Cavalcada călătoriilor eco

Ma gandeam ca luna asta abia am postat ceva pe blog. Nu a fost timp. Dar a fost splendid prin Ignis si Muntii Maramuresului, prin Rodnei si Calimani, prin Torocko, Hunedoara, Semenic – Cheile Carasului, Cheile Nerei – Beusnita, Portile de Fier, Apuseni/ Rosia Montana, Oradea, Sibiu apoi din nou prin Maramures. Iti poti imagina cam ce poze si ce filmari au fost realizate. Si mai este pana la sfarsitul lunii. Prin ploi, vant, zapezi, apusuri, ceata, noroaie, oboseala, sperante, rareori fericire, cu Land Rover-ul cateva mii de kilometri (cam 5.000 km pe luna). De multe ori prin locuri pe unde nici mama dracului nu umbla, aproape niciodata. Prin paduri neatinse de drujbe, pe vai uitate de lume, prin uriase halde de steril si pe la imense lacuri de baraj umplute cu maluri ultra-toxice, prin defrisari de padure absolut jenante. Real life. Sa vezi realitatea eco-naturalistica asa cum poate nimeni nu a avut ocazia. Cu 1.000 de riscuri asumate, cu presiuni de unde nu te asteptai, cu noi oportunitati si momente cand e cat pe ce sa nu fie bine.

Turele de acest gen, pe mii de km/ luna, iti cam utilizeaza capacitatea de adaptare. Sa te ajustezi la stilul diferitilor oameni cu care ai programate cateva zile impreuna, sa te adaptezi la pretentiile si la ifosele care mai de care ale fiecaruia si fiecareia, sa accepti cazarile in locurile de la capatul lumii unde nu prea ai din ce alege… sa mananci conserve de peste ca la restaurantul local nu vrei „sa te risti”… iar un loc cat de cat acceptabil este la 80 km… multe complicatii. Iar daca nu le accepti pe astea, nu ai cum sa iti faci o impresie despre realitatea ecologica din ziua de azi. Ramai un simplu eco-papagal, care are impresia ca stie, desi este un tantalau si nimic mai mult. Un activist penibil, care nu stie sau nu vrea sa stie care este realitatea.

Ce inseamna sustenabilitatea actiunii? Imi zicea recent un prieten: sa tragem tare aceste 4 zile. Doar ca se referea la cele 4 care eram noi impreuna, fara sa ia in calcul altele, zeci de zile de teren luna asta, in care eu tot pe munte sunt… dar cu altii, sau cu o ea. Asa ca trebuie sa avem o oarecare retinere, o oarecare mila fata de noi insine. Sa dormim 8 ore, ca daca nu esti odihnit & fericit, dracu le ia pe toate. O miscare gresita si esti zburat in prapastie. Plus sa nu ne punem prea ridicate stachete, ca apoi apare frustrarea ca nici asta nici cealalta nu au fost realizate. Mai mult sa avem un fel de deschidere, un fel de preocupare sincera si linistita, sa incercam sa facem zilnic ceea ce trebuie, dar sa pastram rezervele rezonabile de energie, incat pe la 1 noaptea sa avem chef sa mai conducem tancul pana la hotel. Chiar daca echipamentele sunt forjate pana la maxim, ele pot avea piesele inlocuite, dar omul? Asadar, pentru sustenabilitate, este important sa avem o iubire si o mila fata de noi… si dragoste pentru ceea ce facem.

 

Cand odihna perfecta in ceva hotel exclusivist, cand noapte tremurata in ceva casa aproape neincalzita… incat dimineata esti un jalnic robot carcit care nu mai are chef de viata. Cand balaceala in piscine de lux, cand apa atat de rece incat nici nu vrei sa te gandesti la un dus… rece. Cand restaurante sofisticate, cand mancarea intinsa pe botul masinii. Discutii cu biologi, ecologisti fanatici, pastori cu vitele lor, practicieni in domeniul turismului… fiecare cu lumea lui. Discutii cu experti in patrimoniul UNESCO, alti experti in dinamitare si defrisare. Adica, bune si rele, in ceva cavalcada amestecata, cu cele mai splendide locuri pastrate cumva miraculos de pure… si altele devenite niste scursuri ultra-otravite, unde viata nu mai poate exista. Stii cum arata un cimitir partial acoperit de apele si namolurile din bazinul de decantare… crucile iesind un pic din apa? Turla bisericii iesind peste nivel. Localitati din care au plecat cei vii, ducand cu ei si o parte a celor care erau deja doar o amintire. Locuri care deja au disparut si altele care refuza sa se predea… progresului cu cianura. Multe subiecte eco de o duritate crunta.

