Videografie. Corporatism versus ONG-ism

Este interesant de văzut cam cum se pune problema filmărilor & producției videografice în context ONG versus context corporatist. Care sunt diferențele, motivațiile, părțile reușite și cele șubrede? Cum se poate face film eco la modul sustenabil, coerent, adaptat realităților, ne-mizerabilizat de goana după rating, totuși apt să atragă privirile… să atingă suflete umane?

 

În context ONG eco, motivația prioritară este un ideal, spre exemplu cel al educației ecologice, al protecției mediului, al conservării diversității biologice, al dezvoltării durabile șamd. Cu rare excepții de moment, există mari constrângeri pe planul echipamentelor disponibile, limitări ale gradului de profesionalizare în domeniul imaginii, limitări bugetare brutale… dar există oportunități în privința cunoașterii detaliate a subiectului abordat, a timpului și pasiunii, a evenimentelor organizate sau a subiectelor care pot să fie abordate (ture spectaculoase de explorare de peșteri, participarea la/ organizarea de expediții în zone dure, subiecte eco locale, păduri, lacuri șamd). Deși există ocazii foarte bune pentru videografiere, se poate percepe o tendință la ONG-uri de mediu ca până și în cazul existenței materialelor filmate, ele să nu ajungă montate, finisate în ceva producție concretă; din lipsă de încredere poate, sau din cauza altor priorități, sau din cauza unui idealism exagerat care niciodată nu este mulțumit cu rezultatele de până acum, poate din frica de comentarii negative din partea celor din sector, apare o tărăgănare și o disipare… adică rar se finalizează câte un film care nu era parte din ceva grant finanțat. Deși în domeniul ONG-urilor eco nu există echipe de producție video, cu scenariști, documentariști, operatori, regizori, producători, ingineri de sunet, luminiști, montori, tehnicieni de toate felurile… totuși, pasiunea și apropierea de subiecte eco reprezintă o mare șansă… care eventual poate să fie fructificată.

 

În context corporatist, motivația este afacerea, producția de bani, pentru care este nevoie de atingerea unui rating cât mai mare – în paralel cu scăderea costurilor de producție. Dacă ai o emisiune de o oră pe lună/ sau pe saptămână… nu ai timp de filozofare. Este clar că materialul trebuie să fie gata, la timp. Și dacă ai bugetate 2 zile de filmare în zona X – și ai ajus acolo, e clar că nu poți nici să adaugi alte zile – că acum e prea ceață, nici să le amâni din cauza că cerul e acoperit de nori. Scoți imaginile și din piatră seacă, tragi interviurile și mergi acasă… că altfel poți să îți cauți alt loc de muncă. Adică aici există un mecanism mai mecanic, mai cadențat, mai brutal, care poate că nu are finețuri de natură artistică… nu ajunge la aspecte sofisticate… nu pune prea mult suflet… dar are capacitatea de a produce regulat și previzibil emisiuni la un anumit standard, nici prea ridicat și nici prea jalnic.

 

Angajatul, mai concret fiecare angajat care își are locul lui în schemă, cel care decide subiectul în concordanță cu politica postului respectiv, regizorul, operatorul care face filmările pe un anumit stil, montajul, topate acestea merg pe bandă rulantă. Fără prea multă pasiune, dar cu un ritm clar. Finanțarea, deși precară, totuși este susținută pe termen lung, există echipamente la un nivel acceptabil, există un profesionalism pe fiecare nivel… altfel totul e falimentar. Oricum, nici în acest domeniu schema nu este simplă; iar dacă vezi în ce stare financiară sunt variatele canale de televiziune de pe la noi, îți dai seama că totul e pe muchie de cuțit, în general cu datorii care se acumulează, foarte aproape de incapacitatea de plată. Limitările bugetare drastice, forțarea producției de materiale aducătoare de rating dinspre marile mase tâmpe… cam greu permite focalizarea pe aspecte de educație ecologică, producții care să nu fie pline de exagerări și manipulări de toată jena. A spera de la abordarea corporatistă ceva reușite care să zguduie lumea în domeniul filmului eco… nu prea pare realist. Totuși, ceea ce se poate învăța foarte bine de la corporatiști este rămânerea în buget și finalizarea materialului… două elemente care completează pasiunea și idealismul… și permit sustenabilitatea în lumea reală.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Un video în care nu doar că ai niște time-lapse-uri bine încadrate, dar ele nu sunt statice… adică a existat o mișcare a camerei în timpul filmării. Ca idée, dacă luai câte un frame la o secundă, și timp de 10 minute sau de o oră aveai o mișcare pe orizontală sau pe verticală a camerei încât să o deplasezi pe un unghi de 20-30 de grade… se producea materialul brut pentru un cadru tare de tot.

 

 

Acest articol a fost publicat în Filmare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Videografie. Corporatism versus ONG-ism

  1. Peter Lengyel zice:

    HOW TO PRODUCE A PROFESSIONAL SHORT FILM WITH LESS THAN $5,000

    https://shortfilmconnection.com/produce-professional-short-film-less-5000/

  2. Peter Lengyel zice:

    No Crew, No Problem: How to Shoot a Film by Yourself

    „Maybe you live in a small town, maybe you don’t live in a film hub, or maybe you are just a little antisocial—whatever the case, you might find it difficult to find a crew to work on your projects with you. This is a problem plenty of filmmakers encounter at some point in their life…”

    http://nofilmschool.com/2017/07/no-crew-no-problem-how-shoot-film-yourself

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s