Portrete sălbatice din Maramureș

Pe un drum forestier mai sus de Budești undeva la mama dracului, coboram cu mașina de teren, sperând să vedem ceva natură sălbatică. În liniște un om urca spre munte, destul de îmbătrânit; când am trecut pe lângă el, i se vedeau pe față toate ridurile săpate de vreme, tot comunismul și sărăcia și capitalismul și sărăcia din nou, și fiecare zi la coasă și la pădure și fiecare pahar de pălincă ce aducea cumva fericirea. Ca o sculptură făcută pe viu, se simțea vântul tăios de iarnă când dobori copaci în pădure, și bătaia pentru a mai exista. Se observau pe fața lui toți urșii pe care i-a văzut. Se percepeau toate la un loc, cu puține bune și multe situații de o duritate cruntă. Sălbăticie ai căutat… o ai aici. Maramureș.

 

Dar, cumva, condițiile nu au fost perfecte să fac imaginea. Până unde poți să mergi cu duritatea… unde este limita… și cât (trebuie să?) aluneci spre un pășunism-idilic? Cum găsești tonul care să prezinte la un mod artistic acceptabil situații care nu pot să fie transpuse în cuvinte. Se zice frecvent că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, dar în cazul portretelor cred că este altceva: fețele umane nu pot să fie descrise verbal, fără a pierde cam totul. Și, poți avea impresia că cele mai multe imagini cu oameni este bine să nu fie făcute. Cam ce responsabilitate are artistul când abordează subiecte ultra-sensibile… și cum intră tractoriștii-fotografi cu buldozerele în locurile unde nu ar trebui să meargă? Mercenari care nu aveau nici o pregătire… pentru a se apropia.

dsc_8885x

De o bună vreme îmi doresc să fac ceva fotografiere de portrete umane din Maramureș, îi ziceam lui Mark. Doar că dacă fotografiezi responsabil, portretul uman este cel mai dur dintre subiectele posibile. Cel puțin, dacă vrei să faci imagine pe bune, nu jegurile ordinare pe care le poți vedea uzual pe pliantele turistice sau la “expoziții de artă fotografică”. Dificultatea nu are legătură cu ideea că subiectul ar putea să riposteze, să nu îi placă imaginea… că oricum nu o să o vadă aproape sigur… niciodată. Singurul factor de control ești tu: să alegi din multitudinea de fețe umane fix acele chipuri care nu sunt anoste, banale… deja rămâi la 1% (sau… zero procente). Apoi, să fotografiezi figura lui/ ei din unghiul adecvat, în iluminarea favorabilă… iar se reduce dramatic procentajul. Ca să rezulte câte o capodoperă, șansa este poate de 1 la 10.000 sau 1 la 100.000. Dar, și dacă vezi ceea ce trebuie, și ai și condițiile necesare… și tu nu faci seria din care să poți alege acea imagine… ești un mare măgar, am impresia.

dsc_7933

Regrete tardive când nu ai făcut fotografie? Era o zi de iarnă și era zăpadă mare prin Parcul Natural Munții Maramureșului. Coboram din munte spre un sat de ruteni, ucraineni… sau ruși cum sunt numiți la nivel local. În sus pe drumeag venea o femeie, nu foarte bătrână, dar deloc tânără; în portul lor tradițional, era o apariție care de la distanță atrăgea atenția. Am oprit să întrebăm ceva, poate mai mult din dorința de a o vedea de aproape. Trăsăturile feței te făceau să îți imaginezi vag… cât de superbă trebuia să fie în urmă cu câteva decenii; dar muntele nu iartă pe nimeni, nu face nici o excepție. Cu toată trecerea timpului, ochii ei de un albastru-deschis-ireal păstrau tinerețe și o vitalitate neverosimilă. Albastrul acela pur concentra cam tot ce este splendid și tot ce este tragic prin stepa Ucrainei, prin taiga și tundra rusească, peste Baikal și peste Siberia până în Vladivostok.

