Valea Ronișoara – Maramureș

6 iunie 2015. O tură de seară de-a lungul văii a dus la realizarea unor imagini cu un fel de clăi mai suple. Pe una dintre clăi, înainte de a le fotografia, stătea un șorecar; era în lumini de seară, era splendid cât de bine se vedea fiecare detaliu pentru o secundă, dar l-am observat când eram prea aproape iar când am oprit Land Rover-ul, a zburat imediat, fără grabă, dar fără să dea o șansă fotografierii. Nici nu avea sens să ridic tele-ul de 600 către pasăre, că o vedeam doar din spate. Poți să faci poze cu ea când pleacă, sau când se rotește pe sus, dar nu una în care să fie doar pasărea, care se uită fix la tine, cu ochii sclipind în razele soarelui care apune. Până și cu o specie relativ comună, pe care o poți vedea cu orice ocazie când ieși pe teren, până ajungi să faci o fotografie cât de cât rezonabilă… să nu zic superbă sau perfectă… îți trebuie poate o viață, sau mai multe vieți.

Mă gândeam ce bine ar putea să fie să iau rând pe rând fiecare drum din această vale, să le parcurg lent, luând și câte un track GPS, să văd până unde se poate intra cu mașina de teren și ce locuri splendide pot să devină accesibile fotografierii. E un loc unde merită să vii în orice anotimp, dar cred că mai ales primăvara și toamna… Sunt pe valea asta niște fânațe splendide, niște dealuri pe unde nu intră decât țăranii locului, zone non-turistice și non-rezervație ci doar așa, Maramureș tradițional. Sunt peisaje unde poți observa și fotografia în liniște o mare varietate de specii de păsări, fluturi, orhidee șamd. Și e bine că e foarte aproape de Sighet, imediat după Muzeul Satului deja începe zona interesantă, adică nu trebuie să pierzi prea mult timp și carburant până ajungi unde doreai… și nici nu trebuie prea multă pregătire. Am admirat pe aici, pe parcursul anilor, hermeline și nevăstuici, peștii din Ronișoara, berze care se hrănesc liniștite, căprioare care ies seara la margine de pădure, câte-un iepure sălbatic, nimic extraordinar și nemaipomenit și fantastic, doar plăcerea de a vedea și fotografia natura. Și, sunt convins că fiecare ieșire printre dealurile acestea, prin păduri, pe lângă pâraie și prin fânațele din zonă, poate aduce ceva nou – pe planul satisfacțiilor estetice, fotografice, naturalistice, sufletești, intelectuale.

Vara, pe timpul zilei nu prea ai ce căuta pe aici, în luminile totalmente inadecvate pentru fotografiere. Perioada favorabilă este dimineața, în zorii zilei cu razele care apar… și primele 2-3 ore după răsăritul Soarelui (ceea ce la stilul meu nu se prea pretează…), sau seara, ultimele 2-3 ore înainte de apus, și mai ales perioada cu cele din urmă raze de lumină. Asta ar însemna că în intervalul iunie-august ar trebui ieșit în zonă pe la 6-7 seara. Îți poți imagina cam ce lume a plantelor și a insectelor se poate vedea pe aici, prin obiective macro? Dacă e o entitate mai statică, o fântână cu cumpănă, anumite plante, o ciupercă, poți să abordezi subiectul în diferite lumini – până iese ceva care să merite păstrat. Oricum, până și această oarecare vale din Maramureș oferă subiecte foto și naturalistice pentru o întreagă viață umană.

9 iunie 2015. E prea cald să ai chef să faci poze printre ierburi, deși este după-masă spre seară. Am făcut o serie de imagini cu 2 clăi și am urcat către pădurea dinspre nord-estul bazinului – în direcția Măgura. Un drum pornește către nord-est, între Rona de Sus și Rona de Jos, apoi are diferite ramificații; mai sus apar niște drumuri forestiere care intră printre păduri și foste păduri terfelite de drujbe. Se trece de un mic baraj, dar senzația este cam dezolantă, se simte cât de tare omul a exploatat zona; desișuri, tufărișuri, când și unde mai mișcă câte o pasăre… o mierlă, un măcăleandru… mai trece câte un juvenil de șopârlă de câmp… dar per total ai senzația că nu o să fie prea mari rezultate din ieșirea asta. Ar merita de revenit în zonă când o să fie condiții mai bune pentru a observa natura…

