Snagov – lacul și pădurea

Lacul Snagov și Pădurea Snagov sunt situate la circa 30-40 km nord de București. O seară de fotografiere cândva în septembrie 2012. A rezultat un folder cu 386 de poze. Evident, nu au fost văzute niciodată, până acum în iunie 2017. Bănuiesc că pot să existe câteva care să merite să devină vizibile pe net; poate 50 de imagini care pot să dea o impresie.

Lacul Snagov este un liman fluviatil de formă foarte alungită, șerpuită – sinuoasă, cu mici golfuri, o fâșie întinsă pe circa 16 km lungime – cu orientare generală nord-est – sud-vest. În afara lagunelor Razelm – Sinoe, a lacurilor din Deltă, plus Techirghiol și alte câteva mari lacuri dobrogene, lacul Snagov este unul dintre cele mai întinse lacuri naturale din țară (adică, aici nu se includ lacurile de baraj); date despre suprafața lacului sunt variate, arătând o arie de 575-720 de hectare; adâncimea maximă a apei ajunge la 9 metri – ceea ce face ca Snagovul să fie cel mai adânc lac din Câmpia Dunării de Jos. Ca geneză, există și idei că ar reprezenta o rămășiță a Mării Sarmatice (care ocupa o enormă suprafață în urmă cu 2 milioane de ani), din care au persistat Marea Neagră, lacul Balaton și… lacul Snagov. Altă idee este că acest lac este un liman fluviatil, adică un curs de apă care are un baraj natural sub formă de grind; dacă te uiți la hartă și vezi forma luciului de apă, ai tentația să zici că nu seamănă nici cu Marea Neagră și nici cu Lacul Balaton, deloc; și că este perfect asemănător cu un curs de apă care are un baraj la capăt.

 

Pe o insulă dinspre extremitatea nord-estică a lacului se află mănăstirea Snagov, a cărei biserică în stil bizantin a fost ridicată în 1517 – 1521 și pictată cu fresce peste aproape un secol; o parte a istoricilor consideră că Vlad Țepeș a fost înmormântat la această biserică. Mănăstirea a avut rol cultural, aici a funcționat o tiparniță, dar apoi a devenit închisoare.

Dintre plantele acvatice autohtone, de menționat săgeata apei (Sagittaria latifolia) și nufărul alb (Nymphaea alba); la marginea apei există stufărișuri (Phragmites communis) și papură (Typha sp). În apele lacului este prezentă scoica Dreyssena polymorpha. Ihtiofauna lacului cuprinde 16 specii, atât specii de pești autohtoni cât și specii introduse; dintre speciile care trăiesc în mod natural aici, se pot menționa: carasul, linul, țiparul, obletele, roșioara, plătica, știuca, șalăul, somnul, bibanul șamd. Dintre amfibieni, broasca mare de lac și brotăcelul sunt bine reprezentate. Dintre reptile, de amintit șarpele de apă, țestoasa de baltă. Dintre mamifere, de menționat vidra și câteva specii de lilieci.

Un lac de 620 de hectare (575-720 hectare), dintre care 100 de hectare sunt zona protejată. Lotusul indian (Nelumbo nucifera) a ajuns să acopere o parte din apa lacului; nuferii autohtoni, atât cel alb cât și cel galben nu au cum să facă față concurenței pentru habitate favorabile… presiunii din partea speciei invazive. Cum te raportezi la situație dacă o plantă este frumoasă, spectaculoasă chiar, dar este o specie alohtonă invazivă? În aria naturală protejată… acțiunea rațională a biologului preocupat de conservarea diversității biologice ar trebui să fie eradicarea speciei respective… care în mod natural nu avea ce să caute aici.

Pădurea Snagov (1470 de hectare) este o rămășiță din Codrii Vlăsiei – care acopereau mari suprafețe din Câmpia Dunării, înainte ca zonele silvatice să ajungă fragmentate, rând pe rând defrișate. Pădurea este constituită din specii de stejari (Quercus robur, Quercus cerris), frasin (Fraxinus sp.), tei (Tilia cordata) șamd, arborii ajungând la circa 30 metri înălțime. Dintre arbuști, aici există alunul (Corylus avellana), socul (Sambucus nigra), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), cătina albă (Hippophaë rhamnoides L) șamd. Dintre plantele ierboase, se poate menționa crinul de pădure (Lilium martagon), lăcrămioara (Convallaria majalis), brândușă de toamnă (Colchicum autumnale). Circa 10 hectare din Pădurea Snagov sunt rezervație. Zona este un refugiu pentru căprioare, cerbi, pisici sălbatice și alte specii care au nevoie de pădure… specii care în puține arii își găsesc condiții de existență în câmpia lipsită de păduri.

