44 de ani

dsc_1424xxxx

 

Te trezești și constați că ai 44 de ani. Bună glumă. E bine că afară e soare: pe Gutin mai spre după-masă ar putea să fie făcute niște filmări și fotografii așa cum nu au fost realizate niciodată, de nimeni; când ultimele raze vor atinge pădurile și crestele stâncoase; știință, artă, joacă aproape copilărească, habar nu am ce este predominant, dar știu cum se face să rezulte ceva frumos și interesant și să îmi și placă. Subiectul acesta al vârstei este destul de sensibil, nu doar la fete/ femei… ci și la bărbați. Când eram copil, dacă auzeam de unul că are 44 de ani, mi se părea cvasi-mathusalemic, nici nu îmi puteam imagina cât de tânăr poate să fie în suflet, în dorințe, în vise și speranțe. Sau cât de bătrân. Atunci părea că unul care a trăit atât ar putea să zică merci. Bine, cu trecerea anilor se schimbă perspectivele, prioritățile, dar important este să rămâi viu sufletește nu doar fizic. Să păstrezi curiozitatea aceea nativă a copilului, care vrea să vadă ce este dincolo de gard, care vrea să intre în pădure, să pună mâna pe țestoasă, să zboare cu zmeul. Copilul care vrea să meargă cu barca pe lac, pe râu, pe mare. Copilul acela din noi care se trezește și vrea o bicicletă nouă… poate cu 250 de cai-putere. Din acest punct de vedere, viața are atractivitate până păstrezi acea copilărească atracție față de Lume, față de fluturii coada rândunicii, care zboară, splendizi, galbeni cu negru.

 

Mă întreb, ce anume apreciam eu la oamenii care mie îmi păreau mulțumiți de viața lor… poate chiar fericiți. Din start este vorba în primul rând de oameni apropiați de natură. Faptul că la orice vârstă, până și la peste 80 de ani, ornitologul din Maramureș este interesat de situația din teren, de dinamica populațiilor din cine știe câte specii – este un succes în sine, o realizare. Speologul prin excelență, la 80 de ani avea chef să coboare în peșteri ale Apusenilor, iar dacă avea ocazia era dispus să plece oricând în Antarctida. Botanistul de 80 de ani, parcă primea aripi când știa că se apropie de un tinov la mama naibii pe culmea Carpaților, unde spera că poate mai persistă ceva populație relictară a unei specii – care pentru el avea semnificație. Să vezi cum herpetologul povestește detalii despre un exemplar mare de balaur prins prin Dobrogea, sau o anume șopârlă cu spatele cărămiziu… văzută în urmă cu 70 de ani. Să privești ihtiologul bătrân de 80 de ani cum se bagă în apă și cum e fericit că a văzut ceva caractere morfologice de diferențiere a unui taxon… ceva pește care pentru alții este zero. Lepidopterologul de peste 80 de ani, după simpozion iese cu participanții prin “zonele lui” și povestește cu iubire despre aspecte nebănuite, zeci și sute de secrete ale viului sălbatic. Interesant este că la toți acești oameni nu percepi nici o secundă un fel de sictir, sațietate, scârbă… ci au o imensă iubire față de viață, păstrarea activității intelectuale efervescente și umanism așa cum nu găsești la alții. Chiar și după lupte multe pierdute, se vede în ochii lor fericirea.

 

Dacă privesc în urmă la anii trecuți, consider că cea mai bună decizie a fost să mă preocup de ceea ce îmi place, adică de natură/ biologie/ fotografie (iar mai recent filmare). Sigur au fost și nenumărate situații dure, uneori jalnice & penibile… dar cred că era imposibil să fie totul perfect; oricum, mizeriile de toate felurile produse de contextul nostru uman au fost compensate foarte bine de atât de multe oportunități de a vedea Lumea… din lacuri și mlaștini deltaice cu pești și broaște, bălți cu limicole de toate felurile, în peșteri… lilieci în colonii de nu îți venea să crezi. Scolopendre și stepe, dealuri, oricât de multe salamandre și tritoni, acvile și fluturi de noapte, cerbi, capre negre și păduri răcoroase în creierii munților. Și au fost și călătorii în zone exotice multe, cu varani și elefanți, lei, antilope, maimuțe, liane, recife de corali, nenumărați raci și crabi, scorpioni, ursi grizzly și elani, bizoni, reni, ibecși și crocodili. Și au fost sute de simpozioane, congrese și conferințe, discuții înălțătoare cu o parte a celor mai luminate minți umane care se ocupă de acest domeniu. Orice altă variantă, orice recunoaștere socială și financiară… nu aveau cum să compenseze pierderea reprezentată de a face altceva decât ceea ce îți place pe bune. Banii nu pot să compenseze lipsa de timp.  Dacă iubești un domeniu… și constați că ai o viață, pur și simplu nu poți lua în calcul altă variantă.

