Strâmtura – Maramureș

O localitate pe cursul Izei, nu am prea auzit să fie mare atractivitate turistică. Te poți întreba, oare ce prospectare a valorilor naturalistice sau antropice a fost făcută, ce punere în valoare a acestora? Și cu ce efecte?

DSC_9318DSC_9267DSC_9270DSC_9287DSC_9309

DSC_9102DSC_9017DSC_9029DSC_9032DSC_9047DSC_9072DSC_9081DSC_9087

Cum se poate face fotografiere despre lucrurile simple… cele care aproape-niciodată nu sunt puse în imagine? Se poate face artă fotografică acolo unde nu pare să fie cazul? Să te joci puțin cu luminile, culorile, subiectele, compozițiile potențiale? Niște plimbări liniștite pentru a vedea câteva aspecte, a face poze cu estetica locurilor, fără pretenții. Dacă faci asta de 20 de ori poate că iese ceva rezultat vizibil.

DSC_3516DSC_3522DSC_3525

DSC_3492DSC_3501DSC_3507

Din localitatea Strâmtura se poate trece peste Iza, spre vest; se ajunge pe o zonă de luncă inundabilă, cu terenuri cultivate, tufărișuri, zone umede și drumuri din ce în ce mai inaccesibile care urcă spre dealuri; există locuri atât de argiloase, cu alunecări și nămoluri acumulate, de unde greu poți să ieși până și cu Land Rover și greu poți să întorci mașina… până și în perioade mai secetoase; îmi pot imagina cam cum trebuie să arate locurile după ploi multe. Deși zona este interesantă, cu “bălării” sălbatice care dau senzația de junglă… cu plante agățătoare care urcă pe tufe și pe arbori, prin care drumul este o galerie cu tendințe de colmatare… totuși nu de multe ori voi intra pe aici. Există o parte cu acces mai ușor, zone mai deschise și mai prietenoase… care poate că merită vizitate uneori, când ești prin trecere pe aici. Și cred că e bine să nu mergi singur.

DSC_8348DSC_8360DSC_8321DSC_8338DSC_8297DSC_8372DSC_8390DSC_8396

Dacă treci pe șosea prin Strâmtura… cam rar îți vine să frânezi măcar. Adică, betoane, casa anoste, garduri de fier… un fel de moartea pasiunii. Ici-acolo mai apar câteva aspecte de arhitectură rurală… înecate în marea de kitsch și de prost gust amar. Am impresia că cei din zonele mai centrale ale localității, familii mai bogate (avuție financiară… nu mă refer la aspecte intelectuale), au distrus cam tot ce era tradițional și vechi și estetic și atractiv pentru turiști și au băgat betoane și inox-uri și acoperișuri de tablă încât îți vine să accelerezi mai tare. Dacă ieși din monstruozitatea zonei centrale a satului, arie de-a lungul arterei de circulație de pe Iza… care a pierdut aproape orice urmă de atractivitate… totuși există posibilitatea de a vedea miracole.  Trebuie să urci către est, pe un drum recent betonat… care se ridică destul de abrupt în unele locuri… nu cred că este amuzant pe timp de iarnă cu ghețuri și zăpezi… dar în rest este o minune. Betonul este turnat până pe o culme, apoi drumul continuă mai rural, dar face accesibile niște locuri chiar paradisiace. Ajungi să vezi și peisaje de vis, treci pe lângă case de lemn de acelea vechi de tot, gospodării uitate de lume… chiar că ai ce fotografia sau filma. Încă. Am impresia că oamenii de prin aceste locuri mai marginale nu aveau bani de betoane și au rămas în construcțiile tradiționale… cele de lemn. Lemnul și spațiile mici. Sper să ies pe traseul acesta de vreo 10 ori în anul care urmează.

