Hermannstadt – Nagyszeben – Sibiu by night

În ultimii doi ani am fost la Sibiu de circa 8 ori. Dar întotdeauna a fost cumva nefavorabil fotografierii, o conferință de la care am ieșit seara la ceva terasă cu colegii și prietenii, sau am stat prin hoteluri și nu aveam chef să fac imagini, deloc; sau eram prea obosit, venind de pe coclauri; sau era prea rece și ningea sau ploua sau era orice altceva ce să nu îmi convină. Adică, pentru a face niște imagini până și cu un centru de oraș… cu câteva străzi și piețe, este nevoie de o anumită stare sufletească. Trebuie să te intereseze. E nevoie să ai conjunctura favorabilă, altfel praful se alege. Dacă nu simți că ar avea sens… chiar nu e cazul să te apuci de fotografiere. Mai bine stai la povești cu careva prieten sau prietenă, în ceva restaurant plăcut, sau te duci la hotel și dormi, ca animalul.

Am impresia că noaptea se vede mult mai bine orașul, decât pe timpul zilei. Serii de imagini de noapte de la Baia Mare, Oradea, Sibiu, Cluj, Sighișoara… până și Roșia Montană, pot să redea o atmosferă care pare mult mai perfectă decât realitatea zilelor când lumina strică totul.

O seară de aprilie 2017. Chem un taxi și mă duc în zona centrală a Sibiului. Hermannstadt – Nagyszeben. Singur, cu un aparat de fotografiat. Lăsând în spate drumurile în locuri dure, fără mașina de teren și fără obligații, lăsând speranțele și conflictele… debarasând toate-toate. Am impresia că în astfel de fotografiere de orașe pe timp de noapte, ideal este să o faci singur. Să nu fie nimeni care să întrebe de ce așteptăm aici când nu e nimic, de ce faci atât de multe poze cu clădirea X, de ce nu ne ducem odată acasă. Să te întrebe dacă nu era mai bine să le faci de pe trepied. Mai ales dacă ești cu o ea, orașul nu are nici o șansă, ci atenția, involuntar, îți este focalizată pe splendoarea ei, pe gesturi, în fiecare clipă. Și așa este natural să fie. Să îți povestească tot felul de chestii și să te întrebe, fără să poți să stai în liniște și să te uiți la clădiri, la poți vechi, la ziduri, la arhitectură. La relația dintre forme, lumină și întuneric. Plus că dacă e o ea acolo, o bună parte a pozelor o să includă și prezența ei; asta nu o să îți placă neapărat peste câțiva ani, când o să ai impresia că era mai bine dacă acele imagini nu îți aminteau atât de evident ce și cum a fost.

Întotdeauna când fac imagini în orașe construite în vremurile medievale, am impresia că este un fel de lume de poveste, în sensul cel mai pur; casele seamănă cumva cu cele din cărțile de povești, și vezi băbuțe în ferestre bătrâne, locuri fără termopane; și biserici de pe vremuri în care ai impresia că mai exista ceva umanitate în oameni. Impresionante clădiri care sunt ridicate de sașii de aici de pe vremea Regatului Ungariei, de pe vremea Principatului Transilvaniei, clădiri care au supraviețuit comunismului din România și se păstrează cumva… fără să prezinte vizibil tendința să se prăbușească. Desigur, este un oraș viu. Poți vedea de aproape mașinile de lux, terasele cu fetele sofisticate, oamenii care trec pe sub poduri, grăbiți și singuri. Iar dacă stai destul, poți vedea străzile goale.

De preferat este să faci fotografiere de acest gen în afara sezonului turistic. Scapi de o parte din umbreluțele de pe terase și de colcăiala din străzile pline. Ai mai multă liniște, și orașul, cumva în ancestralitatea lui. Fără concerte cu lasere, fără reclame luminoase care să spargă totul. Fără presiunea umană care să te facă să dorești să nu stai în calea puhoiului de vizitatori. Impresia mea este că orașul vechi e mai plăcut când avem liniște, când se ajunge mai mult spre esențele lui; când nu există atât de multe interferențe care nu au ce să caute în imagine; când se ajunge la o simplitate și o sinceritate izbitoare a zidurilor bătrâne. Când poți să simți secolele trecute, iar dacă pui imaginea în oglindă, le simți și pe cele viitoare.