 

Desigur, e important să ai bani. Dar, depinde cu ce sacrificii. Câte înjosiri, câte lupte birocratice, câte momente de tăcere când nu ai cum să comentezi… câtă supunere în fața șefilor, câtă durere. Să îl asculți pe careva cretin-incult cum urlă, fără să aibă nici un fel de dreptate, dar să nu ai cum să ripostezi din cauze ierarhice. Să te situezi permanent la cheremul lor, să ajungi acasă stresat și trist… și nimeni să nu știe prin câte mizerii ai de trecut zi de zi… mâine și poimâine și tot așa. Să vezi că sistemul este atât de putred, atât de nedrept, plin de nepotisme și pupincurisme, plin de lingușeală și de jeg politic până în tavan. Te poți întreba, pentru câți bani pot să te închirieze, să te streseze, să te violeze în fel și chip, să ajungi sluga cuiva? Față de toate acestea, este minunată libertatea, chiar dacă mai riscantă și mai slab-plătită. Îți permite să păstrezi măcar un minim de decență și demnitate.

 

Impresia mea este că nimic nu putea compensa inexistența turelor prin peșterile Apusenilor – cu inegalabilul Profesor Viehmann; a serilor petrecute prin cabane, cu povestiri despre explorări și exploratori, despre expediții riscante în lumi unde intelectul uman nu a ajuns încă. Nimic nu putea să compenseze lipsa taberelor de inelare de la Histria – cu Peter Weber, sau ale celor de la Sumony, cu Bank László – ocazii cu care îți treceau prin mâini mii și mii de păsări. Adică, oricât de mulți bani “ai produce”, nimic nu “se pune” cu zăganul care se luptă cu acvila de munte undeva în Gran Paradisso – deasupra Alpilor. Sau cu turele din Caucaz ori cele din Munții Stâncoși, cu apele pline de somoni roșii care urcă pe râu – plus discuțiile cu oameni din triburi de amerindieni. Sau răsăritul de soare pe apele negre din Marea Chinei de Sud… și primele lumini care apar pe insule. Japonia, India, Thailanda, Coreea de Sud, Kazahstan… Azerbaidjan… culturi diferite, peisaje, plante, sălbăticiuni, senzații tari. Și cam câți bani ar compensa să nu ai timp să stai destul prin preajma pelicanilor? Sau să privești stolurile de flamingi cum se lasă pe apă, undeva prin Camargue. Multe realități sau lipsa lor… nu pot avea echivalent în bani. Care era suma care să merite să stai în timpul acesta la un birou plin cu acte, mormane de hârtie, cu ștampila rotundă pe colțul dreapta-sus?

 

Privind deceniile care au trecut, senzația generală este că a fost rezonabil de bine – la nivel personal. Mai ales dacă iei în calcul condițiile. Național-comunismul ca dezastru total, mizeria postcomunistă securistoid-mafiotă, imensul putregai economico-social anti-intelectualist, anti-științific, jegoșeniea medievală în care se zbate societatea. În asemenea condiții, cam care erau speranțele realiste? Ai învățat pe pielea ta cum este „hoping the best but expecting the worst”. Până și când părea că o să fie mai bine, că se termină dictatura, că ajungem parte din uniunea europeană… nu dura mult să constați că ai ajuns din lac în puț. Evident că nu putea să fie bine totul, ci au fost nenumărate nereușite și situații aberante. Au fost și supra-reușite, aproape că ai zice ocazii-nemeritate. Între cele două extreme a existat foarte multă muncă, mai concret zilnică preocupare cu natura/ biologia/ ecologia, timp de decenii. O dăruire sinceră, totală și cumva… salvatoare. Ceva ce să dea sens. Ceva ce să te facă să ai chef să te trezești, să ieși din casă, să trăiești, să respiri aerul mlaștinilor și cel al munților.

