Viehmann

A fost un uriaș privilegiu ca în timpurile studenției să îl întâlnesc pe Viehmann. A priori era un fel de lumină, iar asta devenea și mai evident în comparație cu ceilalți. Cursurile lui erau pline de farmec, simțeai pasiunea față de natură și față de cultură, față de oameni. Prezentările pe care le ținea la curs, cât în serile de club speo… proiecțiile de diapozitive… erau atât de pline de viață, atât de autentice, atât de frumoase încât atrăgeau studenți de la toate felurile de facultate, nu doar pe cei din domeniul științelor biologice, geologice sau geografice. Adică, Viehmann a adus peșterile și natura în sufletul omului tânăr, a studentului, la un mod cumva universal. Îți poți imagina cum putea să fie facultatea, dacă ar fi fost mulți ca el?

146

Cred că studenții îl iubeau pentru că simțeau că el îi iubește, pe bune. Respect unidirecțional nu există, și Viehmann știa foarte bine asta. În fiecare an a organizat zeci de ieșiri în teren, cu studenții și studentele în peșterile lui iubite; turele de 2-3 zile erau mai ales prin Apuseni, pe la Ghețarul Scărișoara, Ghețarul de la Vârtop, Peștera Vântului, Cetățile Ponorului, Huda lui Papară șamd, dar destul de frecvent și spre Munții Rodnei, pe la Peștera Tăușoare și Peștera Izvorul Izei; aproape totdeauna se organiza și revelion speo-studențesc spre exemplu în cătunul Ghețar sau la cabana de la Izbucul/ Resurgența Izei. Cred că îți dai seama că explicațiile la fața locului, în adâncul peșterilor, despre perle de cavernă, despre draperii, stalactite, urși de cavernă, helictite, despre urma Omului de Vârtop, datări cu radionuclizi… despre viața Neanderthalienilor, hiene de peșteră și mii de chestiuni de acest gen, au avut o influență extraordinară asupra intelectului tinerilor naturaliști aflați în formare. Asta era studenția-adevărată, live, în teren, cu discuții deschise, minunate din toate punctele de vedere; și dacă te întorceai la Cluj, cu atât mai dramatic era să vezi ceva cretin/ cretină care preda agresiv niște cursuri seci și pline de date fără sens, mizerii multe care trebuiau memorate – și uitate – în crescătoria de papagali. Cu atât era mai mare contrastul… cu cât știai mai clar că se poate și altfel. Cred că foarte mulți oameni o viață întreagă nu vor uita să îi mulțumească lui „Pepi” Viehmann că a făcut ca a lor etapă studențească să fie mai fericită, mai interesantă, mai umană… iar atracția față de cunoașterea naturalistică să nu fie nimicită definitiv. Ci să trăiască.

Image195

De ce îl iubeau și îl vor iubi întotdeauna cei care l-au cunoscut? Cum de a fost un universitar-model? Ce a putut să ne ofere… ce nu puteau alții? Un model de preocupare-intelectuală naturalist-științifică copilăros de pură, o relaționare umană cu Lumea, comunicare directă și foarte multă iubire față de oameni, o fericire de nezdruncinat prin faptul că avea ocazia să facă ce îi place: să cerceteze, să scrie articole, să predea. Era cu 50 de ani mai experimentat decât noi, studenții, și era atât de tânăr! Veșnic cu noi dorințe, de a vizita încă o nouă peșteră recent descoperită, de a merge în ceva expediție nouă, de a citi azi o carte despre ceva subiect care îl făcea să simtă că viața este splendidă. Vrafuri de articole științifice despre picturile rupestre, despre ghețari subterani, despre modele de cristalizare. Un BMW metalizat, plin cu echipamente pentru peșteră, lămpi și cordeline, termos cu cafea, ceva brânză „mucegăită”… un aparat de fotografiat și o sticlă de vin roșu. Și jazz și trompete și Louis Armstrong și Duke Ellington și Ella Fitzgerald și peisajul splendid al Apusenilor. Și fericirea de a intra în cotloane nebănuite din interiorul munților, în lumi improbabile cu baldachine, coloane și geode pline cu cristale mai minunate decât îți puteai imagina… și fericirea la fel de mare de a ieși la suprafață și a revedea lumina, chiar dacă este reprezentată doar de licărire de stele.

