Strâmtura – Maramureș

O localitate pe cursul Izei, nu am prea auzit să fie mare atractivitate turistică. Te poți întreba, oare ce prospectare a valorilor naturalistice sau antropice a fost făcută, ce punere în valoare a acestora? Și cu ce efecte?

…

Cum se poate face fotografiere despre lucrurile simple… cele care aproape-niciodată nu sunt puse în imagine? Se poate face artă fotografică acolo unde nu pare să fie cazul? Să te joci puțin cu luminile, culorile, subiectele, compozițiile potențiale? Niște plimbări liniștite pentru a vedea câteva aspecte, a face poze cu estetica locurilor, fără pretenții. Dacă faci asta de 20 de ori poate că iese ceva rezultat vizibil.

Din localitatea Strâmtura se poate trece peste Iza, spre vest; se ajunge pe o zonă de luncă inundabilă, cu terenuri cultivate, tufărișuri, zone umede și drumuri din ce în ce mai inaccesibile care urcă spre dealuri; există locuri atât de argiloase, cu alunecări și nămoluri acumulate, de unde greu poți să ieși până și cu Land Rover și greu poți să întorci mașina… până și în perioade mai secetoase; îmi pot imagina cam cum trebuie să arate locurile după ploi multe. Deși zona este interesantă, cu “bălării” sălbatice care dau senzația de junglă… cu plante agățătoare care urcă pe tufe și pe arbori, prin care drumul este o galerie cu tendințe de colmatare… totuși nu de multe ori voi intra pe aici. Există o parte cu acces mai ușor, zone mai deschise și mai prietenoase… care poate că merită vizitate uneori, când ești prin trecere pe aici. Și cred că e bine să nu mergi singur.

Dacă treci pe șosea prin Strâmtura… cam rar îți vine să frânezi măcar. Adică, betoane, casa anoste, garduri de fier… un fel de moartea pasiunii. Ici-acolo mai apar câteva aspecte de arhitectură rurală… înecate în marea de kitsch și de prost gust amar. Am impresia că cei din zonele mai centrale ale localității, familii mai bogate (avuție financiară… nu mă refer la aspecte intelectuale), au distrus cam tot ce era tradițional și vechi și estetic și atractiv pentru turiști și au băgat betoane și inox-uri și acoperișuri de tablă încât îți vine să accelerezi mai tare. Dacă ieși din monstruozitatea zonei centrale a satului, arie de-a lungul arterei de circulație de pe Iza… care a pierdut aproape orice urmă de atractivitate… totuși există posibilitatea de a vedea miracole.  Trebuie să urci către est, pe un drum recent betonat… care se ridică destul de abrupt în unele locuri… nu cred că este amuzant pe timp de iarnă cu ghețuri și zăpezi… dar în rest este o minune. Betonul este turnat până pe o culme, apoi drumul continuă mai rural, dar face accesibile niște locuri chiar paradisiace. Ajungi să vezi și peisaje de vis, treci pe lângă case de lemn de acelea vechi de tot, gospodării uitate de lume… chiar că ai ce fotografia sau filma. Încă. Am impresia că oamenii de prin aceste locuri mai marginale nu aveau bani de betoane și au rămas în construcțiile tradiționale… cele de lemn. Lemnul și spațiile mici. Sper să ies pe traseul acesta de vreo 10 ori în anul care urmează.

De pe cumpăna de ape se deschide un peisaj frumos către Petrova…

1 septembrie 2016. Erau ultimele raze de soare care ajungeau pe casele de lemn de jos din vale. Rămase cam la limita existenței, ele aveau ceva fragilitate și frumusețe, o ciudățenie ca ultimul rinocer-unicorn. Să ajungi aproape de ele, în poziția în care puteai să faci câteva poze, trebuia să deschizi un fel de poartă care demult nu a mai fost mișcată, apoi treci de bălării, urzici, buruieni… și ajungi unde trebuie. Dar, nu se poate face fotografie perfectă: să încadrezi ceea ce este splendid, poți doar până unde îți permite realitatea… adică mormanele de materiale de construcții, stivele de eternit șamd. Îți dai seama cam cât vor mai exista aceste construcții de lemn. Ultimele raze de lumină ajungeau la ele.

