Hazard în fotografiere și filmare

Sau mai concret, hazard & necesitate în fotografiere & filmare

 

Azi am ieșit câteva ore pe dealuri și munți, pe lângă apă – prin Igniș, pe la cabana Agriș, apoi puțin pe lângă râul Iza. Cred că nu e nici o surpriză că am avut o asemenea preocupare. Fotografiere, natură, Maramureș. Pe de o parte, știu locurile astea destul de bine, adică am fost de sute de ori… și totuși dorința de a avea noi experiențe naturalistice, combinate cu potențiale reușite în domeniul fotografierii și filmării… au capacitatea să mă mobilizeze. Asta chiar dacă condițiile nu sunt perfecte, și ele niciodată nu sunt previzibil-perfecte.

 

Cum se pune problema? Acesta fiind contextul, știu care sunt subiectele statice mai interesante, câte un peisaj, un trunchi de arbore matusalemic, un sector de râu șamd. Cam toate acestea statice pe care le cunosc eu… deja au fost fotografiate foarte bine – sau greu îmi pot imagina să fie și mai OK; dar ceva combinație de condiții extravagante cu nori și o lumină incredibilă, o secundă poate aduce noi splendori fotografice. În privința filmărilor, până și cu peisajele, este loc de mai bine – dar mă străduiesc. Rezultă de aici că până și în privința subiectelor care nu dispar de acolo, condițiile pot să fie de un milion de feluri, și există o mare doză de hazard, între banal și sublim. Ceea ce acum e sublim –  devine banal și invers, cu o viteză a schimbării condițiilor de lumină. Ce, unde și cum o să fie perfect pentru fotografiere, nu există nici o modalitate de a face calculele – pentru că perfect este mai mult decât o stâncă în raze orange. Perfecțiunea este dincolo de cele calculabile – până și atunci când vrei să faci o fotografie cu un râu sau un munte.

 

Pe de altă parte, există subiectele non-statice. Pisica sălbatică (Felis silvestris) care în urmă cu câteva zile a sărit între tufe și a urcat versantul ca o săgeată, de nici nu ne-am dat seama unde a dispărut; până ai câteva cadre faine cu o astfel de dihanie, măcar foto dacă nu filmate, ai ceva muncă pe teren. Chiar și cu aparatură ultimul răcnet, nu e simplu. Tot felul de păsări, reptile care deși se știe că sunt pe acolo… până ajungi să ai măcar o imagine decentă… cam ai de persistat. Spre exemplu seara asta erau pe lângă Iza niște granguri (Oriolus oriolus), sus la mama naibii spre vârfurile copacilor; masculul, galben cu negru, ca o bijuterie, a zburat deasupra noastră, de pe un mal pe altul, doar că luminile erau șterse, imaginea ajungea o mizerie ternă dacă era făcută – chiar și cu un teleobiectiv cum puține sunt în Europa. Cât despre a face imagini filmate-bestial cu o astfel de pasăre… îți dai seama cam care sunt șansele. Cât timp, câtă energie se investește, până apar condițiile adecvate? Așa cum povestea un prieten, fotograf din Ungaria, că a mers cu Land Rover peste 1 milion de km – timp de o viață, și odată a găsit un cuib de grangur la 2 metri înălțime, la care a făcut poze bestiale; la fel, odată a aflat de un cuib bine vizibil de ciocănitoare cu trei degete sau ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus)… în Slovacia… și imediat a mers acolo, a stat o săptămână și a tras cadrele care arată de îți pică fața. Dacă dai de zona în care chiar acum are cuib careva specie mai interesantă, merită investită energia; pasărea legată de cuib/ zona de cuibărire devine un fel de subiect semi-static… care acum este aici, până își crește puii, apoi dispare în imensitatea habitatului, încât aproape niciodată nu îl vezi și nici nu prea ai cum să îi faci măcar o poză. Cuiburi de granguri sunt multe, în fiecare an specia cuibărește până și în Parcul Grădina Morii din Sighet, doar că aceste cuiburi sunt undeva la vârful arborilor înalți, pe niște crengi subțiri; șansa de a găsi un cuib care să aducă pasărea mai în vizor… mai aproape de sol, este aproape zero. Iar a ridica un cort de camuflaj la 30 de metri înălțime, a îl ține ancorat stabil acolo, iar este o poveste cam complicată.

