Iarna la Bârsana

Pentru iarna 2016-2017, este destul de probabil să fac circa 10-15 ieșiri pe la Bârsana. O să fie un fel de zonă preferențială pentru fotografiere de iarnă, alături de Breb… și cred că ar merita continuată explorarea hivernală a munților Igniș precum și a văii Ronișoara… în loc de a hiberna în casă. Dacă ai aceste 4 zone cât de cât conturate, poți să ai o abordare mai programatică, nu doar să te bazezi pe hazard. Fiecare dintre cele 4 teritorii este fix îndeajuns pentru a avea spectaculozitate de toate felurile, șanse de a vedea specii sălbatice și peisaje care să merite efortul de a ajunge în acele locuri, în mijlocul zăpezilor.

Pentru a avea riscuri mai reduse, este de preferat să abordezi pe timp de iarnă doar zone pe care le cunoști ca în palmă, din perioadele fără zăpadă. Adică, în zona Bârsana am făcut destule ieșiri în vara 2016, încât să știu fiecare piatră, fiecare cioată și fiecare înmlăștinire de pe traseele pe care le-aș parcurge în zăpezi. Să faci mari experimente în locuri mai necunoscute, adaugă ceva risc de care deloc nu este nevoie. Pentru a avea chef de creativitate fotografică naturalistică și de filmare, trebuie să ai senzația de siguranță, să cunoști exact locul în care ești, să percepi exact cum se poate ajunge aici și cum se poate merge înapoi la șosea, când este seară. Este un fel de echilibristică între accesarea cu echipamente foto/video serioase a locurilor cele mai frumoase și mai sălbatice, cu cele mai promițătoare subiecte… totuși păstrând la minim riscurile, efortul și deranjul… încât să simți că a meritat. Să simți că a fost perfect. Că a fost splendid.

13 noiembrie 2016. Dimineața mă sună Dan și îmi zice că afară ninge. Privesc pe geam și văd că pentru prima dată în acest sezon, este alb în Maramureș. Fotografiez niște platouri cu specialități, în decoruri date de cel mai plăcut hotel-restaurant-bar al orașului; degustarea creațiilor culinare, discuții despre politică internațională cu un prieten. Dar când privesc spre parc, simt dorința să dau o tură prin Maramureș. Trebuie decisă o destinație, undeva nu foarte departe, dar ceva care poate să fie spectaculos… și mai greu accesibil când zăpada și gheața o să fie mai mare; ceva drum abrupt care urcă deasupra văii Izei, spre exemplu Bradova din Bârsana… sau poate și drumul de beton din Strâmtura spre Petrova.

dsc_9360

dsc_9363

dsc_9333

dsc_9324

dsc_9345dsc_9342

Îmi pot imagina cum este peisajul alb, cu trunchiuri negricioase, contururi de dealuri în ceață și prim-plan cu frunze galbene pe mesteceni. Rapid ajung la Bradova… și urc abrupt cât mai sus… dar am impresia că nu foarte mult o să se poată merge… adică nu e probabil să ajungi sus de tot. Mai sus de cabană simți că este prea multă gheață, și deși merg încet e apăsător cum riscurile cresc exponențial… și ajung la baza unui abrupt aberant de urcat când vezi că este luciu… Dacă ai experiența munților, nici nu se pune prolema să încerci să urci cu mașina pe aici… și apoi să și cobori… un și mai mare dezastru-potențial. Să cobori cu spatele din punctul unde ai ajuns, iar nu prea este fezabil… adică neapărat trebuie să întorci. Fain. Parcă îți vine să te întrebi, ce naiba cauți pe gheața asta pe versantul abrupt… dar îți aduci aminte că dacă stai acasă sau în baruri cu locuri călduțe, veci nu o să fie Imagini cu Natura care să aibă cât de cât un sens.