16 iunie 2015. După-masă cu cer acoperit de nori, dar lumina difuză este rezonabil de bună pentru a face niște imagini. Sunt prin valea asta largă multe drumeaguri, drumuri de căruțe care urcă te miri unde… pe la gospodării izolate unde nici nu ai crede că locuiesc oameni. De-a lungul lor poți vedea mai ales fânațe, multe cosite, altele cu ierburi mari, clăi și căpițe de toate formele, ierburi puse la uscat pe tot felul de suporți de lemn. N zonele cosite caută hrana mari stoluri de grauri. Din zonele ne-cosite se aude sunetul caracteristic al prepelițelor (numite și pitpalac); aici mai au habitate prielnice, zone cu ierburi unde aceste mici găinușe sălbatice migratoare își pot petrece perioada de vară, înainte de a veni toamna când e momentul ca ele să zboare în Africa.

Livezile bătrâne interferează cu fânațele, vezi zone cu meri, pruni… câțiva cireși, nuci. Petece de pădure, grupuri de arbori răzleți, tufărișuri, este pe aici un mozaic de habitate care oferă condiții de existență pentru o mare varietate de specii. Un mascul de grangur, cu galbenul lui strident contrastând cu negru… trece pe lângă noi; mai încolo un splendid exemplar de ghionoaie verde, o ciocănitoare cu penaj verzui și cu o mare pată roșie pe cap. Ce frumos ar putea să fie să stea și pentru o fotografie, dar intră în ceva pădurice, în desișuri unde nu este lumină. În primăvara viitoare cred că ar merita venit prin zonele astea mai mult în perioada de cuibărit a păsărilor.

Poți privi prin teleobiectiv câte un sfrâncioc roșiatic, cum prinde insecte, câte o coțofană, câte o cioară grivă. Berze albe caută și ele hrană… specii banale ai putea zice, obișnuite. Dar, să faci o poză cât de cât OK nu e simplu nici măcar cu astea.

…

Dacă stai câteva ore spre după-masă prin valea asta și vezi cam cum muncesc țăranii, cum cosesc, adună fânul, încarcă iarba în căruțe sau ridică clăile… îți dai seama că sigur nu vor avea nevoie de somnifere să adoarmă seara. Dacă omul „trage un deț de palincă”, sau două, doarme ca ursul, am senzația. De altfel, populația este cam îmbătrânită; tinerii pleacă masiv – nu au motive să creadă că viața merită trăită pe aici, în stil tradițional. Când vezi cum oameni la senectute încearcă să cosească, să adune fânul… destul de dură situație. Babe care sapă mici parcele cu cartofi, ori îngrijesc câte o mică grădină cu ceapă, mărar, salată… în fața unor case care tind să pice. Desigur, sunt și destule case părăsite, invadate de vegetație, fântâni care nu mai sunt folosite… se simte că zonele acestea periferice sunt cumva lent dar sigur depopulate. Foste livezi sunt lent invadate de tufărișuri și de pădure, foste case de lemn se prăbușesc rând pe rând… o vreme se mai văd pietrele care reprezentau fundația. În rest este bine.

De ce ar trebui ieșit pe aici poate de 10 ori pe timpul verii 2015? Ca să ajungi să simți mai bine locurile, să ai timp pentru a intra pe tot felul de drumuri pe unde nu ai fost niciodată, să vezi cum se transformă vegetația, cum se coc fructele, să prinzi în imagini diferitele subiecte foto în luminile care le sunt favorabile… dar să nici nu fie totul în soare, să mai fie și nori și ploaie. Să experimentezi cu aparatura foto niște imagini făcute din unghiuri cât mai aberante… ceea ce înseamnă aparat pe monopied cu declanșare prin telecomandă… Se poate face poză cu vaca privită dintre ierburi, încât ea să fie deasupra aparatului foto, poți face poze cu găini privite fix de sus, iepuri proiectați pe cerul plin de nori albi și pufoși… adică te poți juca cu diferite lumini și subiecte. Fiecare ieșire poate aduce 2-40 de imagini noi care să merite păstrate. Pe timpul unei veri se pot face din zona asta circa 200-300 de imagini care să fie OK. Dacă ai face la fel și toamna, iarna, primăvara, ar putea rezulta circa 1.000 de imagini. Din ele, dacă ar ajunge selectate mai bine, se poate face o carte care să prezinte caracteristicile eco-societale ale Văii Ronișoara. Desigur, o carte care să includă și texte care să prezinte cele văzute, idei, analize, niște hărți în GIS șamd. Mai trebuie să fie și ceva proiect finanțat care să acopere costurile tiparului… dar oricum la orice carte care să merite să fie tipărită, munca de teren mai serioasă se face cu mult înainte de existența finanțărilor.