 

Îți aduci aminte, când nu mai era loc în marele AZ – Amfiteatrul de Zoologie – de la Facultatea de Biologie; erau acolo nu doar biologii… ci de la medicină, de la litere, filosofie și de oriunde,… veneau Studenții să îl asculte pe Viehmann. Pentru că Viehmann era de-al lor, era tânăr și student la orice vârstă, și viu totdeauna, niciodată nu a murit pe traseu, nu a fost otrăvit de gaze toxice care ieșeau din eprubete în careva laborator. Nu a devenit o fosilă vie, așa cum erau aproape toți-ceilați universitari, inclusiv oameni mult mai tineri-pe-hârtie. Avea ce să arate în imaginile diapozitive fotografiate de el în nenumăratele locuri prin care a fost, și avea ce să le povestească. Fără ifose, fără pretențiozități, dar cu un umor fin și acid, cu un stil captivant. Nu se rezuma la aspecte strict-științifice, ci făcea referiri la Salvador Dali, jazz, Gaudi, aspecte din viața personală a lui Emil Racoviță, expediția polară cu Belgica șamd… conexiuni de toate felurile, bine integrate, spontane, ne-forțate, care dădeau expunerii o vivacitate extraordinară; simțeai că este om ca tine, nu un robot; un astfel de discurs viu era la polul opus față de monotonia scolastică, formală și moartă, în care securiști inculți citeau cursuri monstruoase și banale și interminabile despre morfologia plantelor…, fete-bătrâne sau alți șarlatani-triști umpleau tablele cu înșiruiri de date seci despre fenomenul viului – perceput ca moarte a pasiunii. Îți dai seama că nu toți universitarii îl iubeau… că Viehmann nu avea nevoie să facă lista cu prezența studenților la curs. Îți dai seama că exista și multă invidie din partea variatelor putori-intelectuale, boșorogii-tineri, asistenți ce pupau moaște-universitare aflate în descompunere dar care încă ocupau catedrele… Sigur nu toți îl iubeau. Poate îți aduci aminte: păsările crescute în colivie au impresia că a zbura este o boală.

 

Viehmann participa săptămânal la ședința unui club Rotary din Cluj, unde era membru; ce înseamnă asta, este greu spre imposibil de explicat celor care nu sunt rotarieni, și poate că este bine să fie așa. Pe lângă Rotary mai avea câteva apartenențe-sufletești, atmosfera din clădirea Institutului de Speologie, contactul cu studenții și studentele, casa de cultură, ideea de jazz, Elveția, Apusenii. Îți dai seama că nu prea semăna cu ceilalți. Studenții conștientizau poate că fiecare dintre noi are ocazia să tindă către modelul acesta de iluminare, de o abordare mai ludică a vieții și o comuniune cu subiectul nostru de interes (peșteri, studenți, jazz în cazul lui Pepi) sau de a merge pe direcția leprelor care se luptă între ele pentru a deține funcții & poziții. Făcând o comparație între 1. stilul destins și luminos de tipul lui Viehmann, preocuparea autentică și dinamică de subiectul lui, capacitatea de a atrage alți oameni inteligenți în număr mare către cunoașterea peșterilor și a naturii la modul mai general, admirația lui față de cultură, iubirea lui față de studenți/ oameni… și 2. stilul crispat, colțuros, încremenit, bosumflat, îngâmfat și autosuficient, bădăran-agresiv sau pervers-agresiv al altor universitari securiști-obieliști veniți de niciunde și mergând către nicăieri… se simte o falie structurală. Cele două categorii aparțin unor lumi diferite, pe de o parte existând gândirea umanistă iluminată, iar pe de altă parte puroiul comunist și postcomunist. Îți dai seama că nu a fost ușor pentru un om de genul lui… să fie o specie rară în marasmul în care colcăie lumea științifică și învățământul superior al acestei perioade.

 

© dr. Peter Lengyel

 

PS1. Cred că am să mai includ aici câteva imagini din trecut, și poate câteva amintiri cu iubitul nostru Pepi Viehmann. Domnule Profesor, o să ne lipsiți întotdeauna.

 

PS2.Mai jos este un text scris de mine în urmă cu câțiva ani, postat pe conservarea biodiversității:

 

On Thu, 9/2/2010, Peter Lengyel <lengyelpeter@yahoo.com> wrote:

 

From: Peter Lengyel lengyelpeter@yahoo.com

Subject: [conservarea_biodiversitatii] Iosif Viehmann la 85 de ani

To: conservarea_biodiversitatii@yahoogroups.com

Date: Thursday, September 2, 2010, 2:54 AM

 

În această seară, 1 septembrie 2010, a avut loc sărbătorirea a 85 de ani de viață a domnului profesor Viehmann, născut la 1 septembrie 1925 la Cluj.

O bună ocazie pentru a ne aduna apropiații domniei sale mai ales din domeniile speologiei, jazzului și din cadrul Clubului Rotary, oameni extraordinari veniți din Elveția, Austria, Germania, Mexic și desigur, România. Evenimentul a avut loc la Pensiunea Doina și la sediul Asociației Valea Verde. Atât de mult i-a plăcut domnului Viehmann ceea ce a văzut și simțit prin zilele petrecute la diferite evenimente organizate de noi în Maramureș, încât a mai stat aici o lună să scrie o carte, care cândva va fi publicată în Editura Valea Verde. Eu de-abia aștept.
Seara asta, pe lângă excelentele mâncăruri pregătite de Doina, atmosfera de prietenie între atâția oameni de excepție, a permis apariția sentimentului că deși temporar, perfecțiunea totuși poate să existe.