Zona Snagov are peisaje lacustre și silvatice cu o estetică aparte, landșaft care a atras și o parte a șmecherilor Bucureștiului. Vile construite prin localitățile de la malul apei, la Izvorani, Snagov șamd… lângă ele ancorate bărci dotate cu motoare de mare putere –  exemple reprezentative ale vieții de bogătaș; terenuri de tenis, piscine, terase, baruri, restaurante de lux șamd. Există și debarcadere ponosite, vezi oameni cu caiace, variate ambarcațiuni de pescuit sportiv sau șalupe bine motorizate. Deci, diversitate. Biologică.

3 seri pe lacul Snagov. Iulie 2017. Ziua e prea cald, doar pe la 6 seara are sens să ieși pe lac. Până și la ora asta, când ajungi la debarcader și vrei să intri în barcă, sub copertinele de plastic simți că aerul e atât de încins că abia se poate respira; după ridicarea copertinelor situația devine oarecum mai acceptabilă, dar nu cu mult. Aici, unde este apă și pădure, totuși e mai bine decât între betoanele Bucureștiului, aflat nu departe. Am senzația că pentru a face fotografiere mai serioasă, merită să vizitezi zona mai ales primăvara sau toamna.

Două seri am ieșit pe lac cu barca lui Constantin Turmac, cel care administrează Fundația Snagov, custode al ariei protejate; am fotografiat stârci și egrete, corcodei și rațe – nimic ultraspectaculos ornitologic dar destul de frumos pe plan estetic. O altă seară am peregrinat prin zonă, în încercarea de a face niște imagini de sus cu ecosistemele locului, așa cum nu am mai fost făcute niciodată.

 

Ca naturalist, dacă privești splendoarea pădurilor cu stejarii lor seculari, dacă vezi întinderile de ape, cu nuferi albi și galbeni… cu păsările de baltă, totul pare paradisiac. Un apus cu niște culori de acelea perfecte, cum era de așteptat. Dar dacă vezi trendurile, și dacă auzi cam ce se întâmplă prin zonă, deja apar și dubiile. Dubioșeniile. Mafiotisme mai mari decât tot lacul. În această schemă, să fii de partea protecției naturii, a conservării diversității biologice din aria protejată (chiar ciuntită cum este ea), deja este o situația riscantă. Până unde se pot face compromisuri, ce trebuie să accepți ca inevitabil, cât te poți opune agresiunilor… deloc nu este o treabă ușoară. Și cine îți sunt aliații? Că nu se prea văd. Aici ai un exemplu concret cum se face managementul biodiversității pe teren, nu la cursuri de acelea cu pliante și fursecuri, și experți naivi sau fraieri din cine știe ce zone îndepărtate.

În deceniile postcomuniste a crescut foarte mult numărul vilelor de la mal, în pădure, imediat lângă apă. Bărci luxoase, de mare putere… Dacă treci cu barca pe lângă ele, dacă mai fotografiezi sau filmezi, sigur nu vezi fețe fericite, ci se simte tensiunea. La una dintre ieșirile pe lac am încercat să ajungem în ceva diverticul, un fel de prelungire laterală alungită; pe traseu am dat de un loc unde buldozerele și excavatoarele au curățat malul, stuful era mărunțit pe o bună bucată. Rizomii de stuf erau peste tot pe ape, așa că motorul nici nu mai avea putere să împingă barca. Plus că puteai să rămâi blocat pe undeva pe la mama naibii, și nu știu cine venea aici pe seară… să te scoată dintre milioanele de țânțari.

 

Am auzit despre atacul unor potentați locali asupra custodelui rezervației, am văzut filmarea care arată cum au căzut în apă în timpul atacului. Am auzit povești lungi despre zbaterea pentru a interzice artificiile care la modul ultra-frecvent făceau ca prin bubuiturile lor zona să nu fie una liniștită. Despre case și vile care apar fără nici un fel de acte, despre betonarea malurilor, despre eradicarea stufului pentru a avea ieșire liberă la apă. Despre pițipoance care vor și în fața casei lor să fie prezent lotusul indian, specie invazivă. Serii lungi de nume sonore, mafioți și politicieni de toate felurile, cam jumătate dintre ei aflați (deja) la închisoare, care din ceva motiv au avut nevoie să își facă vilă și debarcader în acest loc. Desigur, există convingerea că aici trăiesc și mulți oameni foarte OK, dar presiunea antropică asupra naturii este foarte mare. Iar lupta inegală dintre un custode care încearcă să protejeze naturalul sălbatic al rezervației… și o uriașă grupare de oameni care vor să transforme locul în parc de distracție, este o luptă inegală, care produce foarte multe durere.

