la memorare și redare exactă, la calcule, memorare de formule șamd, pot să fie foarte buni executanți în viață, iar pe perioada școlii au avantaje foarte mari pe planul notelor; dar, odată acest stil fiind format, cam greu pot să creeze performanță atunci când nimeni nu le mai dictează. E cam greu a spera ca cineva să poată memora tot fluxul de mizerii predate în învățământ și totodată să se păstreze creativ artistic sau științific…

 

Deși termenul tocilar are ceva conotații negative, totuși acest stil de abordare poate să producă rezultate semnificative, inclusiv în interiorul științelor biologice pe planul cercetării. Dar și pentru asta e nevoie de ceva pasiune, un fel de tocilar pasionat de un subiect. Spre exemplu, un astfel de om poate să devină cel mai bun specialist al copepodelor, la nivel planetar. Să stea să analizeze în detaliu toate lucrările publicate în domeniul lui (bine, nu sunt extrem de multe…), să se uite la probe primite de peste tot de pe Planetă, să facă desene meticuloase despre ce vede prin microscopul binocular, să descrie taxoni noi pentru știință. Să aibă o răbdare extraordinară, o focalizare autistă asupra subiectului, și nimic altceva să nu îl intereseze. Nimeni nu o să poată să îl contrazică în domeniul lui. Prin acest tip de specializare pe un grup de organisme cu care nu se ocupă nici mama dracului (adică, cel mult există câteva persoane pe tot Globul), stilul acesta de abordare poate da roade: articole științifice în serie lungă, revizuiri taxonomice/ filogenetice, tratate șamd. Pot exista specialiști pe ciclostomi care toată viața să nu aibă nici un altfel de preocupare, sau pe orice grup obscur despre care nici nu știai că există. Și astfel cunoașterea științifică progresează.

 

Când cineva are o pasiune față de un oarecare domeniu… înseamnă că a priori este expus fluctuațiilor. Poate să fie preocupat de anumite aspecte azi, apoi de altele total diferite timp de o lună sau un an, apoi să revină la subiecte anterior abordate – să le pună pe alt plan de detaliere sau de sinteză sau de punere în lumină. La un real artist sau savant, singurul aspect valid este esența artei respectiv esența cercetării, toate celelalte sunt detalii. Când se lucrează în acest fel, nu există nici week-end, nici terminarea programului la ora 16, la fel nu există nici ideea de ora 8 luni dimineața; și nici predictibilitatea rezultatelor, nici în artă și nici în știință. Culmea este că până și proiectele de cercetare sau artistice din vremurile hiper-birocratizate actuale sunt mai adecvate stilului tocilarilor – unde este previzibil ce o să se întâmple. Adică, să se știe din start de la scrierea proiectelor, că se vor face 50 de tablouri; sau se vor cerceta X aspecte și se va ajunge la concluzia Y peste 3 ani. Cel care are o impresie măcar despre esența vieții artistice sau științifice, vede ruptura uriașă între acest model de finanțare dedicat birocrației tocilarilor – și realitatea efervescentă și extrem-fluctuantă din viața boemă a artiștilor și cercetătorilor.

 

De ce a devenit atât de putred tot sistemul? Creativitatea științifică și cea artistică sunt niște manifestări care nu au legătură nici cu programul de lucru, nici cu numărul de ore petrecute la birou șamd; ele sunt extrem de greu de cuantificat, să nu mai zic de previzionat. Apoi, cine să evalueze cât poate să valoreze o creație artistică de orice fel sau ideile rezultate din creativitatea științifică? În lumea capitalistă și ultra-birocratizată, primește valoare doar ceea ce poate să fie vândut, sau pus în tabel, sau numărat. Iar esențele niciodată nu pot să fie puse în aceste sisteme, totalmente inapte de a le prinde valoarea. Un cercetător care are mai multe articole publicate – oricât de banale, sau mai multe citări în circuit închis – devine mai valoros decât unul care are puține articole dar geniale. Mari genii ale științei, inclusiv oameni bătrâni care au Premiul Nobel, constată că în sistemul actual de evaluare ei nu ar avea cum să facă față. Pasiunea pentru cercetare, combinată cu capacitatea de a o face la nivel de performanță recunoscută – totuși scapă sistemului acesta de evaluare care a devenit putred fix în esența lui. Parcă ai impresia că este un sistem al mediocrității-tocilare, o producție mecanizată, care nu doar că nu poate percepe genialitatea artistică sau științifică, dar este dornic să o ucidă dacă poate. Creativitatea științifică și artistică reală, cele făcute cu pasiune – în loc să fie susținute, ajung să fie legate de mâini și de picioare, puse în tabele, lipsite de orice viață.

 

Dacă ne referim la cercetarea din domeniul biodiversității, la câți bani au fost pompați în acest domeniu prin tot felul de proiecte care mai de care mai pompoase și mai pretențioase, elaborate de tot felul de firme de consultanță, cu tone de maculatură birocratică… ai avea senzația că ar trebui să existe date detaliate măcar despre organisme de dimensiuni mai mari. Impresia mea este că din sumele alocate cercetării de biodiversitate, e mare lucru dacă la cercetători a ajuns 1%. Restul de 99% a ajuns la firmele de consultanță poziționate în locurile care trebuie, la cei care au organizat licitațiile, la contabili și auditori, la secretare și politrucii care alocau fondurile. Despre structuri mafiotizate și corupte nici nu mai vorbesc – cu toate că atunci când era vorba de proiecte cu sume mari, doar acestea aveau acces la resurse. Dezastrul total al cercetării este și consecința acestui sistem cretin. Iar datele veridice-credibile care eventual există, sunt mai mult rezultate din pasiunea și dăruirea cercetătorilor, decât din proiecte ultra-birocratizate care au produs doar praf în vânt. Este un exemplu în care pasiunea onestă și sinceră pentru cunoaștere – singura capabilă să aducă realmente valoare – a fost înfrântă total de rigorile încremenite ale birocrației-tocilarilor și de statul mafiotizat, corupt până în măduva oaselor. Dacă ne referim la proiectele din domeniul educației ecologice – situația este similară. Și, am impresia, că identice sunt situațiile din celelalte domenii.

 

Deci, viitorul sună bine.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cât să fie obligatoriu și cât să fie pasiune?

  1. gigi zice:

    Si , din pacate,, cangrena,,avanseaza…. pe langa cercetare stiintifica si alte domenii, se pare ca societatea in esenta ei este afectata.

  2. Doru Ruşti via FB zice:

    corect, doar că tre’ să existe și finanțare pt. ‘ciclostomii’ ăia, altfel moare ‘tocilaru” de foame…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s