Poieni din Munții Igniș

Platoul Vulcanic Igniș, undeva la mama naibii. Pădure de amestec, dominată de conifere, mai concret de molid. În ceva poiană tragi mașina de teren pe marginea drumului și oprești motorul. E bine să nu mai fie nimeni cu tine, să poți să te integrezi cât mai bine în natură. Te plimbi printre ierburi de munte, culegi câteva afine sau mure. Pentru primele 5 minute pare cam sterp locul, doar copaci, ierburi, niște râmături de mistreț. Și un cer albastru, cu nori pufoși, albi.

 

Dar dacă stai în liniște, începe să se audă forfota vietăților. Pe o tufă de soc se așează câțiva sturzi. Din pădure se aud tot felul de păsări, de la pițigoi la aușei, gaițe de munte, câte o ciocănitoare; oricum, mult mai multe exemplare decât bănuiai din goana mașinii, sau dacă nu erai singur în liniște deplină. Dacă te plimbi prin poiană, vezi că în bălțile mici sunt niște broaște, izvorași cu burta galbenă. Și sunt ferigi la marginea apei și probabil undeva stă sub ele o broască râioasă verde, sau poate o broască râioasă brună. Sunt în poiană câțiva codroși și niște codobaturi albe, pe lângă pârâu o codobatură de munte. Din desiș a ieșit un măcăleandru și era foarte aproape, nici la 2 metri. Te puteai gândi că nu ai vrea să fie la fel de aproape o față de urs. Să iasă la fel de neașteptat din desiș și să fie lângă tine.

 

E greu de definit care sunt animalele din poiană, din zona ierburilor, și care sunt cele de pădure, că de fapt există aici un mix al zonei ecotonale, unde diversitatea pare (și este…) mai crescută față de zonele mai monotone. Lăcuste mărunte emit stridulații fine, știu că nu te prea impresionează; cosașii țârâie în lumina de apus, și încep să cânte și câțiva greieri. Libelule mari, din genul Anax, trec în patrulare în speranța să vâneze ceva insecte. În poiana asta banală de la marginea drumului e probabil să trăiască multe sute de specii de insecte, poate și peste o mie, de la fluturi de zi la cei de noapte (inclusiv microlepidoptere/ molii), coleoptere (gândaci, inclusiv specii ale căror reprezentanți au dimensiuni foarte mărunte), himenoptere (viespi, albine, bondari), ortoptere (cosași, lăcuste, greieri), heteroptere, dermaptere, diptere șamd. Îți dai seama că nimeni nu se ocupă de studiul lor. E ca și cum ele nu ar exista.

 

La marginea pădurii era un uriaș trunchi de molid căzut, aflat pe cale de descompunere. Niște furnici mari se agitau în zonele mai însorite ale trunchiului. De sub scoarța desprinsă, o șopârlă de munte iese la soare; cu mișcări robotice își găsește un loc bun și apoi rămâne nemișcată; alte și alte șopârle ies din crăpături, deja se văd 5, apoi 6. În poiana asta sigur trăiește măcar o viperă, poate acum e la soare pe undeva printre afini și pietre, sau poate este retrasă în ceva văgăună fix sub trunchiul pe care stai. Te uiți la colosul acela de lemn, plin de putregaiuri și de galerii de furnici, și tot felul de ciuperci vizibile. Și cine știe câte invizibile. Și îți imaginezi cum în interior se dezvoltă larve de croitori, care se vor metamorfoza în niște gândaci de o perfecțiune sculptată de miliarde de ani de evoluție, naturală. Cu antenele lor lungi și cu ochii “pixelați” își vor face o părere despre aceste locuri, se vor ridica în zbor; și poate vor avea momentele lor de fericire. Întrebarea este, oare cât din toate astea se poate reda în imagine fotografică sau filmată, eventual în cuvinte, și cât se poate percepe doar aici?

 

Nu era nici frig nici cald, și nu doreai nimic, că totul era fix cum trebuie să fie. Poate ai trăit și tu starea aceea în care totul devine mai pur, mai acceptabil așa cum e, în care se aude pârâul care de-abia curge, în care se vede la perfecție fiecare furnică, fiecare con de molid, fiecare fir de iarbă. În care totul pare la locul lui, ca un fel de ordine perfectă. O astfel de stare parcă nici nu permite să faci fotografii macro, sau cu teleobiectivul ori superangularul, nici să freci drona prin aer; sunt momente în care nu e necesar să faci filmare time-lapse de Blackmagic, ci este destul să vezi cum flutură frunzele unui mesteacăn tânăr – ca un joc de lumini. Umbrele erau din ce în ce mai alungite. Și se leagănă vârfurile de molid în bătaia lină a vântului, pe fondul cerului din ce în ce mai întunecat-albastru.