dsc_9357

dsc_9366dsc_9375dsc_9390dsc_9396dsc_9405

dsc_9411dsc_9414dsc_9417dsc_9423

Drumul este foarte strâmt, de o parte ai prăpastie, de alta perete de stâncă… e cel mai perfect loc unde să simți cum îți este cam uscată gura. Încet de tot, cu mișcările cele mai fine de care ești capabil, centimetru cu centimetru miști vehiculul și simți cum scârțâie gheața, cum botul mașinii iese peste prăpastia care se cască în golul plin de cețuri. Cunoști senzația aceea când riscul este evident, și parcă și vezi cum alunecă mormanul acesta de fiare de câteva tone, jos către arborii de la fundul prăpastiei. Dar calm, rezolvi situația, finuț… ca și cum ai risca viața ta și pe a eventualilor urmași. Dacă ai întors tancul, respiri mai liber. Și încet de tot, parcă și mai încet, ieși din zonele abrupte acoperite cu polei, cu strălucire dureros de indiferentă. Mai jos este doar zăpadă proaspătă, uneori apă – simți că ai aderență perfectă, și e bine și se pot face câteva imagini pe care le doreai. Exact așa cum îmi imaginam.

dsc_9429dsc_9444dsc_9449

dsc_9468dsc_9498

Înapoi la șosea, nici nu mă gândesc să urc pe culmea de la Strâmtura-Petrova, că nu trebuie să împingi lucrurile în zonele cu regrete. E mai sănătos cu adrenalina în doză mai rezonabilă. Și pusă centura (fără nici un sens?); în fața mea gonește o limuzină cu numere de Italia – văd că nu are nici un fel de reținere la viteză când zburăm prin peisajul înzăpezit, printre sate și dealuri; și ninge și vezi turme de oi, păstori în zăpezi imaculate – destul de paradisiac Maramureșul din căldura mașinii, cu muzica dată la maxim. Ai zice că este minunat aici și alb ca în vise; nu știu care ar putea să fie senzația dacă ai vedea fața păstorului, de aproape. Dar nu te uiți, de ce să strici atmosfera.

Cam asta este abordarea la stilul de fotografiere cu care sunt eu obișnuit. Cumva, e să simți ce vrei, să simți că dorești să ieși acum, să vezi când sunt șanse și unde, să îți imaginezi ce se poate fotografia sau filma acolo… și să mergi eficient până la punctul unde riscurile devin inacceptabile. Ce iese din astea, nu se poate avea nici o siguranță… dar se poate încerca. Se poate spera, că ziua a avut un sens, oricât de nesemnificativ sau de extraordinar pare acesta.

dsc_9507Drum peste râul Iza… (sau prin râul Iza)

dsc_1913

16 decembrie 2016. Frig extrem și muzica dată la maxim. Pornești încălzirea. Îți cam trec fiori pe spate dacă intri în mașina asta înghețată; poate din cauza că e bocnă, de ai impresia că a devenit un mare monocristal casant; sau poate din cauza sunetului perfect… al naibii de bine sună… se simte calitatea germană de la Blaupunkt GmbH. Dacă totdeauna erai obișnuit cu echipamente audio de calitate perfectă… nu poți să cobori ștacheta că sunetul devine un miorlăit jalnic… și deranjant (așa era sonorizarea inițială de la Land Rover, sub orice critică); dar cu mai recentul up-grade high-end auzi fiecare tonalitate și simți bass-ul în piept fix așa cum trebuie… poate și mai bine; e aproape incredibil unde a ajuns tehnologia. Prin gerul peisajului maramureșean alb și însorit-sclipitor, parcă sunetul înghețat devine și mai pur. Aproape nenatural de perfect. Și când te gândești că tehnologia nu o să se oprească aici… iar sunetul ajunge din ce în ce mai dureros de impecabil…

dsc_1854dsc_1844dsc_1836dsc_1824dsc_1863dsc_1863xdsc_1884dsc_1880dsc_1880x

Povesteam cu o prietenă, o tipă absolut superbă dar fără prea mult chef de viață. A venit vorba despre modul în care ajungem să fim fericiți… sau nu. Impresia mea este că naturaliștii au o șansă în plus pentru a avea o viață cu destule satisfacții. Pentru că au ocazia să oprească pe malul râului și să privească cum vin în jos sloiurile de gheață; și pot să se întrebe, cum naiba de suprafața apei nu este înghețată, dar undeva jos pe pietrele din adâncimea apei se văd ghețuri subacvatice. Și cum de Iza aici la Bârsana aproape deloc nu este înghețată, dar mai jos către Oncești este pod de gheață de la un mal la altul, deși cursul este aparent similar, nu mai rapid, nu mai lent, nu mai larg, nu mai adânc. Și poți avea fericirea de a vedea mierla de apă (= pescărelul negru) cum de pe marginea gheții se aruncă în vârtej… pentru a prinde larve acvatice de insecte sau crustacei mărunți. Și e plăcut să observi pescărelul albastru, cu penajul metalizat de o frumusețe aproape de neimaginat, cum plonjează și el între ghețuri să prindă ceva mic peștișor. De-a lungul râului coboară un stol de câteva zeci de cormorani; mai încolo, un stârc cenușiu singuratic zboară liniștit și somptuos aproape… și se lasă lejer pe malul Izei. Prin simplitate și naturalețe, există ceva extraordinar de plăcut în toată povestea asta.

