Ciuful de pădure – Asio otus

Ce bine e să stai lejer, să bei o cafea. Mă sună Tibi și îmi zice să cobor la blocul vecin că este ceva bufniță pe un tuia și pasărea este bine iluminată. Îmi zice să vin repede, că au mai fost și altele care au zburat deja. Cobor cu teleobiectivul mare (600 mm, dar cu aparat DX este echivalent 900 mm)… și constat că pe o tuia stă un ciuf de pădure, frumos și liniștit, cu ochii închiși savurând căldura soarelui. Era cam la 4-5 metri înălțime, dar nu avea crengi în fața lui, așa că era destul de bine. Mark îmi zice că mai erau doi care stăteau la soare unul lângă celălalt, dar au zburat; plus că mai este unul mai retras în umbră, pe un molid din spatele blocului.

 

Să păstrezi fix teleobiectivul acesta, din mână, nu e prea ușor; și oricum există ceva mișcare, așa că trebuie să ridici sensibilitatea, să îți permită un timp de expunere adecvat. L-am rugat pe Mark să stea în fața mea, să țină obiectivul deasupra capului, încât să aibă mai multe puncte de sprijin, și am făcut peste 300 de imagini, în serii de bracketing. Problema era că ciuful stătea ca împăiat, cu ochii închiși… făcând câte o mișcare și deschizând ochii doar când la 3 metri de el trecea o camionetă sau un tractor. Erau pe aici utilaje de la gospodărirea orașului, tăiau crengile de pe copaci la un mod aproximativ acceptabil… și prezența lor a perturbat ciufii care au ieșit din careva desiș aflat sub acțiunea drujbiștilor. Interesant era de privit cât de puțin impresionată era pasărea asta de prezența oamenilor; nu se deranja la zgomote, forfotă, deloc. Mult mai sensibil era exemplarul care stătea în umbră, pe molidul din spatele blocului; am făcut doar câteva cadre, dar eram prea aproape cu teleobiectivul, că nu îi vedeam doar capul; îi zic lui Mark să ne îndepărtăm puțin să pot avea în imagine toată pasărea – dar nu mai era cazul… a zburat la un pâlc de tuia și a intrat în desiș, unde nu avea sens să speri că poți face imagine. În schimb, celălalt ciuf de pădure, cel de la soare care stătea liniștit, a așteptat până a fost adusă și una dintre camerele de filmat și un trepied din mașină… și vor exista câteva carde bune care eventual vor ajunge parte în ceva film.

 

Desigur, aceste poze cu ciufi de pădure sunt cele care pot să fie făcute cu două păsări sălbatice aflate în libertate, combinat cu condițiile de lumină existente la momentul respectiv. Cred că este clar că dacă faci fotografiile cu o pasăre captivă, accidentată/ prinsă pentru inelare șamd, care să fie ținută în mână și să poți să îi fotografiezi detalii ale feței cu un obiectiv normal sau un macro (deci nu teleobiectiv)… altfel ar arăta situația. Și dacă în loc de luminile prânzului ai avea luminile de la apus, poate ajutate și cu un blitz pentru macro-fotografiere, din nou altfel s-ar pune problema. Pozele ar avea calitățile tehnice mult mai bune, date de controlul total al parametrilor – când imaginea nu este făcută cu o vietate sălbatică liberă care face cum și ce vrea ea.

 

În cartierul acesta de blocuri există câțiva tuia și molizi care pe timp de iarnă sunt locurile preferate de aceste strigiforme. Era un molid de circa 15 metri care avea crengi doar spre vârf și acolo le plăcea cel mai mult să își petreacă ziua. Pisicile nu prea reprezentau un pericol, că nu prea ar urca pe un trunchi atât de golaș până la o înălțime așa mare, așa că acolo sus era fieful ciufilor. Sub molid vedeai ingluviile, cocoloașele din resturile nedigerate ale prăzilor, deci preponderent blana și oasele rozătoarelor și eventual rar de tot oasele și pene ale unor mici păsări. Doar că acel molid a fost rupt de o furtună puternică de pe la sfârșitul verii trecute. În ultimii ani, pe timp de iarnă au stat pe aici cam 10 ciufi de pădure, iar vara cuibărește o pereche prin molizii mai bătrâni, în ceva cuiburi părăsite de cioară. Când puii devin mari, se aude toată noaptea țipătul lor, când deja au părăsit cuibul dar mai cer hrană de la părinți. Cât timp sunt aici strigiformele astea, șoarecii nu prea au șanse să fie prea mulți.

 

Interesant este că în urmă cu 30-35 de ani, pe vremea copilăriei noastre, pe aici nu erau ciufi de pădure. Adică, în cartier sigur nu era colonie de iernare și nici nu cuibăreau prin preajmă. Poate din cauza că erau mai frecvenți imbecilii care aveau arme cu aer comprimat, și era la modă să ai acasă păsări împăiate. De mult nu mai există moda respectivă, și nici criminalii care din plăcere împușcau păsările sălbatice. Așa că din acest punct de vedere se vede că printre blocurile de beton… acum există șanse de existență și pentru ciufii de pădure care, din câte pare, se simt destul de bine. Noaptea vine vremea lor. E frumos seara când se lasă întunericul să îi vezi cum zboară, se avântă viguros către locurile de vânătoare; în liniște totală, fără o fâlfâire de aripi care să se audă, agil și plin de energie, ciuful de pădure din noaptea întunecată pare o ființă totalmente diferită de pasărea care ziua este atât de retrasă, blajină și vulnerabilă.

DSC_2814DSC_2829DSC_2865DSC_2904DSC_2910DSC_2916DSC_2925DSC_2939DSC_2945DSC_2946DSC_2966DSC_2973DSC_2974DSC_2976DSC_2978DSC_2988DSC_2989DSC_3013DSC_3033DSC_3041DSC_3087DSC_3095

© dr. Peter Lengyel

 

 

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ciuful de pădure – Asio otus

  1. gigi zice:

    Frumoasa pasare !

  2. Multumesc foarte mult! 🙂 Niste imagini superbe si o povestire extraordinara.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s