 

Dl Viehmann, pe fond muzical, a proiectat diapozitive vechi cu grote și creste stâncoase, cu lilieci și moții Apusenilor, cu peșteri cu gheață și explorări după galerii noi și speleoteme în luminile lămpilor de carbid și a blițurilor… pentru o secundă. Amintiri cu amfiteatre clujene pline de tineri care veneam aduși de dorința de a îl asculta, de a îl vedea, de a trăi clipa… de a discuta unde vom merge la ‘peștereală’. Amintiri cu splendori în iarbă, cabane calde și ape reci de peșteri, cu coborâri pe pereți de gheață subterană și admirarea perlelor de cavernă, ascultarea sunetului pur a monocristalelor ascunse în adâncuri.
A mai proiectat vestita colecție de ‘ciuperci otrăvite’ – deși mulți dintre noi am mai văzut-o poate nu odată sau de două ori, nu exista să nu provoace hohote de râs incontrolabil: incredibil cât de multe tâmpenii pot fi văzute pe la noi.
Povestiri despre Racoviță, despre cercetarea peșterilor și proiectare de diapozitive pe întunericul sălilor de conferințe pline de oameni, despre amintiri din trecut, acel Racoviță despre care zice Viehmann că îl considera al 2-lea Dumnezeu. Despre Institutul de Speologie de unde nimeni nu se grăbea acasă… deoarece se simțea acasă, despre cele peste o mie de zile petrecute în Ghețarul Scărișoara pentru scrierea monografiei… despre avene și cascade subterane… despre o viață petrecuta între întunericul subteranelor și exuberanța viului din lumina solară și sunetul de jazz.
Sunt convins că Viehmann are acel geniu al profesorului conștient că menirea lui fundamentală este atragerea studenților către cunoaștere, către cercetarea naturii, către iubirea frumosului, fie el o stalactită, o floare ori iubirea semenilor/semenelor… O lacrimă pentru o stalactită? Tăușoare, Iza, Scărișoara, Vârtop, Cetățile Ponorului, Căput, Humpleu, Huda lui Papară, Peștera Vântului și câte și câte altele… Oare cate mii, zeci de mii, poate sute de mii de oameni au ascultat benevol prezentările lui? Câți au învățat de la el bazele speologiei, și câți își amintesc cu nespusă iubire de acele clipe de fericire trăite împreună prin ceva ieșire la peșterile Apusenilor ori Orientalilor? Cât de mare este norocul că putem întâlni și asemenea personalități, care să ne lumineze pe traseul galeriei de peșteră? Ce putem să facem noi pentru a le merita apropierea? Poate, recunoașterea umilă și sinceră a sentimentului că îi iubim.
Și, mă întreb, oare cum ar arăta elita științifică de pe la noi dacă la Universități ar preda mulți asemenea Viehmann, ori Coroiu, profesori care să îl atragă pe student, să îl iubească în mod fundamental și iremediabil, să îl considere o creatură fragilă și demnă de respect și îndrumare… să se dăruiască Învățământului Superior…. Ori, asta ar fi deja prea frumos, deci ireal, și pentru ca echilibrul să se păstreze, trebuie să existe și gloata celor mulți pe care dorești cât mai repede să îi uiți și regreți că soarta nu a fost destul de blândă cu tine și a fost inevitabil să îi cunoști.
Peter

13614940_995367030570883_7105313990789533987_n

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Viehmann

  1. peterlengyel spune:

    A murit profesorul și speologul Iosif Viehmann

    Marele profesor și speolog Iosif „Pepi” Viehmann a murit astăzi, la 91 de ani. Speologul era ultimul discipol al lui Emil Racoviță.

    http://www.clujulcultural.ro/murit-profesorul-si-speologul-iosif-viehmann/

  2. Jon Grieg via FB spune:

    Da, a fost un om cum nu se mai fabrica astazi! Un om rar care ramane cu noi, cei ce l-am cunoscut, indiferent de treceri…

  3. Alex Imreh via FB spune:

    Am fost si eu la prezentarile lui de la Casa de Cultura a Studentilor, mare om mare caracter!

  4. Gheorghe Ploaie via FB spune:

    Întradevăr o veste tristă…Regrete eterne pentru inegalabilul speolog clujean Iosif Viehman. S-a ridicat la cer împreună cu minunatele imagini din peșterile lumii și mai ales din Munții Apuseni. Ne-a încântat cu reușite fotografii și diapozitive realizate în lumea tenebrelor la câteva ediții ale Simpozionului ”Omul și muntele” de la Voineasa, Vâlcea, precum și la Festivalul speologic organizat de Clubul Niphargus la Rm. Vâlcea. Drum bun și lin în eternitate Domnule Profesor!