DSC_9474

De pe cumpăna de ape se deschide un peisaj frumos către Petrova…

DSC_9495DSC_9501DSC_9513

DSC_9600DSC_9615DSC_9636DSC_9663

DSC_9522DSC_9528DSC_9534DSC_9576DSC_9570DSC_9563DSC_9558DSC_9672

1 septembrie 2016. Erau ultimele raze de soare care ajungeau pe casele de lemn de jos din vale. Rămase cam la limita existenței, ele aveau ceva fragilitate și frumusețe, o ciudățenie ca ultimul rinocer-unicorn. Să ajungi aproape de ele, în poziția în care puteai să faci câteva poze, trebuia să deschizi un fel de poartă care demult nu a mai fost mișcată, apoi treci de bălării, urzici, buruieni… și ajungi unde trebuie. Dar, nu se poate face fotografie perfectă: să încadrezi ceea ce este splendid, poți doar până unde îți permite realitatea… adică mormanele de materiale de construcții, stivele de eternit șamd. Îți dai seama cam cât vor mai exista aceste construcții de lemn. Ultimele raze de lumină ajungeau la ele.

DSC_9690DSC_9696DSC_9702DSC_9545

dsc_1271dsc_1278dsc_1316dsc_1394dsc_1331dsc_1346

Civilizația lemnului? O tufă verde își întinde crengile spre lumină, ieșind prin ușa întredeschisă a unei construcții de lemn… semi-prăbușite. Există plante și în pod, după ce șindrila spartă face loc razelor solare. Este admirabil cum viața vegetală prinde rădăcini, oriunde. Poate că în locul acesta intermediar… nici natural și nici antropic, trăiește ceva familie de hermeline… sau găsești cuib de codroș sau codobatură albă, sau cuib de viespi, sau lilieci sau cine știe ce altceva. Larve de insecte xilofage, ciuperci, bacterii activează toate la reintegrarea lemnului-construcției în Natură. Dacă urci pe văile astea, vezi frecvent construcții de lemn aflate în stare avansată de degradare. De fapt, ai putea să vezi toate fazele, de la cele relativ recente până la cele prăbușite, mormane de grinzi, lemn care se sfarâmă ușor cu mâna… până la mici movile acoperite de urzici. Până aici, cumva sună destul de natural. Doar că rar mai vezi construcții de lemn făcute recent în stil tradițional. Casă de piatră… nu casă de lemn. Adică, apar peste tot construcții din „bolțari de bca”, betoane, uneori cărămidă, porți din țevi de fier… sau fier forjat la cei cu bani, termopane, balustrade nichelate. Dacă trendul actual va continua, în câteva decenii nu rămâne nici urmă din “civilizația lemnului” din Maramureș… eventual 1 la 1.000, rare ciudățenii de lemn prin peisaj. Totul se va rezuma la biserici de lemn ridicate acum și inscripționate șmecherește cu anul 1719 sau 1634… și la casele de lemn de la Muzeul Satului… cât vor putea rezista și ele. Nici măcar în fotografie nu se vor păstra, că nu este timp și chef și motorină să ajungi la ele.

dsc_1354dsc_1363dsc_1366dsc_1378dsc_1390dsc_1340dsc_1405dsc_1417

DSC_9437DSC_9449DSC_9459DSC_9459x

dsc_1316x

Cu o astfel de abordare, umblând hai-hui cu un Land Rover Defender prin tot felul de locuri pe unde nu prea ajung alții – decât eventual câțiva localnici, se poate dezvolta o impresie despre realitățile maramureșene, la un nivel care nu a fost niciodată făcut de nimeni până acum.

dsc_5442dsc_5469dsc_5496dsc_5436dsc_5445

1 noiembrie 2016. Azi dacă erai cu mine vedeai câteva locuri paradisiace prin Maramureș, pe dealurile și prin apele de la Petrova, Strâmtura, Bârsana. Dacă ajungi în zonele bune atunci când luminile și culorile sunt perfecte, sigur ai senzația de paradis utopic, doar că nu ține mult… ca orice aspect care are splendoare. Ai o breșă de timp, un window of opportunity, de care poți să te folosești… doar că ai tentația să faci imagini, în loc să stai mai mult în liniște, singur, pe vârful dealului… să privești culorile, să asculți vântul și să savurezi clipa. Se vede cum lumina dispare. Dar măcar acele minute sau ore au avut ceva special… iar când cobori dintre păduri și noroaie și ape… și ajungi înapoi pe un cenușiu asfalt, rămâne să dai mai tare o melodie de Alphaville… Afternoons in Utopia. Poți să dai și mai tare. Să nu mai auzi nimic altceva.