dsc_1316x

Omul sălbatic al Carpaților? Desigur, fiecare om este unic și irepetabil, și diferit în fiecare secundă; la fel și fiecare fotografie o să fie altfel. Poți să te întrebi, cum arată oare văcarul, oierul, cel care cosește sau cel care doboară arborii… la un mod cumva arhetipal? Dacă vrei să colectezi o serie de portrete reprezentative cu diversele “tipologii umane” din Maramureș, trebuie să ai o abordare coerentă. Adică, pe de o parte să ai în vedere că este un subiect care ar merita abordat. Așa cum dispar casele de lemn și peisajele sălbatice, la fel dispar cu încetul și maramureșenii-sălbatici, figurile umane autentice ale munților. Precum amerindienii au dispărut… ori culturile lor au persistat doar sub formă de kitschuri-atavice… la fel dispare maramureșeanul-ancestral, animalul-uman din zonele neumblate. Amerindienii au rămas măcar în imaginile create de Edward S. Curtis în urmă cu peste un secol… poți să le vezi spre exemplu în cartea Native Americans. O splendoare. Dar cei care fotografiază natură, mai greu își pot imagina să abordeze umanul-sălbatic, la modul cel mai direct… iar alții nu ajung măcar să îi vadă… sau să își închipuie că există așa-ceva. Ai un loc cu gheață subțire… pe care poți să te miști cu atenție… cu finețea de care nu credeai că ești capabil.

dsc_1485x

Hai să zicem că te apuci de fotografiat portrete de țărani. Să nu ai impresia că este ușor… în sensul că oamenii aceștia nu au experiența fotomodelelor, care știu cum să stea… măcar o fracțiune de secundă. Țăranul, totalmente neobișnuit să fie fotografiat de aproape, are în el un fel de stres,… de înțeles oarecum. Poate niciodată nu a fost fotografiat de aproape. Asta înseamnă că se foiește, se mișcă în fel și chip, și când pare că e cât de cât OK… își întoarce fața sau privirea cine știe unde. Adică… singura variantă funcțională este să îl lași să se manifeste cum vrea, iar tu să faci o serie mai lungă de imagini… din care măcar una să fie dincolo de nivelul de plutire.

 

Deși fiecare portret uman este unic… trebuie să ai grijă ca stilul tău să nu devină (prea) redundant. Să nu fie ceva repetitiv și previzibil. Adică, trebuie să tinzi spre diversificare și să ridici ștacheta, că altfel nu are sens tot circul. Ca la un joc sau afacere sau activitate profesională intelectuală sau artă sau iubire, începi de undeva de jos cu chestii simple… și apoi ridici miza. Se poate ajunge și la rezultate spectaculoase, dar nu din start… ci când acumulezi ceva experiență și ai ceva stil… Iar experiența asta nu o poți avea prin nici un fel de curs sau lectură, ci doar ca o concluzie temporară din manifestarea ta directă în condiții concrete, când ai ieșit pe teren cu aparatul de fotografiat… și ai făcut ceva sau nu. Cred că nici nu e cazul să îți zic: acesta trebuie să fie un proiect personal, de suflet, nu unul bazat pe ceva finanțare sau birocrație, limitări, target-uri sau rezultate pre-asumate. Doar așa ai libertate totală și ești cel care controlezi proiectul, de la un capăt la altul.