  5. Alina Rusu via FB spune:

    Ganduri si emotii espre domnul Profesor Viehmann. Multumim pentru gandurile impartasite de colegul nostru de facultate, Peter Lengyel. Cu domnul profesor am intrat si eu prima oara in Pestera Vantului, la iesirea cu colegii de an din cadrul cursului de speologie, pe care il asteptam cu nerabdare in fiecare saptamana. Tot la Pestera Vantului am fost sa il asteptam cand iesea din al doilea sau experiment de izolare, in apropierea varstei de 81 de ani. Si ne-am bucurat tare cand l-am vazut iesind din pestera sa iubita. Drum bun, cu lumina in fata, Domnule Profesor. Cu drag, de la studentii dumneavoastra.

  6. Sarkady Bea via FB spune:

    Odihneasca-se in pace Pepi Viehmann… A fost o onoare pentru mine ca am participat la cursurile dansului, ca am avut privilegiul de a participa la excursii speologice alaturi de dl. profesor. A fost si va ramane o icoana pentru mine, un om minunat… Multumesc ca am avut ocazia sa-l cunosc. Drum bun…

  7. Liviu Popa spune:

    A fost un uriaș privilegiu ca în timpurile studenției la Geografia – Turismului, să îl întâlnesc pe Viehmann sau Povara cand veneau la Medias adusi de P. Weber in cadrul Simpozioanelor ProNatura organizate la Sala de Cultura a Sindicatelor.

    Ramas bun Pepi Viehmann si Dumnezeu sa-ti lumineze tenebrele adincurilor.

  8. peterlengyel spune:

    Dinu Mititeanu: Iosif Viehmann

    http://www.dinumititeanu.ro/Iosif%20Viehmann

    Iosif Viehmann – PEPI – un om de poveste.

    Spun că era un „om de poveste”, deoarece înainte de face cunoştinţă cu el, mulţi am făcut cunoştinţă cu poveştile despre el, adevărate ambasadoare trimise cu „scrisorile de acreditare”. Chiar şi dacă le-am fi spus pe româneşte -bârfe- nu am fi ieşit din sfera diplomatică, am fi înnobilat acest cuvânt, ele ne dovedeau mereu ca Pepi e un om „mai altfel”, un om care încă din tinereţea sa iradia un flux în toate direcţiile. Mai întâi printre colegii săi studenţi la Biologie, apoi câţiva ani în Năsăud, iar în următoarele decenii în fosta grădină botanică a Clujului. Cu anii, valurile acetui flux ajungeau tot mai departe, tot mai mulţi tineri şi intelectuali clujeni aflau „poveşti „, care de fapt vorbeau despre fapte ale acestui „om de poveste”. Ştim că cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt politicoşi, amabili, dar sobri, ocupaţi, aplecaţi mereu spre microscop sau filele de pe birou, aşa cum erau şi cei mai mulţi speologi colegi ai lui Pepi. El însă arăta şi se comporta ca un actor de comedie, ca un „om de lume”, jovial, mereu în vervă. Cei care îi cunoşteau dezordinea de pe birou (care de fapt era o comoară), care încă nu-i aflaseră meritele ştiinţifice, îl puteau crede un superficial, un „împrăştiat”. Era de fapt multilateral, excela în a căuta , a afla, dar şi în o oferi…

    Am început să-l cunosc tot mai bine după anul 1965, când, după stagiul de medic în Ţara Năsăudului, am revenit la Cluj. Coincidenţă, deoarece, cu vreo 10 ani mai înainte, revenise şi el la Cluj, tot după stagiu la ţară, dar de profesor de Biologie în Năsăud. Mi l-a prezentat colegul său Vali Crăciun (CV la „Veterani”), care se căţăra şi la lumină, în Cheile Turzii, nu doar în întuneric. Ca mulţi alţi amici ai lor, deveniţi şi pasionaţi de fotografie, mergeam des la ei şi din interes ( cu filme la developat), dar mergeam şi de plăcere, căci eram primiţi cu amabilitate şi ne simţeam bine acolo, ne relaxam. Când ajungeam lângă bustul lui Emil Racoviţă (al lui Rene Jeannel a apărut după anul 2000) căutam maşina lui Pepi ( care de la o vreme avea pe număr chiar literele PPI ) să aflăm dacă PePI e „acasă”, adică la Institut. Apropo de câteva mărturisiri ale lui Pepi ce le veti citi mai jos, în penultimul aliniat , mulţi dintre amicii lor, care făceam parte din sexul „mereu flămând de frumos”, urcam aleea ce ducea la „Institut” şi pentru a întâlni reprezentante ale „sexului fumos” care erau studente la biologie -geografie sau locuiau in „căminele de jos”. Şi îi invidiam pe Pepi, pe Vali şi pe ceilalţi că ei au zilnic prilejul să fie spectatori la acea defilare a Frumoaselor ….