E un extraordinar flux de informatie, o asemenea calatorie. Adica, banuiesc ca nu iti vei aminti ziua x in care ai frecat menta pe la birou, dar daca ai fost pe valea Iabalcea si ai vazut de sus cam cum arata… cred ca ramane pe veci in memorie. Sau daca ai fost la exploatarile de carbune, aflate la suprafata. Sau la niste galerii de minerit facute in urma cu 2.000 de ani. Sau daca in cateva nopti frumoase ai fotografiat cladirile din Rosia Montana, pe fondul negru al cerului instelat. Sa treci pe stradute parasite, printre ruine, tare de tot senzatia.

E foarte important sa vezi lucrurile la fata locului. Sa discuti cu oamenii. Sa vezi ce a fost si ce este… si ce ar putea sa fie. Din pacate lumea de azi a ajuns atat de aberanta ca nu mai este timp sa fie vazute realitatile, ci de multe ori activitatea de cercetare se rezuma la parcurgea unor statistici, a unor rapoarte mai vechi, eventual operarea unor chestionare lipsite de viata. Adica, moarte. Cine naiba are timp sa stea cu batranul-cult de 87 de ani care sa povesteasca despre tineretea lui prin Rosia Montana, cum mergea cu sania pana la Gura Rosiei si cum era Craciunul si afacerea, si casa, si scoala, si minele? Si cum au ajuns parintii lui in puscarie, in minununatia bestiala a national-comunismului. Cine are timp sa o asculte pe o baba destul de smechera, despre holoangari si steampuri si valve albe si negre si cine stie cate chestii despre care nu ai auzit, niciodata? Ai tu timp de lumea lor?

Despre aur. Despre frica oamenilor de a povesti in fata camerei de filmat cand e vorba de subiecte-dure. Razgandire, infrangere, despre momentul cand nu mai vrea sa zica nimic. Despre accesul interzis. Reglementari. Despre lideri religiosi cumparati de corporatie. Mizerabilitatea umana. Despre locuri-sfinte care au fost pangarite in cel mai grotesc si cel mai nesimtit mod cu putinta. Despre puterea banului care corupe, inevitabil.

Despre manipulare stil antena3 e aici, cand goana dupa senzational si dupa rating este singurul dumnezeu, un zeu cretin care calca in picioare demnitatea si adevarul… si oricum nu are cine sa se duca pe acolo sa vada care este situatia de fapt. Despre moralitate in mass media si despre lipsa ei. Despre tendinte de manipulare, preluate cu succes si in afara domeniului.

 

Hai sa presupunem ca trecem prin peisaj. Carpatii. Oare trebuie sa facem imagine si in locurile splendide, cu padure de iti taie respiratia, sau trebuie sa ajungem cat mai repede la o defrisare care este la 100 de km? Oare trebuie sa il ascultam si pe dezvoltatorul care doreste sa ridice o cabana la malul lacului de acumulare, sau nu are nici un sens, ca din start acest tip de om este o polutie (o urma umeda lasata pe cearsaf). Unde este echilibrul intre un ecologism hard-core si un ecologism soft-nothing? Ce compromisuri se pot face? Care compromisuri sunt necesare? Se poate gandi un ecologism fara compromisuri, in care la final nici tu nu mai existi? Este ecologismul mai mult un fel de gandire rationala asupra realitatii ecologice si o incercare de a intelege cele aflate in derulare… sau este mai mult un activism agresiv si desantat cu plantarea de copaci exotici invazivi… cu verdele in sus? Deep ecology… cat este un fel de religiozitate si cat de riscant este cand aluneca spre zone mai freeky, cu cate un guru care are o mare iubire fata de ciupercile care il transfera in alta lume? Adica, intrebarile sunt multe. Si ai timp sa le dezbati, cu ea sau doar cu tine, cand stai pe malul lacului.

