Aknasugatag – Ocna Șugatag – Maramureș

Mesteceni și cireși în lumini de început de noiembrie 2015… Poate să fie un început pentru o suită de imagini din aceste locuri, fotografii care așteaptă să devină create. Câte o atingere, un detaliu, o fracțiune de secundă, o privire, o oprire din trecere.

DSC_9849 DSC_9856 DSC_9874

DSC_9858 DSC_9867 DSC_9870
30 decembrie 2015. Ocna Șugatag. Stăncuțe, ciori de semănătură, ciori grive… e plin peisajul de ele. Ai avea tendința de a zice că este un subiect extrem de banal; poate așa este, poate nu. Oricum, nu sunt mulți oamenii care își alocă măcar câteva minute pentru a vedea care este situația cu păsările astea negricioase. Se hârjonesc între ele în zbor și pe sol, multe își caută hrana printre ierburi, altele stau liniștite pe copaci. În general aceste vietăți sunt destul de precaute, distante față de om; de multe ori poți vedea că cioara grivă aflată la 20-30 de metri, când vede că un om oprește și se uită în direcția ei… zboară; din experiență știe că nu își poate permite luxul-inconștient de a rămâne în preajma omului… că își riscă viața. Pentru marea majoritate a vietăților, prezența omului este insuportabilă. Aici însă sursele de hrană (inclusiv gunoaiele aruncate aiurea…) sunt prea atractive pentru ele iar păsările sunt deja obișnuite cu trecerea și staționarea oamenilor. Se oferă astfel o bună ocazie de a face niște imagini rezonabil de bune. Stăncuțele au ochii albăstrui… unele exemplare au ochii aproape albi; vezi cum stau și acum în general în perechi sau în grupuri laxe. Ciorile de semănătură erau mai mult singuratice sau în grupuri laxe, la fel și ciorile grive; oricum, se vede că în această perioadă a anului toate cele 3 specii sunt destul de gregare, le place să stea în grupuri… probabil că se simt mai în siguranță.

DSC_3905DSC_3913

DSC_3930

DSC_3932DSC_3936DSC_3939

DSC_3943

DSC_3965DSC_3975

Este frumos să percepi că o banală cioară de semănătură are penajul negru cu splendide irizații metalice; poți să o privești cum cu ciocul ei puternic încearcă să scoată câte ceva hrană din sol, dintre ierburi șamd; exemplarele bătrâne au o zonă la baza ciocului unde nu mai au pene. Te poți întreba, oare cum a fost viața ei… cam prin câte situații riscante a trecut… până a ajuns o cioară bătrână? Probabil că majoritatea oamenilor preferă să vadă o prigorie colorată, un pescărel albastru, o dumbrăveancă… dar naturalistul se uită cu aceeași plăcere și la păsările acestea negre.

DSC_4003DSC_4008

DSC_3948DSC_3949

DSC_4009DSC_3990

Interesant este să privești cum câte-un exemplar din careva specie trece în zbor cu câte o nucă în cioc; mai scapă câte o nucă, mai cade în desiș, între tufe… și odată poate să apară un nuc tânăr, „plantat” de cioroi; am fotografiat câteva ciori grive care zburau cu nucă în cioc, dar erau la fel de multe ciori de semănătură în astfel de ipostaze. Poate ai impresia că e simplu să fotografiezi o cioară în zbor, cu nuca în cioc… dar nu e chiar așa; dacă dorești ca pasărea să fie bine iluminată cu raze joase dinspre apusul soarelui, să se vadă detalii ale penajului în poză, vietatea să fie menținută în cadru în timp ce are un sinuos traseu de zbor cu imprevizibile viraje… să nu fie imaginea mișcată… să nu tremure prea tare tunul acela de teleobiectiv ținut în mână… este mult mai simplu în teorie decât în practică.