 

Sigur că nu mai urci în arbori la zeci de metri înălțime, neasigurat, la cuibul de corb sau de șorecar, și nici nu te arunci în apă să prinzi șarpele care înoată liber. Îți trebuie preocupări reajustate, dar în esență nimic nu te limitează ca ele să fie și mai tari, și mai interesante. Culmea este că se poate să fie zile și mai perfecte și calme și pline de senzații tari – cu adrenalina de care ai nevoie, aproape și departe, pe Gutin sau prin păduri tropicale cu vulpi zburătoare și mări cu pești strălucitori incredibil de faini. E bine că în civilizația de tip vestic oamenii își trăiesc viața la un mod mai plenar. Adică, după excesele și furtunile violente ale tinereții, nu toți bat în retragere – ci chiar există destui care vor să trăiască acele chestii pe care nu le-au experimentat în tinerețe. Le vin idei care mai de care. Nu toți se rezumă la distracții banale cu alcoolisme ieftine, ci unii ajung să sară cu parașuta din avion… nu la modul metaforic. Cel mai important element este că se vede pe mulți că au chef de viață. Deși au trecut de tinerețe, ei pot să aibă mai multă vigurozitate decât tinerii prinși în mlaștinile emo, inapți de a lua de coarne orice fel de taur, răpuși de orice adiere. E o mare ciudățenie să constați că există oameni non-tineri care prin atitudine și stil au în ei o vigurozitate și o deschidere mult mai mare decât junii înglodați în marasmul postmodernismului.

 

© dr. Peter Lengyel

 

7 martie 2017. Mi-am făcut ochelari. Mai concret, am fost la un magazin de optică, unde am stat în fața unui aparat… măsurători care au decis că am nevoie de +1, pentru citit. Mă întreabă doamna de acolo ce vârstă am, îi zic despre realitatea dură: 44 de ani și o lună. Ea consideră că e normal să am nevoie de ochelari pentru citit. Îi menționez miile de cărți parcurse… de acelea cu multe sute de pagini scrise mărunt, plus editarea de imagine pe calculator, nenumărate ore în fața monitoarelor. Îmi pun ochelarii și citesc ceva scris mărunt de tot… fără să am tendința să îndepărtez foaia. Și zâmbesc. Văd la perfecție fiecare mică mizerie de pe foaie, aproape că se văd porii hârtiei. E bine. E foarte bine. E o senzație nouă și perfectă… să citesc cu ochelari.

Acest articol a fost publicat în umane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la 44 de ani

  1. Liviu Popa zice:

    La multi ani si multa sanatate Peter.

  2. Ştefania zice:

    La mulți ani, multă sănătate şi numai bucurii vă doresc domnule dr. Peter Lengyel. Să ne răsfățați mulți ani de acum înainte cu articolele dumneavoastră atât de interesante și vă mulțumesc din suflet pentru ele.
    Numai gânduri bune.😊

  3. Abdulkerim Salim via FB zice:

    Să poți să mergi prin Maramureș și prin lume măcar până la vârsta lui Attenborough… După, mai vorbim.

  4. Niculae Radulescu-Dobrogea via FB zice:

    Bucuria de a face ceva util e fantastica. E aproape o fericire !

  5. Florinda Sas via FB zice:

    La multi ani, Peter! Sa fii sanatos, sa fii bucuros, sa-ti pastrezi sufletul viu, „sa nu te dai jos din nuc” (sa nu lasi copilul din tine sa plece nicicand). Esti singurul om, pe care il cunosc, ce si-a adus „jucariile” din copilarie (salamandre, tritoni, …) in viata de adult 🙂 Esti norocos!

  6. Daniel Turcu via FB zice:

    La multi ani! Paragraful scris de Dvs. imi aminteste de un citat din Gerald Durrell, ‘at each birthday, I felt like 12 inside’ – citare aproximativa 🙂 Toate gandurile bune din partea mea si mult succes in demersurile Dvs. legate de natura!

  7. Emilia Radu via FB zice:

    … sa poti sa crezi ca un copil, sa poti sa te bucuri ca un copil, sa ai acceptare ca un copil… 🙂 To have a vivid & powerful & giving heart!!

  8. Ticu Bogdan via FB zice:

    Pe scurt asta înseamnă cate compromisuri esti in stare sa faci pentru bunăstarea ta personala. Care este limita ta de bun simt aau limita rusinii tale? Totul tine de educatie, si de aici ar trebui sa începem, cu cei 6 sau 7 ani de acasă.

  9. Dragos Ardelean via FB zice:

    La multi ani si curiozitatea copilăriei sa te insoteasca mereu!

  10. Tudor Duică via FB zice:

    la 14 ani, prima tabara cu Pepi Viehmann Iosif, la Peștera Tăușoare…

  11. Lanyi Szabolcs via FB zice:

    Kedves Péter, isten éltessen egészségben, erőben. La multi ani cu sanatate. A 44 év érdekes, mint bármelyik, kisebb vagy nagyobb. De fontosabb, hogy meg légy elégedve az életed értelmével, érezd, hogy fontos vagy és fontos voltál. Én azt hiszem, hogy meg lehetsz elégedve azzal a hellyel, amit az életből ki tudtál magadnak szorítani. További sok szépet kívánok neked.

  12. Iosif PLACHI zice:

    La multi ani cu sanatate, multumesc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s