 

Bine. Deci, treaba e complicata cu iesirile pe teren facute la modul acesta brutal. Mii de kilometri pe luna. Resurse, oboseala acumulata, riscuri samd. Tensiuni intre oameni; fiecare are prioritatile lui sau ei, viziunea despre ce trebuie facut si cum anume, si cand, si de ce. Cateva zile impreuna, in general este acceptabil, dar odata cu trecerea zilelor, fiecare simte ca devine mai irascibil (sau mai irascibila, la fete). Daca mai adaugi ca nici unul din gasca asta  nu e chiar un sfant, iti dai seama ca mai apare si tensiune. Si, evident ca ea zice ca pentru orice problema doar tu esti vinovat, asta se stie a priori. Macar unul trebuie sa fie mai destept, sa lase lucrurile sa se calmeze, sa lase de la el, ca oricum este de unde. Si, cu astfel de abordare inteligenta, se poate spera ca peste o vreme sa ne amintim de momentele placute. Daca au existat, cele 3 minute cat eram apropiati. Iar daca nu au existat, sa presupunem ca puteau sa fie.

 

Iti dai seama ca un astfel de stil de viata nu permite nici sa ai ceva angajament la ceva putregai de minister controlat politic – unde profesionalismul si rationalitatea sunt expuse violului zi de zi, sau la ceva firma de consultanta in care sa ai de facut un milion de rapoarte despre nimic – poate chiar pentru a masacra ce a mai ramas din natura, sau la ceva institut de invatamant care sa iti frece creierii cu planuri si sedinte de toate felurile, pana iti consuma viata. Nici nu te poti mira ca pana si naturalistii de pe aici au o impresie destul de vaga despre realitatile naturale din tara asta. Conjunctura nefavorabila, oameni batuti in cuie pe la diverse birouri fade, structuri pline de sefi-politruci care mai de care mai cretini, lipsa de resurse… sa nu mai zic situatia data de familie/ sotie/ sot/ copil… iti dai seama ca nu ai cum sa vezi nici macar 1 la 1.000.000 din ceea ce ar merita. In schimb, poti sa te uiti la moaca diferitilor pitecantropi care iti controleaza viata. Fain. Foarte fain.

 

Un prieten constata in urma cu 10-15 ani, ca mie imi place foarte mult sa plec in calatorie, dar la fel de mult sa ajung acasa. Avea dreptate. E minunat sa poti pleca sa vezi lumea… iar daca esti constrans sa stai mult in careva loc oricat de OK… e destul de probabil sa iti scada cheful de viata; cel putin, asa este la mine. Dar la fel de important este sa ai un loc pe care sa il simti al tau, un cuib sau o vagauna, asa cum are aproape orice animal. Undeva unde dupa ce ai inchis usa, nu te mai freaca nimeni la creier. Unde poti sa stai destins, in pace, in liniste, unde poti sa iti ingrijesti ranile produse de izbirile inevitabile. Unde ai muzica ta, cartile tale, amintirile care nu au fost uitate, un loc de unde nu doresti sa pleci definitiv, niciodata. Suntem foarte norocosi cei care avem locul nostru iubit si prafuit, din care putem sa iesim in lume, si sa o vedem in toata splendoarea si dezastrul ei. Apoi sa ne intoarcem. Acasa.

 

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cavalcada călătoriilor eco

  1. Toncean Florin zice:

    Fain !

  2. Elena Stroia zice:

    … cu toată considerația mea pentru activitatea d-voastră trebuie să vă spun… după ce am citit acest articol, ultimul citit de mine, după o serie de altele, pe această temă… că este nevoie și de aceste structuri instituționale pe care atât le desconsiderați din cauza specialiștilor care activează în ele… așa este organizată lumea astăzi…iar dacă cei care lucrează în aceste instituții nu se ridică la înălțimea cerințelor,
    aveți și dumneavoastră o vină substanțială… nu vă implicați în a lucra aici măcar un ”cincinal”…. ca să începem astfel un definitiv proces de schimbare… toți se complac în călduța stare de a comenta de pe margine….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s