Iza curge indiferent printre ghețuri; există și unele locuri mai speciale, mai fotogenice. Dar, cred că îți dai seama că în cele mai bune locuri de belvedere, aproape sigur sunt niște stâlpi și niște cabluri… pentru că inginerii nu dau nici 2 bani pe splendoarea peisajului din Maramureș sau din alte locuri. Vezi rațe sălbatice pe apă, corbi pe cer. O vulpe foarte frumoasă se furișează prin desiș, dar are o capacitate extraordinară de a rămâne în acoperire, o șiretenie ca în poveste… doar când și unde îi văd strălucirea ochilor… pentru o secundă. Nici nu are sens să încerc să îi fac o fotografie. O altă vulpe iese pe zăpadă doar că arată ca după război, coada îi este lipsită de blană; deloc nu este ușoară viața de animal sălbatic.

dsc_1908dsc_1905

Zona inundabilă a Izei. Acum terenuri înzăpezite, buruienișuri lipsite de viață. Și, totuși, ceva se mișcă pe acolo! Un stol de sticleți se lasă din zbor pe buruieni și încep să se hrănească cu semințele minuscule. Vezi cum se agață de firele vegetale uscate, uneori pare neverosimil ca planta să nu se rupă sub greutatea păsărilor. Colorate, vioaie, cu manifestări sonore plăcute… probabil pentru a menține coerența grupului… destul de idilic în lumina de iarnă. E un moment calm și plăcut, un fel de fericire prin simplitate banală. Desigur, ca la orice pasăre sălbatică, pentru a putea să le vezi bine în detaliu… și aici ai nevoie de aparatură optică de calitate. Îmi imaginez că ai putea sta și tu o jumătate de oră sau o oră să te uiți la ele prin binoclu sau prin teleobiectiv.

Dacă încerci să faci o serie de poze cu sticleții… nu e așa de ușor cum ar părea… teoretic. Dacă tragi mașina prea aproape de ei… riști să se sperie măcar un exemplar, iar dacă pleacă unul… și ceilalți zboară cu el. Așa că trebuie să rămâi la o distanță rezonabilă… pentru a nu deranja păsările. Apoi stăteau destul de mult în desiș, adică în acoperirea plantelor… și rar ieșeau în poziție în care să fie vizibilitate directă asupra lor. Apoi, când erau în locuri bune, când stăteau cu spatele de nici nu se vede fața animalului, când erau atârnați cu capul în jos în poziții care în fotografie nu arată bine, când se uitau direct la tine… și acele poze din nou au ceva aberant și un fel de lipsă de frumusețe. Astfel, până și cu banalii sticleți, să îi găsești în ceva loc liniștit unde să poți să faci fotografiere, și să fie lumini bune… și să te poți apropia cât de cât din direcția care să fie acceptabilă pentru iluminarea lor… și să faci măcar o imagine care să fie OK… presupune o combinatorică destul de aparte. Iar pentru a face o imagine splendidă… pe lângă strădanie trebuie să ai și un noroc fantastic.

dsc_8587dsc_8592dsc_8635dsc_8660dsc_8685dsc_8727dsc_8755dsc_8781dsc_8790

Zăpadă înghețată, pulbere. Pe vârful unei clăi de fân stă un șorecar; de departe nu pare prea mare scofală, dar dacă privești prin binoclu sau prin teleobiectiv, ori prin lunetă… aproape că nu îți vine să crezi cât de splendid este; penele îngrijite, ochii sălbatici de pasăre de pradă; se vede cum privește locurile din preajma lui, sperând să miște pe undeva un rozător pe care să îl vâneze. Se lasă și prinde un șoarece, îl sfâșie și îl consumă imediat… nu a durat mult. Dacă vezi o pasăre răpitoare în natură, prin lentilele unui echipament optic care să îl aducă în fața ta… sigur nu prea poți rămâne blazat și indiferent în fața spectacolului. Șoimul, acvila, șorecarul, uliul, vânturelul, gaia, eretele șamd… sălbatic…  deloc nu seamănă cu animalele împăiate la ceva muzeu sau cu un sărman exemplar răpciugos-distrus, ținut în captivitate la ceva grădină zoologică. E diferență mare între viață liberă și sălbatică, versus captivitate, chin și moarte. Simți asta când te uiți în ochii lor.