dsc_7833

dsc_7572dsc_7587dsc_7842dsc_7848dsc_7598dsc_7749dsc_7755dsc_7767dsc_7779dsc_7740dsc_7728dsc_7617dsc_7632dsc_7641dsc_7650dsc_7674dsc_7677dsc_7698dsc_7707

De fapt, nu e doar fericirea momentului. Noaptea, când ești pe cale să adormi, îți amintești cumva de o margine de pădure. În spatele tău deja e întuneric și arbori desfrunziți, în față ai niște mesteceni cu frunze aurii-gălbui-verzui, cu trunchiurile lor albe, încă perfect iluminate. De undeva pe neașteptate apare în zbor o ciocănitoare neagră (Dryocopus martius) și se apropie mult de tot, poate nici nu te vede cum stai liniștit. Este cea mai mare dintre speciile de ciocănitori din Europa, anvergura este undeva pe la 60-80+ cm. Se aude din ce în ce mai bine șuieratul aripilor, iar când iese în razele de lumină, negrul perfect al penajului și pata roșie de pe cap… aproape că par miraculos de frumoase. Poți admira zborul ei destul de liniștit și continuu… asemănător gaiței sau alunarului… nu așa ondulat cum zboară celelalte ciocănitori. Cum a venit a și plecat spre întuneric, nu durează mult astfel de întâlniri. Poate că ai ceva regrete, că super-teleobiectivul era în mașina de teren la câțiva zeci de metri… eventual se putea face cea mai perfectă imagine cu această pasăre… sau merita încercat măcar. Așa, a rămas o amintire în suflet. Mestecenii galbeni și minunata ciocănitoare neagră.

dsc_7686

© dr. Peter Lengyel

14051766_877762255692945_3232764397780314353_n

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Strâmtura – Maramureș

  1. Doru Ruşti spune:

    De Strâmtura mă leagă amintiri faine din sec.trecut – dacă nu mă înșel, e al doilea loc în care am dormit în Maramureșul Istoric (după Ieud).

    Cât despre subiectul invaziei de kitsch aș zice că (1) e un fenomen socio-istoric inevitabil (corolarul fiind că ceea ce ieri era k., azi poate deveni cel puțin acceptabil) și (2) putem totuși trece de la vorbe la fapte. Concret, exista (și sper că mai există) o așa-numită „curiculă la alegerea școlii”: depinde doar de factorii locali interesați (nu doar porfesorii care-s așa cum sunt), ci și tot felu’ de ONG-uri, alte organiz., sau „simpli cetățeni” care s-ar putea mobiliza în realizarea unor programe educative dedicate zestrei culturale și naturale locale, care să treacă dincolo de lecțiile prăfuite din manualele curente exemplificând conceptele savante și livrești prin fapte, obiecte, locuri, peisaje și vietăți din spatele școlii/casei/satului – altfel spus, focalizara atenției copiilor (și nu numai) pe comorile locului. Știu că sună cam utopic, da’ am o minimă exper.în așa ceva și cred că s-ar putea obține un efect max.cu efort minim.

    Până la urmă, chiar blogu’ ăsta e un pas în direcția pe care o susțin în nota asta…

  2. Gabi Bănică via Conservarea Biodiversitatii spune:

    Salut Peter!
    Mulțumesc pentru fotografiile tale excelente!
    Luna aceasta am petrecut câteva zile la o pensiune din Poienile Izei.
    Faine locuri!
    Toate cele bune,
    Gabi Bănică

  3. Ádám Attila via FB spune:

    [ciocanitoarea neagra] Cred, ca amintirea in acest caz este mai frumoasa, aparatul, doar strica momentul, din cand in cand trebuie lasat la o parte apratura si trebuie doar sa privim in jur fara sa ne stresam pentru „Cadru” ( cel mai bun). Daca ai fi facut fotografia, nu ai fi putut cuprinde toata magia, si pierdeai si momentul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s