Am auzit despre tot felul de interviuri filmate de diverse televiziuni, care apoi prin mecanisme ciudate veci nu au ajuns să fie difuzate; nu își asumau să intre în aceste jocuri prea dure și prea murdare, și preferau să tacă – asta poate să le fie de ajutor. Deși de sus pare un loc liniștit și elitist, totuși există pe aici o masivă luptă a diferitelor interese, mai ales cele legate de dezvoltare imobiliară. Naturalul este ciupit pe toate părțile, prin mizerii administrative au ajuns „să uite” cumva că exista o declarare a protecției pe o mare suprafață… din care peste 90% au pierdut statutul de arie protejată (rămânând protejate doar 10 hectare de pădure și 100 de hectare din lac)…  Până și pe vremea comuniștilor putea să existe mai multă raționalitate, și un fel de minim bun-simț față de unele valori naturalistice – adică era ideea să se protejeze lacul și pădurea ce a mai rămas, un mic ciot din Codrii Vlăsiei. Cum a ajuns apoi în democrație să se reducă protecția la 100 de hectare din lac și la 10 hectare din pădure, asta se poate înțelege doar dacă ai ceva cunoaștere a mafiotismelor de toate felurile, a ciudaților/ ciudatelor care erau în funcții decizionale prin minister, a presiunii politice care distrugea orice urmă de verticalitate.

Un alt aspect interesant este cât de puțin știu oamenii locului despre speciile care trăiesc în zonă. Până și cei care aparent au ceva treabă cu natura, sau exploatarea ei, gen silvici și vânători… au impresia că pe acolo sunt doar câteva specii. Greu le vine să creadă când aud ce au găsit cercetătorii veniți de la Universitatea București sau de la Muzeul Antipa. Desigur, asta arată cam ce șubred și răpciugos este intelectul lor, focalizat doar pe șiretlicuri și șmecherii de două parale – și fără nici un fel de înțelegere a realităților naturale.

Am avut lungi discuții despre situația ecologică, antropică, problemele de toate felurile ale zonei; am filmat ceva interviu cu Constantin. Discuții despre asasinate legionare, despre politruci germani și ruși, despre detenția lui Nagy Imre, despre servicii secrete și întâlniri politice de toate felurile, despre averi ascunse, bani, bărci cu motor de peste 1.000 de cai-putere, despre accidente cu morți pe lac, despre cercetători care studiază plante, moluște, pești, păsări. Despre specii de lilieci și despre vidre, pescari și Antipa și multe multe altele. A fost frumos.

Mă întreb, oare cum e bine să fie la modul ideal prototipul celui care preia custodia unei arii protejate? Există așa-ceva? Trebuie să aibă pregătire științifică mai serioasă, să știe denumirile latine la cât mai multe specii și să înțeleagă aspecte de ecologie? Sau trebuie să fie un bun comunicator, să aibă capacitatea de a face legături funcționale cu oamenii din zonă, și încetul cu încetul să îi îndrepte spre zonele mai sustenabile? Sau trebuie să fie un om hârșit prin toate luptele, să pună pe prim-plan interesul protecției naturii… și doar pe plan secund interesul de a exista chiar și el? Oricum, cei care au impresia că e simplă și plăcută munca în domeniul protecției naturii, ar trebui să facă o vizită prin zonă – și să stea la povești cu cel care este custodele ariei protejate.

Ceva concluzie? Vezi că există pe aici niște valori naturalistice care au supraviețuit încă, niște habitate și niște specii protejate… dar lațul se strânge în jurul lor. Iar lupta pentru protejarea lor, adică pentru limitarea agresiunii umane reprezentate de activitatea și interesele unor multe persoane cu o mare putere financiară și politică… este cumva un fel de luptă cu morile de vânt. Sau cu mafia, ai putea zice. O schemă în care e foarte ușor să ajungi o victimă colaterală.

 

Am auzit o poveste frumoasă. În Japonia, după un tsunami, erau pe mal scoase milioane de stele de mare încă vii – cât vezi cu ochii, iar un om arunca înapoi câte una, bucată cu bucată. Vine un altul și îl întrebă ce sens are, că oricum o să moară atât de multe, și o să vină buldozerele să le curețe de pe plajă. La care el răspunde ceva de genul: Vezi asta, pe care acum o arunc înapoi în mare? Asta o să trăiască.

 

© dr. Peter Lengyel