DSC_3875DSC_3878

DSC_3923DSC_3924

DSC_3892DSC_3897DSC_3898

DSC_4151DSC_4155DSC_4172DSC_4173

Ocna Șugatag, 16 august 2016. Spre capătul mai liniștit al lacului mare, din păpurișul de pe mal se ridică un stârc pitic; strălucește-contrastant, luminat perfect de razele care mai intră dinspre apus; zboară aproape de suprafața apei și dispare în alt petic de papură. Pe mal departe sunt ceva limicole, mai aproape un pescărel albastru și câteva rațe sălbatice; și sus de tot niște lăstuni și rândunele, ca niște puncte. O tipă îmbrăcată în roșu și negru stă pe un promontoriu și se oglindește în apa lacului. Sub un nuc bătrân niște ciori grive își caută de mâncare, una își aranjează penele. De departe se aude lătrat de câine. Pe iarbă o iapă și un mânz: dacă ești destul de aproape auzi cum iarba este ruptă și triturată. Vine un băiețel și duce caii spre o casă sărăcăcioasă. Ce lume diferită față de situația de dincolo de ape: terase, piscine, pițipoance experimentate întoarse din Italia. Toate imperfecțiunile se oglindesc, dar în lac se vede invers.

DSC_7915DSC_7917DSC_7923DSC_7964

DSC_7985

Și cam asta se vede de la marginea localității în direcția Munților Igniș.

DSC_7994DSC_8000

Ocna Șugatag. Serile de 13 și 14 octombrie 2016. Era o după-masă târzie, cu cer acoperit și umezeală și nori și ceață ce se prelinge peste peisaj. Dar atmosfera era plăcută în felul ei tomnatic, stând sub un nuc bătrân și adunând câteva nuci căzute… dacă le găsești printre frunze și iarbă. Nu ești singurul care le caută, unele erau goale și aveau o gaură circulară… se vede că în zonă trăiește ceva pârș – care probabil încă nu a intrat în hibernare. Și ciorile adunau, le vedeai stând pe sub nucii din peisaj. Era o melancolie maramureșeană tăcută, morocănoasă, cu un câine care latră undeva pe la casele de dincolo de lac, cu niște rațe sălbatice care măcăne pe apă. Nimic nu era extravagant. Cu toate astea, era o fericire să stai afară și să spargi nucile proaspete, cam ultimele care cădeau de pe crengi în anul acesta. Seara următoare am revenit în acest loc – să fac câteva fotografii cu nucii bătrâni, cu masa și băncuțele de lemn… de unde se poate privi lacul. Evident că nu este cel mai spectaculos peisaj al planetei, și nici al Maramureșului, dar are ceva frumusețe tăcută, prietenoasă și calmă. Poate să ofere mulțumire fără pretenții, fără ifose, doar spărgând nuci pe o masă de lemn-masiv, cu o piatră ridicată din iarbă.

dsc_4398dsc_4401dsc_4413dsc_4425dsc_4437dsc_4442dsc_4449dsc_4455

dsc_5856dsc_5865dsc_5868

27 octombrie 2016. Nu știu dacă lăcrima bărbatul mai bătrân care cânta la violoncel… sau doar părea de departe; erau ultimele minute ale concertului în care și el și cel care cânta la pian au fost aplaudați de public, cumva pe bune, sincer, fără rezerve. Se simte când aplauzele sunt pentru că așa se face… sau când realmente sunt un semn al aprecierii și respectului, poate chiar al iubirii pentru câteva secunde. Și, ce poate să își dorească mai mult un om? Saint-Saens, Brahms, Beethoven, câteva cuvinte despre muzica barocă, renascentistă, despre o compoziție dedicată contesei Marie von Erdődy (născută la Arad)… despre impresionismul lui Debussy… mulțumiri aduse susținerii din partea clubului Rotary… a fost frumos. De apreciat este și numărul de tinere și tineri, chiar copii care erau în sală în liniște perfectă… și nu a sunat nici un telefon mobil. Dacă închideai ochii și ascultai live acest tip de muzică… parcă aveai impresia că nu este totul pierdut. Îmi imaginam ce efect ar avea ca o capodoperă de Debussy sau de Brahms să fie combinată cu o suită de imagini cu munții sau apele de pe la noi. Cu peisajele cu nori fotografiate azi în diferite zone din bazinul Izei. Fără nici un fel de explicații.

dsc_9597dsc_9603dsc_9612dsc_9615dsc_9630dsc_9633dsc_9639dsc_9660dsc_9663

dsc_3792dsc_3759dsc_3786dsc_3798

© dr. Peter Lengyel

11951147_170287549987655_1299883674067807707_n

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s