Când vezi tot felul de publicații eco realizate în variate proiecte – inclusiv în Maramureș, și te crucești… cum de pot avea în ele atâtea tâmpenii, atâtea greșeli și atât de jalnice imagini… trebuie să vezi că prin numărul mare al acestor tipărituri aberante se constată o problemă de sistem: perioada de implementare scurtă a proiectelor și birocrația cretină asociată lor, face ca timpul disponibil pentru multe dintre activitățile de teren să fie nerealist de scurt; astfel, dacă se dorește realizarea unor tipărituri care să nu îți tragă jos pielea de pe obraz, este necesară o pregătire a lor cu mult timp înainte de finanțarea proiectului. Plus că până și la scrierea proiectului, altfel stă situația dacă ai cunoștințe detaliate despre zonă, despre caracteristicile ei ecologice și societale… în principiu ar trebui să ajute mult… (dacă finanțările nu ar fi date prin mecanisme obscure și mafiote, poate).

Alta este creativitatea când mergi lejer, fără nici un fel de obligații, și aloci timpul și ai libertatea de a face ceea ce crezi că ar trebui făcut… și alta este goana imbecilă din timpul proiectelor în implementare, atunci când trebuie bifat, că trebuie să fie aprobat și vizat și tipărit și raportat și mai trebuie să și vină banii la final șamd… așa că oricum este… deja este bine… doar să se încheie cumva mizeria. Dacă ai văzut cam cum merg aceste proiecte, înțelegi de ce în marea majoritate a cazurilor, produselor realizate sunt atât de jalnice. O cauză esențială este și mecanismul atât de tâmpit în esența lui.

…

…

Ciori grive, coțofene, stăncuțe, caută hrană pe fânațe și pășuni. Banal, ai putea zice… nimic special. Da, așa este. Grupuri, grupulețe se ridică în zbor, se contopesc cu alte stoluri în aer, se lasă pe altă tarla. Sunt destul de liniștite, preocupate cu căutarea de hrană… rar croncăne sau cârâie careva dintre ele. Destul de idilic să le privești, spre seară, cum fiecare pasăre își vede de treaba ei; uneori mai iese câte o mică situație conflictuală între 2-3 exemplare… doar așa, din mici nimicuri. Cum se întunecă, se retrag în ceva arbori mari, unde se simt în siguranță pentru noapte.

Era spre seară. O căprioară fuge cât poate, în urma ei la doar câțiva metri gonește un câine masiv și lățos – poate un ciobănesc caucazian – iar la 20 de metri după ei un băiat cu ATV-ul. Scot din mașină aparatul cu teleobiectivul mare, în încercarea de a face o imagine… dar lumina e puțină, animalul e prea departe, în general trece printre tufe… se mișcă prea mult și prea repede… adică nici nu poți focaliza… așa că nu sunt mari speranțe. Dar băiatul observă că fac imagini, așa că se oprește și cheamă câinele înapoi. Căprioara a scăpat de data asta.. dar de atunci cine știe…

Începe să picure. Un șorecar stă zburlit pe vârful unei clăi. Își aranjează penele… se scutură de apă. Dacă ne apropiem prea tare, sigur se lansează în zbor, deja de la zeci de metri distanță. Nu suportă ideea să fie prea aproape de oameni. Știe ceva pasărea asta. Ne cunoaște. Știe despre noi mai multe din zonele esențiale… decât am dori să recunoaștem.

Septembrie. Ce mai este interesant pe valea Ronișoara? Să te plimbi printre livezi și să ajungi lângă o casă micuță… înconjurată de straturi de plante cultivate; să faci 2 poze cu vinete, să te uiți la culorile ardeilor… roșii coapte și gogonele, verze bio și dovleci culcați printre rude înălțate pline de păstăi uscate. Să te perinzi printre tarlale cu grămezi de dovleci de diferite forme și coloraturi, să privești oameni care culeg porumb, alții care scot cartofii din arătură, unii culeg mere, prune, pere… Să faci o poză minunată cu o galbenă gutuie.

