Turcoaia – Dobrogea

“I would like to spend the rest of my days in a place so silent–and working at a pace so slow–that I would be able to hear myself living.” ― Elizabeth Gilbert, The Signature of All Things

La vest de Munții Măcin, pe malul Dunării, Turcoaia este o mică localitate prăfuită… unde nu prea se vede urmă de turism sau de sclipire… de nici un fel. Deci, este un loc bun pentru naturaliști, pentru cei care vor să vadă locuri neumblate, capăt de lume cu 2 păstori și 6 capre. Sunt prin vecinătățile satului multe zone cu o biodiversitate spectaculoasă, pereți de loess, zone stepice, locuri interesante prin cariere de piatră sau pe malul fluviului, lacuri pe care vezi stoluri de călifar roșu. Dacă în satul Turcoaia, la marginea civilizației, ar trăi un biolog/ naturalist cu ceva aparatură foto… cu teleobiective și obiective macro, cu ceva camere de filmat… ar putea să adune pe aici un material care să te facă să crezi că aici este Paradisul pe Pământ. Paradis sau Eden? Poate și păstorul cu cele șase capre așa crede. Sau măcar caprele simt asta.

Pe drumurile care mergeau pe zonele orizontalizate, lunca inundabilă și fosta luncă acum îndiguită… erau băltiri mari de ape și niște noroaie de genul celor în care nu dorești să ajungi. Interesant este că până și pe diguri era un noroi-subțire și alunecos… încât chiar și o plimbare devenea o încercare penibilă de a rămâne în picioare. Dacă erai cumva un om rațional, nicidecum nu doreai să intri cu mașina de teren pe asemenea locuri că riscai să o spargi când roțile se umpleau cu noroaie; aproape sigur nu puteai să o întorci sau să o menții pe traiectorie, așa că era riscul mare să plonjezi de pe dig direct în Dunăre sau în ceva copaci. Cel mai mic lucru ce se putea întâmpla era să te scufunzi în ceva mocirle undeva la mama dracului, unde nici nu aveai de ce să legi cablul de la troliu. Frumos, nu?

Deși era doar septembrie, era deja un frig neverosimil, și bătea un vânt agresiv, de nu mai ieșeau pescarii cu bărcile pe apă. Prin pădurile de luncă de lângă Dunăre dacă te plimbai, vedeai destul de frecvent ciuperca numită iască galbenă (Laetiporus sulphureus); este destul de spectaculoasă, fotogenică, galbenă cu tente albicioase sau nuanță portocalie, cu un contrast brutal pe negriciosul scoarței plouate a arborilor. Mai trece câte o ciocănitoare, se furișează câte o vulpe, niște vânturei (Falco tinnunculus) nu au astâmpăr… în rest liniște și pace rece și umedă. Nu e de mirare că nu prea vezi nici un om pe afară; parcă te-ai duce în crama de la Măcin, să bei vin până iese soarele – sperând că nu o să fie doar peste o săptămână.

Poze făcute prin zona satului am inclus în prezentări despre Dobrogea și Munții Măcin… dar cred că este fezabil să fac o postare separată, pe care să o dezvolt cu timpul, adăugând noi imagini și idei la viitoarele ieșiri prin zonă.

© dr. Peter Lengyel