Civilizația lemnului? O tufă verde își întinde crengile spre lumină, ieșind prin ușa întredeschisă a unei construcții de lemn… semi-prăbușite. Există plante și în pod, după ce șindrila spartă face loc razelor solare. Este admirabil cum viața vegetală prinde rădăcini, oriunde. Poate că în locul acesta intermediar… nici natural și nici antropic, trăiește ceva familie de hermeline… sau găsești cuib de codroș sau codobatură albă, sau cuib de viespi, sau lilieci sau cine știe ce altceva. Larve de insecte xilofage, ciuperci, bacterii activează toate la reintegrarea lemnului-construcției în Natură. Dacă urci pe văile astea, vezi frecvent construcții de lemn aflate în stare avansată de degradare. De fapt, ai putea să vezi toate fazele, de la cele relativ recente până la cele prăbușite, mormane de grinzi, lemn care se sfarâmă ușor cu mâna… până la mici movile acoperite de urzici. Până aici, cumva sună destul de natural. Doar că rar mai vezi construcții de lemn făcute recent în stil tradițional. Casă de piatră… nu casă de lemn. Adică, apar peste tot construcții din „bolțari de bca”, betoane, uneori cărămidă, porți din țevi de fier… sau fier forjat la cei cu bani, termopane, balustrade nichelate. Dacă trendul actual va continua, în câteva decenii nu rămâne nici urmă din “civilizația lemnului” din Maramureș… eventual 1 la 1.000, rare ciudățenii de lemn prin peisaj. Totul se va rezuma la biserici de lemn ridicate acum și inscripționate șmecherește cu anul 1719 sau 1634… și la casele de lemn de la Muzeul Satului… cât vor putea rezista și ele. Nici măcar în fotografie nu se vor păstra, că nu este timp și chef și motorină să ajungi la ele.

Cu o astfel de abordare, umblând hai-hui cu un Land Rover Defender prin tot felul de locuri pe unde nu prea ajung alții – decât eventual câțiva localnici, se poate dezvolta o impresie despre realitățile maramureșene, la un nivel care nu a fost niciodată făcut de nimeni până acum.

1 noiembrie 2016. Azi dacă erai cu mine vedeai câteva locuri paradisiace prin Maramureș, pe dealurile și prin apele de la Petrova, Strâmtura, Bârsana. Dacă ajungi în zonele bune atunci când luminile și culorile sunt perfecte, sigur ai senzația de paradis utopic, doar că nu ține mult… ca orice aspect care are splendoare. Ai o breșă de timp, un window of opportunity, de care poți să te folosești… doar că ai tentația să faci imagini, în loc să stai mai mult în liniște, singur, pe vârful dealului… să privești culorile, să asculți vântul și să savurezi clipa. Se vede cum lumina dispare. Dar măcar acele minute sau ore au avut ceva special… iar când cobori dintre păduri și noroaie și ape… și ajungi înapoi pe un cenușiu asfalt, rămâne să dai mai tare o melodie de Alphaville… Afternoons in Utopia. Poți să dai și mai tare. Să nu mai auzi nimic altceva.

De fapt, nu e doar fericirea momentului. Noaptea, când ești pe cale să adormi, îți amintești cumva de o margine de pădure. În spatele tău deja e întuneric și arbori desfrunziți, în față ai niște mesteceni cu frunze aurii-gălbui-verzui, cu trunchiurile lor albe, încă perfect iluminate. De undeva pe neașteptate apare în zbor o ciocănitoare neagră (Dryocopus martius) și se apropie mult de tot, poate nici nu te vede cum stai liniștit. Este cea mai mare dintre speciile de ciocănitori din Europa, anvergura este undeva pe la 60-80+ cm. Se aude din ce în ce mai bine șuieratul aripilor, iar când iese în razele de lumină, negrul perfect al penajului și pata roșie de pe cap… aproape că par miraculos de frumoase. Poți admira zborul ei destul de liniștit și continuu… asemănător gaiței sau alunarului… nu așa ondulat cum zboară celelalte ciocănitori. Cum a venit a și plecat spre întuneric, nu durează mult astfel de întâlniri. Poate că ai ceva regrete, că super-teleobiectivul era în mașina de teren la câțiva zeci de metri… eventual se putea face cea mai perfectă imagine cu această pasăre… sau merita încercat măcar. Așa, a rămas o amintire în suflet. Mestecenii galbeni și minunata ciocănitoare neagră.

© dr. Peter Lengyel