    De multă vreme mă bătea gândul să scriu la „Veteranii muntelui” şi despre acest om interesant, despre această personalitate a „muntelui de sub pământ”, dar şi a ştiinţei, a culturii. Despre un clujean dintre acei „Cuceritori ai întunericului” cum inspirat a numit Marcian Bleahu cartea sa, o „soră” cu „Cuceritorii inutilului” a lui Lionel Terray. Ştim că ce fac speologii-exploratori e „alpinism invers” şi e mai dificil, mai periculos. La faptul că se desfăşoară în întuneric, prizele sunt de multe ori umede, alunecoase, se adaugă şi pericolul din timpul ploilor abundente. Din justificată teamă că nu voi putea fi la înălţime, am tot ezitat să scriu despre acest Om . M-am decis cam târziu, gândind că nu e un CV oficial, un articol cerut de vreo publicaţie.

    VIEHMANN şi ŞTIINŢA: A dovedit că n-a ales la întâmplare o facultate, o viitoare profesie. Încă din anul I la Biologie, dornic de cunoaştere ( va fi toată viaţa pasionat de cunoaştere) , si-a luat „inima în dinţi” şi a bătut emoţionat la uşa cabinetului marelui savant Emil Racoviţă, să-l roage a le împrumuta lui şi câtorva colegi,”scări-electron” pentru a cerceta Peştera de la Vadu Crişului..

    „Dăruirea mea pentru peşteră a fost şi este o consecinţă a admiraţiei cu care am preacinstit memoria şi opera savantului Emil Racoviţă…”-scrie el la pagina 26 a unei cărţi captivante ( cu multe pagini autobiografice)- „De la opincă la ştiinţă” ( editura Ecou, Cluj Napoca 2012)- scrisă în colaborare cu George Petri, care copilărise când desculţ, când în opinci în satul Coşbuc şi care afirmă la pag.35 „dl. profesor Viehmann este părintele meu spiritual.”

    Iosif Viehmann a ajuns pe soclul pe care şi l-a clădit singur, nu plecând „de la opincă” precum co-autorul cărţii, fostul său elev din satul lui Coşbuc. Dar a ajuns unde este prin pasiune, muncă, perseverenţă, dăruire. Căci „originea” şi referinţele din „dosar” privitoare la atitudinea faţă de regimul „democrat-popular”, nu-l ajutau, dimpotrivă ! A ajuns în final la Institutul de Speologie, unde era dorit, unde îi era locul. Sutele de articole din reviste de specialitate, cărţile scrise, participările la congrese, l-au făcut cunoscut şi apreciat de către cercetătorii speologi români şi străini. Redau din ziarul „Transilvania REPORTER:

    „Iosif Viehmann a făcut descoperiri esenţiale printre care se numără „picurul permanent” din peştera Pojar, urma „Omului de Vârtop”, veche de 62.000 de ani, şi „stalactitele termoindicatoare” (gheaţă), premiere în ştiinţa speologiei. Profesorul este şi coautor al teoriei „Geze-Viehmann” privind geneza monocristalelor excentrice (cristalictite) din peştera Pojarul Poliţei şi a participat printre altele la explorarea şi cartarea peşterilor Tăuşoare (Munţii Rodnei) şi Cetăţile Ponorului (Munţii Bihorului). În anul 2003, profesorul a participat la un experiment de ecologie subterană, izolându-se timp de zece zile, în Peştera Vântului, pentru a studia perceperea timpului în lipsa Soarelui.” Eu ştiam şi faptul că o „goangă” de peşteră are in numele său şi cuvântul…viehmanni ! Dar n-am găsit o confirmare…

    A primit numeroase distincţii, titluri, vedeti in CV-ul său:

    http://www.speosub.ro/downloads/CV%20Iosif%20Viehmann.pdf

    Când şi-a serbat al 80-lea an de viaţă la pensiunea „Scărişoara” de lângă renumitul Gheţar, am avut onoarea sa fiu unul dintre invitaţii lui Pepi. Aşa îi spuneau prietenii săi şi chiar tineri studenţi, la insistenţele sale de a nu-l „îmbătrâni” ! Un grup important de oaspeţi ai săi, erau speologi străini, care la câteva zile după, au participat şi la o vizita în Peştera „Izvorul Tăuşoarelor” din Ţara Năsăudului. Unde „tânărul” Viehmann, ne-a uluit pe toţi prin sprinteneala cu care înainta în Peşteră, inclusiv prin celebrul „laminor”- Galeria 700 ! Dar să venim şi mai aproape:

    „La 87 de ani, dl.Iosif Viehmann a reuşit în anul 2012 să coboare încă o dată pe tiroliană în peştera Pojar din munţii Apuseni pe care a explorat-o în anii ’50. Această performanţă îl face cu siguranţă cel mai vârstnic cercetător speolog activ în viaţă”- scrie preşedintele Asociaţiei Speopogice Sfinx din Gârda, dr. Christian Ciubotărescu.