Până și cele mai banale aspecte pot să producă un fel de fericire, dacă ajungi să le percepi. Este perfect să simți aromele paradisiace ale roșiilor coapte sau necoapte… soiuri de acestea ancestrale, fără nume și fără cod de bare în mizerabilele reglementări ale Uniunii Europene. Roșii de toate formele și de toate felurile, unele mai diforme, altele mai ciudate, dar oricum roșii cu personalitate… cu gust și miros de roșie adevărată… așa cum ai simțit cândva în copilărie. Ce diferență uriașă față de roșiile standard UE, colorate standard, cu forme standard… dar care în esența lor sunt ca o mare minciună, o păcăleală, o înșelătorie… o „poamă-fadă” ca o promisiune nedusă la îndeplinire. Mare diferența… și mai ales esențială… careva dintre aceste două variante este hrană vie.

Valea Ronișoara, 15 septembrie 2015. Béres József povestește: Când noi eram copii, în urmă cu 70-80 de ani, aici era o singură casă (prin zona Muzeul Satului Maramureșean); acum totul este plin de construcții. Îți poți imagina că noi vara ne scăldam în Ronișoara, iar acum este secată pe timp de vară… chiar nu curge deloc, ai doar o serie de ape băltite.

24 septembrie. Lumină filtrată de translucizii nori… oferă niște senzații vizuale destul de plăcute, nu duritatea barbară a razelor directe-puternice și… ucigașe. Imaginea făcută în astfel de condiții poate avea ceva tentă de ireal… un fel de sinceritate până la capăt. Iar dacă vrei să ajungi și mai mult la esențe, se poate extermina din imagine toată culoarea… astfel încât să rămână doar texturi, contraste, forme, nuanțe între alb și negru. Să privim 3 sticleți care adună semințe printre ierburi… să atingi pe față un cal frumos. Experiența existenței noastre… contactul direct cu niște splendori ale momentului. Dihania umană este extrem de subiectivă și percepe sens și estetică acolo unde de altfel nu pare să existe, în orice floare de la marginea drumului, în gestul de moment, care face ca existența să aibă sens, cumva. Când aerul pare mai pur și totul pare la locul lui… desigur senzația nu este dată doar de cele din exterior ci provine mai ales din ceva liniștire a sufletului uman. Pot exista scurte perioade când totul par mai mult decât perfect.

E aproape incredibil cât de adictivă poate să fie ieșirea în natură, eliberarea sentimentală și fizică din deșertul urban în care colcăie banalul și artificialul. O tură de după-masă târzie, în care să încerci ceva creativitate, este o joacă perfectă cu bucuria. Mai vezi ceva vietate simpatică, o floare, o tufă, o albină. Cu destindere a încerca să savurezi clipa, fără ifose, fără pretenții, fără speranțe de mai bine.

Deja era spre seară, dar am mai intrat pe două drumuri despre a căror existență și traseu nu aveam cunoaștere. Un fel de descoperire în amurg, la limita dintre lumină și întuneric. Când vedem ce perspective se deschid de ici-colo, ne putem imagina cam ce splendori de imagini se pot realiza dacă suntem în punctul respectiv la momentele care contează. Cu încetul, noi și noi trasee se pot include pe rute de patrulare naturalistico-fotografică. De fapt, aceste locuri sunt nestematele ale Maramureșului Istoric, cele neștiute și nedescoperite de gloate de cimitirveseliști și memorialdureriști.

Efecte de Lumină. Oare se poate face la modul sistematic o asemenea incursiune… se poate avea scop prestabilit… sau doar sinceritatea și dorința de a vedea locurile și întâmplările în ritmurile lor… este ceea ce contează? Ce alegem a pune în imagine și ce lăsăm nevăzut? Ce am înțeles și ce am perceput în ieșirea asta de teren, ce senzații, ce sentimente a produs? Cum se adiționează experiențele din aceste locuri și cum se remodelează ideile, în lumina noilor ieșiri? Cum se formează percepția asupra peisajului din zonă, cum ajunge omul să simtă locul acesta, ca entitate ecologico-geografică? Cum se formează o relație, un fel de iubire față de un anume loc? Ce este realist, științific și rece din cunoaștere și ce este subiectiv și romantic… oare care este partea mai importantă… ori chiar simbioza lor dă sens acestei înțelegeri?