 

Portretele acestea sunt concepute mental, cumva preexistente mult înainte de a întâlni persoana care să ajungă fotografiată. Dacă e vorba de simboluri arhetipale, nu mai este doar entitatea individuală concretă ci persoana respectivă devine cumva extrapolată mai larg, reprezentând o categorie mai amplă. Spre exemplu, dacă reușesc să fac 3 sau 5 portrete de moșnegi foarte bătrâni din Maramureș… ei devin un fel de simbol vizibil al unei realități existente și vag percepute. Se poate vedea oare în imagini alb-negru diferența între caractere morfologice ale fețelor de ucraineni, români, maghiari, (ultimii) nemți, țigani? Este interesant să conștientizezi că se poate transpune în artă chipul unor ființe umane care probabil niciodată nu au fost fotografiate.

dsc_1676x

Trebuie să începi de undeva fotografiatul de portrete… și ai de ales între copiii mici, fete, femei, babe, zgripțuroaice… băieți, bărbați, moși bătrâni, ființe aparent mathusalemice. Nu știu cu care poți comunica mai ușor, dar orice ai alege… trebuie să continui cu ceilalți. Urmează deci să încep să fac portrete de țărănci, și bănuiesc că asta va mai adăuga ceva complicații. Poți să îți stabilești reguli, spre exemplu din seria de imagini cu o persoană să nu păstrezi decât una; de la o astfel de abordare rar trebuie să fie posibilă o excepție. Rezultă o singură imagine care să exprime cât mai perfect ceea ce crezi tu despre caracterul persoanei respective, din cât se poate surprinde în aceste scurte inter-relaționări. Oricum, privitorul fotografiei interpretează în felul lui ceea ce a rezultat; nu trebuie să uiți, subiectul acesta al fotografierii oamenilor este unul foarte sensibil. Un alt aspect este cam cât de larg poți să încadrezi ca totuși imaginea să rămână stil portret. Îmi pot imagina fața unui țăran încât în imagine să se vadă și o coasă, parțial măcar. Și se pot adăuga oare și cadre cu detalii de mâini, spre exemplu? Sau detaliu de față umană, cu un crop mai dur… este aceste tot portret? Sau nici nu contează, doar artă să fie. Lumini și umbre.

 

© dr. Peter Lengyel

to share or not to share?

 

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Portrete sălbatice din Maramureș

  1. Sorin Alexandrescu via FB spune:

    Peter, ai surprins realitatea intr-un mod cum putini sunt in stare, si ai exprimat-o intr-un mod cum aproape nimeni nu poate! Mi-a placut foarte mult.

  2. Niculae Radulescu-Dobrogea via FB spune:

    Buna treaba domnule !

  3. Petre Corondan via FB spune:

    Oameni , nu cîrpe. Amza și Leopoldina.

  4. Szilagyi Tibor via FB spune:

    cunosc si eu un asemenea om ,drept ca bradul ,la 81 de ani merge calare la padure !!!si culmea ,suntem nascuti in aceeasi zi ,doar ani diferiti !!tot respectul nea Dumitru ,din Smida!!!!!!

  5. Ovidiu Popa via FB spune:

    Am fost si eu anul trecut in Maramureș,traseu turistic,Mocănița,etc,dar am dat de un sat parca uitat de lume,se cheamă Bocicoel,…acolo un bătrân localnic era la păscut cu doua capre,cumva am intrat in vorba,după ce am tras o gura de palinca din traista lui,am ajuns la politica…Il întreb :îți merge bine? te descurci cu viața?e mai bine fără Ceaușescu?Da,da,…zice el,Dar fără Iliescu ,fără Constantinescu,fără Băsescu,acum ca e Johannis,?..Da,da,zice el ….nu te supăra domnule …da cine-s ăștia??Si atunci mi-am adus aminte de un banc: Ion si Gheorghe păzesc oile undeva in vârful muntelui,stau cu bărbia in bată ,…din pădure apare un grup de turiști străini,rătăciți ,obosiți,rupti de foame ….”parlez vous francais?” Ii intreaba pe ciobani șeful grupului….ăștia se uita unul la altul ,ridica din umeri….” sprechen sie Deutch ?” mai încearcă șeful. aia la fel ridica din umeri…tudok…si asa mai departe in mai multe limbi…in cele din urma exasperați,turiștii pleacă sa-si găsească singuri drumul ….Ion :ai văzut ma ce oameni deștepți ,câte limbi știu sa vorbească ? Gheorghe : no,si la ce le-o folosit?!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s