De la a vedea șorecarul… până la a îi face în natură o poză cât de cât reușită… este o cale foarte lungă. În tura de azi (18 decembrie 2016), am străbătut o parte din Maramureșul Istoric: Sighet – Hărnicești – Breb – Budești – Călinești – Bârsana – Bogdan Vodă – Bocicoel – Petrova – Sighet… plus alte x localități aflate pe traseu. Azi a condus Mark, altfel pe șosea nu aveam cum să mă uit prea mult după păsări… că trebuie să ai atenția focalizată pe trafic. În peisajele mai lipsite de prezență umană șorecarul este o pasăre destul de bine prezentă, adică azi am văzut circa 30 de exemplare… fără eforturi speciale de a le căuta. Doar că în general le vezi ca niște mici mizerii pe vârful unei clăi undeva mai departe, sau pe stâlpi de la marginea drumului… dar dacă încetinești brusc sau oprești mașina… sigur că pleacă ca din pușcă. Șorecarii au o părere foarte corectă despre oameni și nu doresc nicicum să îi aibă în preajma lor… niciodată. Deci, ori e departe, ori e aproape și treci pe lângă el cu viteză normală și nici nu te bagă în seamă… ori dacă simte cel mai mic pericol zboară până iese din raza ta de periculozitate… și inclusiv din zona unde ai putea să îi faci o fotografie. Cu un teleobiectiv serios, poți avea în poză un șorecar micuț pe o claie sau un șorecar în zbor, cu coada către tine. Realitatea este că deși avem de a face cu o pasăre destul de comună… și destul de mare… totuși a face măcar o poză non-jalnică nu e o treabă prea simplă.

dsc_8943dsc_8938dsc_8955

Și, totuși, cum se poate face o poză cu șorecarul? În primul rând, fără hiper-teleobiectiv nu trebuie să îți faci nici un fel de speranțe. Apoi, din când în când poți avea norocul să se rotească deasupra ta, la înălțime nu exagerat de mare, și poți să faci câteva poze faine. Iar dacă vezi unul care stă pe o claie nu departe de drum… poți trece mai departe în viteză normală, să nu îi atragi atenția… și ulterior, pregătit… să încerci să o fentezi… să o păcălești. Cineva trebuie să conducă mașina, iar tu ai ocazia să te ocupi de fotografiere. Trebuie să întorci înspre locul unde e pasărea, dar cu o viteză mult redusă de la sute de metri… și să reduci treptat viteza când ești prin zona favorabilă; cu teleobiectivul scos pe geam… cu setările făcute… încă din mers aproape de oprire poți face o serie de imagini înainte ca pasărea să zboare în direcție opusă. Dar astea tot nu sunt imaginile de tipul celor dorite. Rar de tot poate exista norocul ca o pasăre să fie mai puțin precaută; să oprești și să nu zboare, să te lase să îi faci o rafală de bracketing. Dacă ai noroc, și dacă pasărea este liniștită… dar oricum nu e foarte fericită că ai oprit lângă ea, poate că o să zboare nu în direcție opusă ție, ci în laterală, încât să ai un unghi bun pentru fotografiere. Toată faza optimă o să țină câteva secunde; cu câteva bătăi de aripi deja e prea departe.