 

Cumva, fotograful sau cameramanul naturalist, calculează cu aceste probabilități. Cu probabilitățile foarte reduse, chiar infinitezimale, de a face o imagine care să conteze. Dacă ai o cunoaștere bună a zonei, a subiectelor, a condițiilor de lumină, dacă ai la dispoziție tot ce este necesar ca echipamente de fotografiere sau filmare, dacă ai cort de camuflaj și mașină care să te ducă aproape… deci chiar dacă ai cam tot ce e nevoie… trebuie să investești o cantitate uriașă de timp, de pasiune, de energie… pentru a avea cât de cât niște rezultate. Nici o garanție nu există, ca după o zi prin toate smârcurile… măcar o poză o să treacă de nivelul de plutire. Dar există posibilitatea ca nici un subiect, nici o lumină, nici un moment să nu te facă măcar să scoți din geantă aparatul de fotografiat sau de filmat. Totuși, făcând un calcul al probabilităților, al șanselor foarte reduse dar existente, este previzibil ca odată și odată să existe acele ocazii, pisica sălbatică să se oprească puțin și ochii verzi să îi strălucească. Două acvile de munte să se rotească fix deasupra ta și să nu fie la distanță uriașă. Berzele negre să fie aproape, călifarul roșu să zboare fix pe lângă tine în lumină perfectă, să existe câmpul cu maci, popândăul să se uite la tine, cerbii să alerge în salturi mari.

 

Evident că nu se poate calcula de acasă cum o să arate condițiile de moment undeva departe în teren, atunci când eventual vei ajunge acolo. Nu se poate prevedea dacă cerul o să fie prea monoton – fie total acoperit de nori, fie prea banal de senin; și e mică probabilitatea ca formațiunile norilor să dea o senzație de nedescris – poate e bestial sau poate e un mare kitsch dacă se oglindește în imensitatea lacului. Și nu se poate calcula dacă mistreții se vor opri pentru câteva secunde la marginea pădurii, înșirați, cu coama în vânt, iluminați perfect… și o să fie cea mai tare imagine cu ei din toată viața ta – sau vor intra gonind în desiș înainte de a îi avea în focus.

 

Imagini memorabile nu se pot face din rutină. E ceva unic în fiecare dintre ele. Poate că unele sunt rezultatul unui noroc, al începătorului; dar, dacă e să nu fie doar niște sclipiri în serie scurtă, dacă e să fie din ce în ce mai brutale, mai incredibile, dacă e să ridici ștacheta mai sus decât era ea înainte… asta înseamnă o muncă dură. Înseamnă creativitate, dăruire, și foarte multă implicare. Să nu ratezi șanse, din cauza că nu mai speri… deloc. Să nu lași teleobiectivul acasă nici măcar când mergi de la Sighet la Baia Mare la o întâlnire din careva proiect; nu de alta, dar nu este exclus ca prin pădurile Gutâiului sau Ignișului să vezi pe undeva cum o buhă mare (Bubo bubo) stă liniștită pe o pradă reprezentată de un iepure; și nu se poate exclude ca acvila de munte (Aquila chrysaetos) să zboare razant deasupra ierburilor; și nu se poate exclude ca ursoaica să stea sub copac iar ursuleții să fie urcați pe crengi. Nu e exclus ca iarna mistreții să fie goniți de lupi pe o imensitate de zăpadă. Nu se poate exclude. Deși probabilitatea ca totul să fie perfect, să îi ai în lumină bună, în clar, în focus, este aproape de zero. Dar nu zero.

 

E ceva satisfacție să faci poze de aproape cu cocoșul de munte, sau cu diferite specii de orhidee, liane, vulturi pleșuvi, șoimi călători, cu zimbrul sau elanul din ceva pădure a nordului, cocorii, liliecii, pelicanii, corcodeii, egretele, lopătarii, fluturii de noapte din oricâte specii, sturzii și chițcanii, pârșii și șorecarii, sticleții și păsările omătului. Și lista este oricât de lungă, milioane de specii, libelule și efemeroptere, sturioni și guvizi, fiecare cu imaginea lui unică și irepetabilă. Ca naturalist, nu ai timp de toate, dar poți măcar grosso modo să arunci o privire.

 

Interesant este cât de „proiectabile” sunt anumite imagini care teoretic sunt tari… spre exemplu leii lângă pradă în ceva savană africană; doar trebuie zburat acolo cu o cursă de pasageri, mers cu mașina agenției în parcul național X, oprit pe drum, orientat teleobiectivul pe leii care oricum sunt obișnuiți cu turiștii din nenumăratele mașini de teren, și oricum trebuie să mănânce ceva și oricum poți să faci o poză bestială de foarte-aproape – la fel cum au mai fost făcute sute de mii sau milioane. La fel detalii cu zebre, gheparzi, leoparzi, elefanți șamd. În schimb, o singură poză decentă cu ciocănitoarea de munte (cea cu trei degete)… în libertate, în Carpați, e din total altă categorie; aproape imposibil de făcut.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Dacă ai curajul să speri ca în domeniul fotografierii naturalistice sau a filmărilor eco… să existe măcar o mică șansă să ajungi mai sus de nivelul banalului… atunci ai treabă serioasă de făcut.

Acest articol a fost publicat în Filmare, Fotografiere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s