    VIEHMANN şi CULTURA: Iosif Viehmann nu s-a închis în turnul de fildeş al ştiinţei. Era şi este foarte cunoscut pentru interesantele sale sute de conferinţe pe diverse teme. Prin talentul său oratoric de excepţie, prin bogăţia informaţiei, prin „sufletul” ce îl punea în expuneri, te determina să-l asculţi „cu sufletul la gură”. Sunt de neuitat „serile de jazz” de la Casa de Cultură a Studenţilor, loc ce era pentru Pepi un fel de „al doilea loc de muncă”. Mai corect un alt loc în care să se simtă între prieteni, să se simtă util. Căci implicarea sa în speologie şi în acte de cultură, nu erau pentru el „o muncă”, ci erau un mod de viată, de a fi mereu împăcat cu sine. De a şti cum spune ţăranul român că „nu face degeaba umbră pământului”. Se molipsise de la „Moşu’ Racoviţă” ( aşa îl numeşte uneori) şi desigur de la neamţul care era tatăl său. Sunt de neuitat proiecţiile sale de diapozitive din peşteri şi munţi, cu care ca un adevărat Moş Crăciun „colinda” Clujul şi ţara. Nu se pot uita superbele fotografii expuse şi premiate cu diferite ocazii, în ţară şi peste hotare. Posturile de radio şi TV clujene îl aveau şi îl au mereu ca invitat. Cred.că nimeni nu a vorbit de atâtea ori şi cu atâta căldură şi admiraţie despre opera şi personalitatea savantului Emil Racoviţă. Şi vorbea de fiecare dată cu multă simpatie despre moţi. Atât de implicat în acte de cultură , fără a fi fost prin profesie om de cultură, dintre longevivii universitari clujeni, Pepi îmi aminteşte de profesorul de chirurgie Crişan Mircioiu. Se apreciau reciproc şi parcă era între ei doi un concurs în a fi prezenţi fizic, dar de multe ori şi implicaţi direct în diferite acte de cultură ale Almei Mater Napocensis…

    VIEHMANN- OMUL: Tatăl său, german din Cehoslovacia, devenise clujean în 1919 prin concurs pentru postul de prim-violonist al orchestrei Operei Române din Cluj.( Pepi s-a născut în 1 sept. 1925). Viehmann-tatăl s-a stabilit după război în Germania ( bănuiţi de ce ), unde a emigrat mai apoi şi Eugen, fratele lui Pepi. Dar Pepi nu i-a urmat. Devenise prin tot ce a făcut, prin simţiri şi fapte, mai patriot decât mulţi alţi români care erau -ca şi mulţi de azi ! – patrioţi doar prin vorbe… Nu îl ştie nimeni ca fiind neamţ prin comportament. Dimpotrivă, e ” foarte latin”, e plin de exuberanţă, de căldură, de dorinţa de a fi mereu înconjurat de tineri, de oameni. Nu ştiu dacă şi cât din românul din el se datorează româncelor din familia sa :mama lui şi cele două soţii. Dar repet că e „foarte român” ! Scuze de comparaţie, dar asta îmi aminteşte de „românul” Carol I, ajuns prin votul relativ recent al românilor, pe locul 2 ca personalitate a Istoriei României ! (după Ştefan cel Mare)

    Aflasem că e „original” încă înainte de a-l cunoaşte. Avea şi are un foarte dezvoltat simţ al ironiei şi al umorului, fiind şi astea dovezi de inteligenţă. Dar nu le folosea cu superioritate, cu sarcasm, ci cu prietenie. Critica prin laude. Intr-un grup restrâns de prieteni unde fiecare prezentam diapozitive, am avut şi eu multe de învăţat de la el. Când lăuda o imagine, ştiam că e proastă, când spunea ce-i place la alta, aflam ce e greşit… Când era prezent şi Ghighi Hoştiuc (de obicei da), distracţia era maximă ! Au devenit „de pomina” acele „condimente” ce le folosea în conferinţele sale. Cascade de hohote de râs ca în timpul expunerilor lui Pepi, am mai auzit doar în anii din urmă la expunerile alpinistului sibian Fane Tulpan. Şi pentru acest fel de a fi îl iubeau aşa de mult studenţii. Făcea expuneri săptămânale ( diaporame) pentru studenţii din cercurile de speologi amatori „Emil Racoviţă” şi mai apoi „Cetăţile Ponorului” pe care le înfiinţase şi le îndruma. Uneori invita pentru astea pe alti oameni ai muntelui, pe speologul Cristian Lascu din Bucureşti , pe Nea Milică ( alpinistul Emilian Cristea), pe Marcian Bleahu şi pe mulţi alţii. Dar nu doar studenţii „săi”, ci şi mulţi alţi tineri şi noi, prietenii săi, încercam să nu lipsim de la expunerile lui Pepi, să fim cât mai mult în preajma lui.