 

Imagini de noapte din oraș? Habar nu am cât pot ele să fie de banale sau de impresionante. Există probabil multe milioane de poze cu aceste clădiri, tot felul de imagini. Are sens să mai faci, alte câteva? Poți să realizezi ceva care să aibă un stil aparte, sau nu există nici o șansă? Ce creativitate? Ce amprentă și ce originalitate? Zero? Este doar plăcerea de a face ceva… despre care să poți zice că sunt create de tine? Un amalgam de întrebări. Oricum, ideea este ca imaginile să reflecte o stare a unor momente care erau plăcute, chiar splendide poate, prin simplitatea și frumusețea lor. Măcar tu, cel care le face, să poți să zici că a meritat, a fost ceea ce aveai nevoie.

 

Hermannstadt – Nagyszeben – Sibiu. O plimbare prin Piața Mică și prin Piața Mare. Nu durează mai mult de o oră și jumătate să te uiți la clădirile astea iluminate. Să simți o lume care a dispărut demult, cea care a dus la apariția acestor monumente de artă arhitecturală. Este destul să vezi clădirile din centrul vechi al orașului și îți dai seama că locul acesta aparținea cândva de civilizația de tip-vest european. Dar este evident și faptul că multă vreme în secolul 20 a fost izolat de vest, a fost deconectat, se simte că cei care au ridicat orașul au fost alungați de mizeria național-comunismului. Ce putea să reziste… în afară de clădiri? Se simte că a rămas cumva suspendat între ceea ce a fost odată… și ceea ce putea să fie. Desigur, niște ziduri pot să fie tencuite, vopsite, zugrăvite, se pot pune niște lumini… dar se simte că esența locului, germanitatea lui, a căzut pradă uriașului dezastru prin care a trecut Transilvania. O pierdere pe care marea majoritate nici nu poate să o conștientizeze.

Plecarea masivă a nemților din Transilvania în timpul dezastrului național-comunist – este un fenomen simbolic; după ce multe secole au construit orașele-cetate, satele cu bisericile lor fortificate, multe splendori arhitecturale atât de admirate azi… ei au decis în masă să plece, să lase totul în urmă. Totul. Case, amintiri, viața, trecutul… deoarece prezentul era insuportabil. Prăpădirea civilizației săsești din Transilvania, umplerea caselor cu câte 6 cai frumoși, iar mai recent tencuirea fațadelor… cam asta a rezultat. Dar, peste tot simți lipsa lor. Simți kitsch-ul ordinar care acoperă valorile, ca un fel de mâzgă, ca un fel de putregai, ca un fel de mucegai pe care degeaba dai cu tencuială. Poate să acopere puțin, dar esența rămâne neschimbată. Dacă faci o plimbare prin centrele urbane mai semnificative ale Transilvaniei, cumva îți vine întrebarea… cum puteau să arate aceste zone, dacă nu era dezastrul din secolul 20. Dacă nu venea peste Transilvania toată mizeria… care din păcate a ajuns să se manifeste? Te întrebi, cum arăta zona, dacă istoria era altfel?

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Imagini de noapte la Sibiu. Cum niciodată omul nu este totalmente mulțumit de rezultate, în sensul că își poate imagina mai mult, mai altfel, mai creativ, mai fin… data viitoare poate în loc de 24-70 iei un teleobiectiv de 200-400 mm, sau un superangular de 14-20 mm și vezi altfel – același oraș în noapte. Îți poți imagina cum este să filtrezi apoi creativ luminile, adică nu să lași nuanțele galben-portocaliu-roșiatice ale felinarelor… ci să transformi totul în ceva mai sepia sau alb-negru. Poate este o esențializare care are sens. Sau nu. Rămâne de văzut.