La cum erau azi condițiile de lumină, cu cer acoperit, și zăpadă care să reflecte lumina, aveai nevoie de ISO 1.000 pentru a îi putea face fotografia cu un timp de expunere de 1.250 (adică… a 1.250-a parte din secundă)… cu diafragma de 5,6. Cu un timp de expunere mai lung, riscai să ai toată imaginea ștearsă… mai ales când te gândești că faci fotografierea din mână, fără trepied, doar sprijinind obiectivul pe geamul mașinii… și mișcând aparatul în speranța să păstrezi pasărea aflată în zbor… în interiorul cadrului. Cu ISO ridicat mai sus, ai prea mult zgomot de imagine… așa că în fotografiere totul este un fel de echilibristică între variatele constrângeri; perfecțiune nu există, doar încercarea de a găsi compromisuri acceptabile. Cu un teleobiectiv de 600 mm care cu aparat de fotografiat pe format DX este echivalentul distanței focale de 900 mm… a ține pasărea în cadru, a avea focusul pe ea (desigur… pe baza de autofocus) și a spera că faci o serie de bracketing în care măcar una să fie OK și din punct de vedere non-tehnic, adică să aibă și ceva cât de cât artistic în ea… este o speranță poate prea mare. De asta sunt atât de rare pozele bune până și cu o pasăre comună și mare, pe care poți să o vezi ușor în peisaj.

dsc_2574dsc_2577dsc_2595dsc_2610dsc_2616dsc_2625

21 decembrie 2016. Coborând pe valea Izei, constați că imediat apune Soarele; merită oare să oprești pentru 2 minute să vezi cam care sunt culorile momentului? De pe un pod suspendat deasupra râului… se pot admira ceva nuanțe ciudate ale pădurilor iluminate de raze portocalii, ceva pojghițe de gheață, ape încremenite și zone liber-curgătoare, combinații temporare.

dsc_2789dsc_2792dsc_2783dsc_2765dsc_2753dsc_2774

23 decembrie 2016. Un prieten, designer performant – preocupat și de grafică și fotografiere, îmi zicea recent cât de mult preferă imaginile cu nenumărate tonalități ale griului, un milion de nuanțe intermediare care niciodată nu ating albul sau negrul. În zile cu ceață ai ocazia să vezi aceste griuri, în peisajele lipsite de umbre și lumini directe și contraste. Dacă mai ai și chiciură depusă pe orice substrat, plus ceva dantelării și amibe de gheață la suprafața apelor… poate că merită câteva cadre.

dsc_2711dsc_2723dsc_2732dsc_2738

Dacă oprești puțin pe malul Izei, te poți întreba se poate oare “prinde” în imagine esența, „sufletul” râului? Se poate avea o impresie vizuală „beton” despre stilul acestor locuri? Cu ce investiție de timp & energie?  Spre exemplu, dacă ies de 10-15 ori pe aici în iarna asta, pot să am o colecție de imagini picturale cu o diversitate reprezentativă, dintre care unele să fie sublime? Cât de mare este influența hazardului… nici nu cred că mai trebuie să zic; dar dacă depui eforturi suficiente, în principiu trebuie să ai și norocul să prinzi acele clipe care să facă diferența! Unde este nivelul necesar și suficient… unde se simte o curbură asimptotică către un fel de saturație și evitare a redundanței? Cât de tare se poate simți de acasă de la Sighet când merită să ieși la circa 20-25 km în valea asta… în locul unde dorești să faci fotografiile? Este experiența și investirea de suflet îndeajuns pentru a face artă fotografică – naturalistică?

dsc_2702dsc_2675dsc_2678dsc_2684dsc_2690dsc_2696dsc_2699

dsc_2957dsc_2978

Pasul următor cu iarna la Bârsana? Îmi pot imagina o serie de fotografii cu zăpadă proaspătă… imaculată, în zona inundabilă a Izei și pe colinele din vecinătate. La ieșirile din aceste locuri am tendința să rămân pe drumurile locale și prin preajma lor, din mai multe motive: pe de o parte zonele noroioase sau mocirloase pot reprezenta capcane până și pentru mașinile de teren mai agresive (apoi troliu, sau tractoare)… pe de altă parte în perioada de vegetație nu e OK să treci prin fânațe cu o mașină de câteva tone, nici din punctul de vedere al protecției naturii și nici din punctul de vedere al țăranilor care au nevoie de iarbă. Altfel stau lucrurile când terenul este înghețat și are un strat subțire de zăpadă pufoasă-pulbere… ai ocazia să ajungi ușor în locuri nevizitate, să faci imagini din unghiuri noi, cu subiecte care nu au fost abordate. Poate să fie o minune, fără a avea efecte colaterale mai greu de acceptat. Adică, se poate încerca…

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s