    A fost toată viaţa un om generos, altruist. La Năsăud invita elevi acasă, să vadă o locuinţă „de domni”. Soţia lui le învăţa pe fete să meargă pe bicicleta sa. La Cluj, el oferea echipamente studenţilor speologi. Dar oferea mai ales cunoştinţe, căci a fost şi este e o adevărată enciclopedie. Dar nu făcea asta ca obligaţie de dascăl, ci o făcea „cu suflet”, iar tinerii simt asta. El oferea şi bucurie din bucurie. Era iubit de tineri, căci simţeau, ştiau că şi el ii iubeşte:

    „Iosif Viehmann nu concepe viaţa fără mediul universitar în care încă îşi desfăşoară activitatea şi aşteaptă cu nerăbdare începerea cursurilor după vacanţa de Sărbători pentru a-i privi de la fereastră pe viitorii tineri cercetători. “De luni toată curtea va fi vie. Este o plăcere pentru care mă invidiază absolut toată lumea. Vai domnule profesor când urcaţi Clinicilor sus până la statuia lui Racoviţa, câţi tineri frumoşi şi sănătoşi, câte fete îmbujorate vedeţi !”. Asta aud cel mai des din partea celor care mă înconjoară. În privinţa fetelor îmbujorate, aş adăuga că sunt cele mai îmbujorate”, glumeşte Iosif Viehmann” .
    Am citit recent cele de mai sus pe CityNews.ro.

    Gata, eu mă opresc ! Dar vă recomand ca prin ajutorul lui „nenea” Google, să mai citiţi despre Acest Om Strălucitor ! Vă va creşte tonusul ce ni-l scad mereu politicienii. E tonic să constaţi ca Ţara a avut şi mai are are şi astfel de oameni ! Citind despre ei devenim mai „bogaţi” !

    Şi nu pot încheia decât cu ce am scris la finalul gândurilor mele despre un alt „om de poveste”, bucureştean:

    Un astfel de om „de poveste” e quintesenţa poveştii „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Un astfel de om ar trebui să nu moară niciodata ! *******

    http://www.dinumititeanu.ro/Iosif%20Viehmann

  9. Carmen Semeniuc spune:

    Se spune ca in viata este bine sa sadesti un copac, sa cladesti o casa, sa cresti un copil. Pepi Viehmann a facut ceva mai mult: a reusit sa cladeasca frumos in sufletele si mintea noastra, intr-o maniera care, te facea prizonierul dorintei de a invata si a sti. A sunat clopotelul pentru ultima oara, profesorul a plecat, este pauza……

  10. peterlengyel spune:

    Florentin NĂSUI – Interviu cu prof. univ. dr. Iosif Viehmann
    Scris de Florentin Nasui
    Luni, 31 August 2009

    Interviu cu prof. univ. dr. Iosif Viehmann, speolog, Universităţile “Babeş-Bolyai” şi „Bogdan Vodă” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice, Managementul Ocrotirii Naturii.

    – Ce impresie v-au lăsat „Cheile Tătarului” pe care le-aţi văzut recent? Dacă mai trăia Ceauşescu 3 ani, barajul de la Runcu era gata, iar parte din acest monument al naturii era sub apă. Parcă guvernele postdecembriste, în frunte cu actualul executiv, intenţionat au tot blocat finanţările la această imensă lucrare hidrotehnică…
    – Peste tot în lume, strategiile guvernamentale au prioritate. Nu avem nici o şansă să protestăm. Să aşteptăm şi să vedem ce va face barajul.
    – În urmă cu mulţi ani, pe cînd eraţi în anul II de studenţie, aţi bătut la uşa lui Emil Racoviţă, cu care aţi lucrat un an şi jumătate…

    – În luna mai a acestui an, împreună cu prof. dr. Gabor Xantus de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi nepotul savantului Racoviţă, am făcut proiectul unui lung metraj despre viaţa şi opera lui Emil Racoviţă. Ne-am adresat guvernului. Primul-ministru Boc ne trimite la ministrul Culturii, Toader Paleologu, pe care l-am abordat la Rohia, la comemorarea lui Steinhardt, cu care eram bun prieten. Ne-am adresat şi Consiliului Naţional al Cinematografiei, unde s-au băgat sume importante de bani. Spre surprinderea noastră, banii s-au dat pentru un film despre aurolaci, unul despre locuitorii canalelor din Gara de Nord şi altul despre un orfelinat din Bucureşti. Filmul Racoviţă a ocupat locul 23! Am studiat viaţa şi opera marilor savanţi din România. Am ajuns la concluzia că am nevoie de 6 savanţi pentru a-l egala pe Emil Racoviţă, membru al Academiei Române, apoi preşedinte al Academiei, senator, profesor universitar, director de institut şi fondator, explorator polar, laureat cu medalii de înalţi demnitari şi guverne din 3 ţări: Belgia, Franţa şi România. Nu România de azi, în care aurolacii sunt mai importanţi!