 

Sunt destule poieni mici prin Igniș, probabil sute; de astea de 1-2 hectare. Dar Ignișul are și poieni mari, de peste 1.000 de hectare bucata. Păscute de herghelii de cai, de cirezi de vite și de bivoli, acestea dau o impresie diferită. La o poiană mare, chiar dacă sunt scoase la pășunat sute de vite, cai, bivoli… aproape că nu se percepe prezența lor; se pierd printre cocoașele înierbate, se pierd printre hârtoape și râpe neumblate, în imensitatea peisajului cu ierburi.

 

Interesant este cât de previzibile sunt anumite aspecte… dacă ai o cunoaștere bună a zonei, dacă ani și ani de zile ai tot fost pe aici. Spre exemplu, în toată imensitatea înierbată a Câmpului Ștefan nu o să fie 100 de locuri unde să vezi pietrar (Oenanthe oenanthe)… ci o să fie foarte puține. Există câteva mici zone cu habitate care îi sunt favorabile, aparent. Dar, să vezi concret pasărea respectivă, este foarte probabil să se întâmple puțin amonte de podul de beton care trece peste pârâu, puțin mai sus de Cheile Tătarului. Este aici un loc înierbat care are bolovani mari și an de an poți să vezi pietrarii în acest habitat, la orice vizită pe timp de vară. Ai putea pune pariu că aici o să îi detectezi pe o rază de 100 de metri, iar în rest este foarte improbabil să mai descoperi prezența speciei… măcar un exemplar; asta cred că o să rămână valabil și anul viitor și peste 5 sau 10 ani. Interesant e să constați că de cine știe câte generații, pe acest mic loc trăiesc ei, aici le place, iar alte locuri cu caracteristici aparent foarte asemănătoare (iarbă, mușuroaie, bolovani mari), din ceva motive neștiute, nu le sunt atât de atractive.

 

Poienile mari au cursuri de ape mai semnificative, zone înmlăștinite, stâncării; altfel arată. Și vezi vânturei roșii care nu ar rămâne la o mică poieniță, și șorecari, pietrari, potârnichi șamd; ereți în migrație. Ies pe aici să vâneze și șerpari precum și acvile de munte. Interesant este să te gândești că în poiana mare diversitatea de specii nu neapărat este mai mare decât în poiana mică – poate că este chiar mai redusă; utilizarea antropică mai agresivă, pășunatul/ suprapășunatul, atât cel actual cât și cel din trecutul recent sau mai îndepărtat, desigur au lăsat efecte; în poiana mică este un puternic “efect ecotonal”, diversitatea ridicată de la contactul pădurii cu pășunea… pe când în poiana mare… mai nimic. Plus că aceste mari terenuri înierbate sunt „monotonizate” artificial și acum. Spre exemplu, dacă apar tufe sau se instalează puieți de arbori, ei sunt tăiați, „curățați” prin finanțarea perfidă creată de “politicile europene” – nu cumva zona să devină mai naturală, cu habitate mai mozaicate – ci trebuie tăiată fiecare tufă și fiecare arbore tânăr. Câte un arbore bătrân mai persistă ici-acolo; dar ei pică rând pe rând, distanța dintre ei crește de la an la an, după fiecare furtună; aici în Platoul Vulcanic Igniș arborii bătrâni de pe pășuni nu vor ajunge înlocuiți de arbori tineri, că nu permite ceva cretină comisie de la Bruxelles, ceva tâmpiți cu cravată care habar nu au de existența acestor locuri și de specificul lor tradițional. Plus că ai impresia că ar face totul împotriva biodiversității naturale – deși pe hârtie se susține opusul, protecția, conservarea, reconstrucția ecologică.

 

Adevărul este că dacă ar fi lăsate în voia lor, aceste zone ar ajunge împădurite peste 99%. Succesiunea vegetală ar duce la niște uriașe păduri compacte, făgete cu niște exemplare atât de colosale cum nu ai văzut niciunde. Foarte rare ar fi poienile create de ceva alunecare de teren, de un incendiu produs de fulger sau de o doborâtură de vânt. Până și aceste “poieni” ar avea o existență temporară scurtă – rapid ar fi reîmpădurite, natural. Zone fără pădure ar fi sub 1% în Igniș, poate sub 0,1%, sau sub 0,01%. Câteva stâncării cu abrupturi cvasi-verticale, câteva mlaștini gen Iezerul Mare și Tăul lui Dumitru. În rest, pădure cât vezi cu ochii, plină de urși, lupi și buhă mare.

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s