Cum de unii oameni au ajuns să devină creatori de cunoaștere, de înțelepciune? Este știința în general… și în mod particular biologia… și mai ales ecologia o abordare strict-rațională… sau are nevoie de fundamente sentimentale pentru a avea sens? Îți poți imagina un om de știință care nu iubește domeniul de care se ocupă, ci la modul standardizat prelevează date ca un robot, le analizează ca un soft și trage niște concluzii la modul mecanic? Sau, fiecare om de știință care a făcut ceva relevant a fost mult mai mult decât un biet animal rațional? Oare a pus suflet, a iubit la modul cel mai profund și mai sincer domeniul cu care se preocupa până la capăt? Probabil că fără o astfel de iubire nici unul nu și-ar fi investit viața, energia, în cercetarea și propășirea respectivului domeniu al cunoașterii umane. Ce mai rezultă de aici? Că raționalul oricât este de performant și important, permanent trebuie să se bazeze pe sentimente umane de iubire… față de om, natură, cunoaștere, civilizație…

…

27 septembrie 2015. Vite, cai, turme de oi… și alte animale domesticite destul de frumos se pot fotografia pe valea asta, în peisajele maramureșene rurale. O zi cu cer acoperit, așa cum a fost azi, favorizează redarea texturilor: contrastele nu sunt atât de dure încât să se piardă finețea detaliilor.

 

Ce este interesant pe dealurile astea cu livezi bătrâne? Că la oricare pom te vei opri, vei vedea că este diferit de cei din jurul lui… soiuri vechi, fiecare cu poamele lui… Fiecare pom are merele de un anume fel, privind culoarea, forma, dimensiunile, gustul. Probabil în livezile bătrâne de pe un asemenea deal, sunt soiuri cu zecile… o diversitate genetică ce este sortită dispariției în cretinismul numit Uniunea Europeană… unde totul este standardizat. Cine se ocupă de salvarea acestui patrimoniu genetic adaptat locurilor, care a arătat timp de secole că are capacitate de a persista în condițiile locale? Nimeni. Probabil că încetul vor deveni înlocuite cu „soiuri productive”, cu cod standardizat, VZ238G, ceva linii clonale sau cine știe ce alte tâmpenii produse în laboratoare… „soiuri perfecte” care vor avea incluse în genom cine știe câte gene de la alte specii, vor necesita pulverizare cu pesticide produse de firma care controlează piața… și vor produce niște mere cu gust de plastic. Oricum, oamenii care vor lucra la fabrica de plastic nu vor percepe că este ceva problemă. Nu vor avea voie să perceapă.

…

24 octombrie 2015. Destul de misterioasă e lumea asta a ciupercilor. Ce ființe criptice, ascunse sub forma unor hife undeva în substrat, fără a avea nici un fel de manifestare vizibilă la suprafață… iar apoi când condițiile le sunt favorabile vezi o explozie de forme și culori, devine plină de ele pădurea, pășunea. Adică, ele sunt acolo permanent, asta e ciudat… și au manifestări subterane, se dezvoltă, cresc, ajung să absoarbă energie, materie, cuceresc spații subterane necunoscute nouă… fără să fie detectabilă viața lor… și apoi, odată și odată constați o explozie de corpuri de fructificație… o prezență vizibilă care ține o mică fracțiune de timp. E ca un fel de pădure de hife subterane, pe care nu ai cum să o vezi… dinspre noi se percepe vizual când și când doar câte „o ghindă”, „câteva conuri”, „niște alune”.

Mă tot uitam la ciupercile numite buretele cu perucă (Coprinus comatus): unele albe, delicate, perfecte… apoi altele care încep să se lichefieze, să picure și cu încetul totul se transformă în ceva cerneală neagră. De aici îi vine și denumirea maghiară – gyapjas tintagomba – ciuperca-de-cerneală-lânoasă. Dacă te întinzi prin iarba umedă, când faci o fotografie de aproape, îi vezi detaliile, formele, culoarea… și cumva îi percepi stilul. O manifestare de toamnă, care îți aduce aminte de ceasurile moi ale lui Salvador Dali. Sau nu îți aduce aminte de nimic.