    – La ce lucraţi în prezent?
    – La 1 septembrie, cînd aniversez cei 84 de ani de viaţă, vin la „Doina”, la Şugău, unde mă simt ca în paradis şi unde voi sta o lună. Scriu o carte, „Peştera, de la Platon, la Emil Racoviţă”.
    – Acolo, la Şugău, unde este şi sediul Asociaţiei „Valea Verde”, v-am ascultat cu plăcere prelegerile dumneavoastră din ultimii ani.
    – De 7 ani, de cînd colaborez cu sighetenii din Asociaţia „Valea Verde” o singură dată am primit ”Graiul Maramureşului” în care s-a scris despre noi. Şi Ionică Mariş şi Peter Lengyel, băieţi de excepţie, de altfel, au tot uitat de mine. Oricum mă bucur că prin ceea ce se scrie despre noi, întăriţi legătura dintre Sighet şi Cluj.
    – Iată-vă din nou la Sighet.
    – De cîte ori vin în Sighet, simt cum Clubul Rotary fermentează. La fel şi Asociaţia Valea Verde, prin Doina Balasz şi cei doi de care am amintit. Parcă şi oraşul este mai înnobilat decît ultima dată cînd am fost la Sighet. Şi Casa Iurca de Călineşti, a acestui ambasador al folclorului şi tradiţiei populare maramureşene, Dan Iurca, m-a impresionat nu numai prin arhitectură şi mobilier, dar şi prin ansamblul folcloric de cîntece şi dansuri pe care l-a înfiinţat. Această căldură, acest spirit, acest autentic patriotism de a aminti ce-i mai frumos la ţăran, e o raritate.
    – Cu cine aţi venit la poalele Solovanului?
    – Am venit cu profesorul Ioan Coroiu, catedra de Zoologie, cu un student care lucrează la o teză de licenţă despre fluturi. Aici l-am întîlnit pe colegul Ionică Mariş, un farmacist, un biolog autentic, un răzvrătit, controversat, nemulţumit, care dă din aripi ca un adevărat fluture, pe Peter Lengyel, care mai are puţin pînă să-şi cîştige la Iaşi teza de doctorat, un tînăr foarte bine pregătit, care poate conversa cu orice universitar, doctor sau academician în domeniul biologiei. Toată viaţa a cumpărat cărţi, a citit, a călătorit, a fotografiat. Iorga spunea că o călătorie poate să fie o facultate în plus. Fără acest rebel instruit, viaţa biologică a Sighetului ar fi un trandafir ofilit. Prin aceste contacte pe care le avem periodic la Sighet, ajutăm natura, ajutăm pămîntul de sub picioarele noastre.
    – Ştiu că sunteţi îndrăgostit nu numai de natură, dar şi de muzică. Există o legătură între ele?
    – Am impresia că e o legătură permanentă şi ele două au un trunchi comun. Unde este iubitorul de muzică, să nu plîngă cînd vede Peştera Urşilor! Unde este iubitorul gheţarului de la Scărişoara, care nu-i sensibil la ecoul tulnicului din Ţara Moţilor, să asculte tulnicul în Sala Mare de pe blocul de gheaţă din Scărişoara! Natura şi Muzica sunt două stele pe care omul le coboară de pe cer şi se bucură de ele pînă la moarte. De cînd mă ştiu le iubesc pe amîndouă. Cea mai mare dragoste a mea este miracolul acesta!
    – Domnule Profesor, La Mulţi Ani!
    Florentin NĂSUI

    Sursa: Graiul.ro

    http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6287:interviu-cu-prof-univ-dr-iosif-viehmann&catid=36:interviu&Itemid=137

  11. peterlengyel spune:

    Pepi Viehmann:

    „Pagina cea mai interesanta din jurnalul meu este cea in care scriu ca sint convins ca mor. Ca e gata! A venit sfirsitul. Ce simt? Ca nu regret nimic! Ca mi-a placut tot ce am facut in viata. Am avut o viata splendida, am umblat prin cele mai frumoase pesteri ale lumii, am ascultat muzica, am facut copii, am fost iubit si am iubit, am avut mii de studenti care m-ar fi urmat si la capatul pamintului! Am facut ce mi-a placut! Viehmann, imi zic, ai fii un prost sa regreti ceva! Mi-am cerut iertare de la cei fata de care am gresit. Dar sa ma bata Dumnezeu daca n-am fost fericit sa constat la capatul vietii mele, (pentru ca aveam convingerea clara ca mor!), ca sint un om implinit! Ca nu am lasat sa treaca timpul degeaba pentru mine, iar Maestrul nu va regreta ca mi-a dat atita timp!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s