Film: The Revenant

Hai să presupunem că nu toată ziua stai prin păduri și printre mlaștini, sau pe net, ci din când în când dorești să vezi un film bun. Dar nu ai habar care film ar merita să aloci timpul pentru el. Bănuiesc că ești sătul de filme de duzină. Nu? Mi-a fost recomandat să văd The Revenant. A meritat. Dacă ai nevoie de ceva care să aibă altfel de abordare… dacă vrei să vezi ceva filmat excelent, ai ocazia. Acele tipuri de imagini și interpretări, care nu se predau la cursuri… nici despre natura sălbatică, nici despre realitățile istorice, nici despre duritatea vieții umane.

 

***

 

“Când e furtună și te uiți la ramurile unui copac, ești sigur că o să se prăbușească; dar dacă te iuiți la trunchi, vezi cât de neclintit este.”

 

Păduri imense, ape uriașe care se prăvălesc peste cataracte, colosalii munți nord-americani și avalanșele din ele. Un altfel de Yellowstone, pe vremea când natura nu era închisă în Parcul Național, ci naturalul era imensitatea sălbăticiei nord-americane.

 

Despre traperi și castori și pieile lor. Lupta cu ursul grizzly care e cât pe ce să te omoare; momentul când simți că vijelia smulge nu doar arborii, dar și peisajul cu tine cu tot… te smulge, iar tu ai ocazia doar să privești. Cât te poți baza pe camarazi, și cât nu? Despre mârșăvie, trădare. Dar mai ales despre dorința de a exista, de ieși la suprafață. Cum să nu te lași pradă corbilor din munte. Târâș, lent, înapoi la viață. Despre puterea de a te ridica în picioare, atunci când nu mai părea posibil. Omul singuratic în imensitatea sălbatică, peștele prins cu mâna, pe care îl sfârteci crud și simți o șansă de a supraviețui dezastrului. Uriașe turme de bizoni, cu haite de lupi care îl atacă pe careva: iar tu te uiți de aproape.

 

Despre călărie sălbatică și prăbușirea în prăpastie. Despre izbirea între albi și amerindieni, despre interferențe care mai de care mai insolvabile. Despre viol, înjosire, scalpări și ucidere, despre purificare. Chipuri umane. Despre pierderea iubitei, ucise în fața ta, despre pierderea fiului, omorât de față cu tine… fără să poți să îl aperi. Despre infecții în răni crunte, și epuizare, și ajutorul uman în secundele care contează. Despre vindecarea rănilor… și puterea de a te ridica din nou, vertical. Despre rănile cicatrizate, pe care le purtăm pe noi, în noi, pentru totdeauna. Bănuiesc că nu ai parcurs singur uriașe întinderi de gheață, dar am impresia că la o adică, ai face fiecare pas. Bănuiesc că nu ai stat ascuns într-un cal mort, dar am impresia că ai face asta, dacă așa ai avea o șansă în plus, pentru a persista.

 

Și da, este eliberator să îl urmărești pe cel care ți-a ucis fiul, să îl cauți, să îți faci un scop din a îl zdrobi fără milă. Deși nu pare deloc moral, adevărul este că e cumva inevitabil și natural: trebuie să îl urmărești și să te lupți cu el pe viață și pe moarte, e mai demn așa decât să trăiești cu amintirea unor afaceri neîncheiate. Și, în ultima secundă să îți zici (poate…): să nu ucizi! În acest film, eroul principal este un supraom, care aparent îl lasă în voia sorții pe dușman… atunci când deja este clar că treaba murdară o să fie făcută de alții. Poate e mai bine așa, să nu mai adaugi încă o piatră pe suflet?

 

Nu zic că viața fiecăruia este fix în acest stil, dar sunt convins că în mare parte ai simțit senzația, aproape fiecare, rând pe rând. Care este senzația per total? Că fiecare dintre noi este un fel de highlander, apt să treacă prin foc și dezastre de toate felurile… apoi să renască, să fie viu din nou. Ca orice mare film, ca orice mare creație de artă, indiferent că e vorba de pictură, fotografie sau operă literară, este o chintesență despre condiția umană. Metaforic poate, dramatic, dar punând punctul pe esențial. Este despre tine. Poate că nu ai dat de ursoaica aceea care își apără puii, în timp ce te sfârtecă instinctiv; dacă ai stat mai mult printre băieții cu papion, ursoaica asta se manifestă sub forma devastatoarei crize financiare; dacă ești pe coastele asiatice, ursoaica se manifestă sub forma unui nimicitor tsunami… care te lasă atârnat de vreun copac.

 

Ideea este să poți să te pui în situația personajului. Omul, în context istoric, parte din set-up-ul landșaftului, omul printre stânci și ghețuri, omul printre alte ființe… încercând să existe, să persiste, să rămână… viu fizic și moral. Omul expus durităților de orice fel, care îl pot pune exact pe margine, la limită, unde doar o idee îl mai ține. Și dacă vezi filmul, poate că se conturează senzația că deși este vorba de supraviețuirea fizică, de ridicarea în picioare, până la urmă verticalitatea morală este și mai importantă.

 

Despre pierderi irecuperabile. Despre ochii limpezi cu care după viscol, poți să privești, cerul. Despre minunata ocazie să fii om.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS. Mulțumesc, Laura, că mi-ai zis de el, altfel probabil niciodată nu îi alocam timpul. Câteva Oscar-uri, câteva critici. Mă întreb, cum ar putea să fie făcute astfel de filme artistice, pe subiecte eco-umane mai apropiate de noi.

Acest articol a fost publicat în Filmare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Film: The Revenant

  1. Buna ziua,
    Mi-a placut si mie.
    Preferatul meu este „Baraka” regia Ron Fricke, daca inca nu l-ai vazut, incearca!
    Alex.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s