27 octombrie 2015. Avem 3 ore până la apusul de soare așa că este OK să ieșim cu Mark prin valea Ronișoara. Cireși cu frunze roșiatice, căruțe cu jug trase de boi, vite… destul de frumos. Incredibil cât de multe fire de păianjen plutesc prin aer… adică ceva de ordinul de mărime al milioanelor; majoritatea stau prinse pe ierburi, pe copaci, altele câteva plutesc la liber prin aer… și atât de subțiri sunt că poți să le vezi doar când soarele strălucește pe ele. Mai ales toamna se poate remarca fenomenul, când exemplare tinere din variate specii de păienjeni se cațără pe ierburi și pe alte obiecte mai înalte, și produc un fir de păianjen care este întins de vântul care adie: când forța de tracțiune a firului este destul de mare, păianjenul se lasă și el purtat… și poate să zboare și kilometri. Este un mod de dispersie, de colonizare de noi habitate favorabile și de reducere a densității locale. Dacă nu ai vedea milioanele de fire firave, nici nu ai avea cum să estimezi cam câte exemplare de tineri păienjeni sunt prin frumosul nostru peisaj. Din câte îmi imaginez, mulți dintre oamenii mai puțin atrași de științele biologice nici nu ar dori să cunoască astfel de aspecte ale realității.

28 decembrie 2015. O tură prin valea Ronișoara poate să arate cam cât de neadecvat este acest moment pentru fotografiere. Ceață de aceea non-fotogenică, prea transparentă pentru a scoate ceva în evidență, doar așa cât să blureze peisajul… să facă totul mai estompat și mai banal… cer acoperit de plafon de nori care să reducă drastic lumina. Plus că dacă ieși de pe drumurile care au cât de cât pietriș… ajungi în noroaie-argiloase pline de apă, o distracție cam mazochistă. O căprioară urcă agale pe versant, uneori se oprește, apoi sprinten dispare printre tufe; nici măcar nu încerc să fac o fotografie. Câțiva corbi croncăne strident în ceața asta monotonă, trec în zbor și dispar după dealuri. O gaiță pe o tufă, un șorecar undeva departe. Și tot așa. Singurul subiect pentru care am decis că merită să încerc ceva a fost un car cu fân tras de doi boi, cu jug de acela tradițional. O astfel de zi este o bună ocazie să vezi când nu merită să ajungi în aceste locuri.

Decembrie fără zăpadă? Îmi aduc aminte cum în acest loc pe Ronișoara o hermelină fugea de coace acolo; urca pe cioate ale unor sălcii tăiate, se strecura pe la baza tufelor, intra pe sub structura în care se ține fânul șamd; avea o agilitate că o secundă nu puteam să o țin în focus. Am reușit să fotografiez un exemplar tot pe zăpadă, undeva între Ocna Șugatag și Breb. Blana lor albă pe timp de iarnă (negru pe vârful cozii) le face adaptate condițiilor normale de iarnă cu zăpadă; dar acum, în anul acesta, te poți întreba oare cât de aberantă este situația lor… dacă au blana albă și sunt văzute de orice pradă-potențială și mai ales de orice prădător… Îți poți închipui că sărmana hermelină (sau nevăstuica la fel) nu au nici o șansă în fața huhurezului mare sau a unui uliu ce trece prin zonă: de la o distanță mult prea mare, ele, albe ca zăpada, sunt ușor de observat… în peisajul brun-cenușiu. De la o situație în care hermelinele și nevăstuicile cu blana albă pe timp de iarnă aveau homocromia-camuflantă perfectă… se ajunge ca prin lipsa zăpezii ele să fie expuse la un mod catastrofal… E destul să fie o singură iarnă de genul acesta, cu un contrast ucigaș între albul lor și culoarea peisajului… pentru ca populațiile hermelinelor și nevăstuicilor să fie decimate, afectate la un mod dramatic? Așa cum exemplarele albinotice nu persistă prea mult timp în natură, ușor căzând pradă diferitelor carnivore… sau alungând prada potențială… la fel se poate întâmpla eradicare la nivel de populații/ specii? Avem aici un caz în care duritatea presiunii selective este destul de evidentă, cu ochiul liber.

29 decembrie 2015. Soare și pădure. Aproape de Sighet, pe un afluent al văii Ronișoara, există o pădure în care nu se exploatează pe 100 de hectare: vegetează aici fagi și stejari frumoși, se aude țicleanul, ghionoaia șamd. O plimbare lejeră prin aceste locuri, privind trunchiurile columnare și mușchii de la baza arborilor, discutând despre posibilitățile de utilizare durabilă a pădurilor… în ochii proprietarului se percepe mulțumirea că aici totul este bine. De dincolo de limita proprietății se aud drujbele, iar în trecere poți vedea versanții despăduriți. Se vede diferența.

© dr. Peter Lengyel