Maramureșul sub Impact Uman

Trecerea de la Maramureşul sălbatic la Maramureşul actual este o radicală transformare a peisajului şi a diversităţii biologice sub influenţa generaţiilor succesive de oameni. Încercarea noastră de a tatona viitorul uman din punct de vedere ecologic, poate fi ajutată de analiza trecutului şi a prezentului. Omul doreşte să se cunoască pe sine, iar asta este posibil prin analiza a ceea ce face şi a ceea ce nu face, a stilului său de existenţă umană. Terentius a formulat frumos un mare adevăr: ’’Sunt om şi nimic din ce este omenesc nu îmi este străin.” (Homo sum et humani nihil a me alienum puto)… O specie dintre milioanele de specii actuale ale Planetei, omul are o influenţă extraordinar de mare asupra mediului său de viaţă, respectiv asupra celorlalte ființe vii. De la simpli culegători-vânători în cete mici nomade din urmă cu câteva mii de ani, oamenii Maramureşului au crescut numeric şi au creat aşezări, comunităţi care exploatează la un mod din ce în ce mai dramatic resursele din zona lor de influenţă, astfel încât se ajunge la degradarea acestora şi la subminarea şanselor de persistenţă a oamenilor din viitor.

DSC_3596 DSC_3602 DSC_3605 DSC_3608

Putem divide impactul uman derulat în ultimele câteva milenii în trei etape majore: 1. interferenţa în ecosisteme a vânătorilor-culegători de tip ’epoca de piatră’, 2. transformarea Maramureşului sălbatic în Maramureşul tradiţional, începând cu statornicirea comunităţilor silvo-agro-pastorale până spre începuturile secolului 20, şi 3. agresiunea industrială şi consumeristă rezultând în pustiirea Maramureşului tradiţional şi transformarea peisajului în Maramureşul degradat, subminare a viitorului uman pornind de pe la începuturile secolului 20. Desigur, aceste etape nu au un moment clar de separaţie valabil pentru întregul teritoriu, existând concomitent chiar în ziua de azi arii pe care le putem considera ca făcând parte din Maramureşul sălbatic din ce în ce mai fragmentat şi ameninţat, altele fiind Maramureşul tradiţional, şi din ce în ce mai mare ajunge Maramureşul degradat.

DSC_3611 DSC_3614 DSC_3617 DSC_3623

În urmă cu câteva zeci de mii sau poate chiar doar câteva mii de ani, prezenţa umană nu putea fi detectată în peisaj. Aceste câteva milenii sunt doar o clipă în vastitatea timpului geologic în care s-au derulat procese ecosistemice evolutive. Pentru a cunoaşte omul, o cale posibilă este analiza situaţiei fără-de-om-modern, pentru a o putea compara cu cea în care omul acţionează în stilul său actual. Peisajul ar fi totalmente diferit dacă nu am fi pe aici noi, oamenii moderni. Dacă procesele naturale s-ar derula fără a fi influenţate, orientate mai mult sau mai puţin de către oamenii moderni, dacă natura ar fi naturală… Desigur, dacă îl considerăm ca parte a naturii şi pe om (primitiv sau modern), atunci orice ar produce civilizaţia noastră, tot natural este, indiferent de consecinţele acestor acţiuni.

DSC_3626 DSC_3632 DSC_3642

În urmă cu 18 mii de ani, era o climă foarte rece în Europa, toată aria noastră fiind o stepă rece populată cu mamuţi, reni şi rinoceri blănoşi. Şi, pe lângă alte animale, mai existau și cete de oameni în Epoca de Piatră, care vânau mamiferele prezente în număr mare în peisajul sălbatic! Oamenii epocii de piatră erau la vârful piramidei trofice vânând-pescuind-culegând orice, fiind stăpânii peste un peisaj natural. Poate că ni se par primitivi, purtând piei de animale şi strângând în mână o piatră mai mult sau mai puţin cioplită sau o lance de lemn… dar în esenţă ei erau deja în vârful Lumii, erau cele mai de succes fiinţe ale momentului, erau cele mai moderne şi mai ’promiţătoare’ fiinţe aşa cum suntem noi azi; chiar dacă aveau doar o bucată de piatră, deja aveau un instrument cu care au pornit la cucerirea Lumii. Odată cu încălzirea postglaciară, omul a avut de constatat că pădurile se extind, arealul împădurit acoperind văi şi dealuri şi munţi, crescând suprafaţa ocupată de ele, pădurile pornind de la micile refugii glaciare unde au supravieţuit pe versanţi însoriţi la latitudini mai sudice, feriţi de drasticitatea glaciaţiei.

Când să fi venit primii oameni pe aici? Erau ei neanderthalieni (Homo sapiens neanderthalensis) sau oameni aparţinând subspeciei moderne (Homo sapiens sapiens)? Micile lor grupuri dacă au lăsat ceva urme care să fie prezente şi azi, cine să le descopere pe acestea? Fugăreau ei mamuţii, într-un fel de vânătoare de foame, în care deşi nu prea aveai chef să ataci cu beţele tale ascuţite acea dihanie uriaşă, totuşi foamea te împingea la acest atac disperat? Prezenţa umană în Maramureş are dovezi începând de prin neolitic. În cartea ‘Istoria Maramureşului’, Al. Filipaşcu scrie la pg. 18: “(…) de-a lungul văii Tisa, până la izvoarele ei, s-au descoperit unelte de fabricaţie neolitică, precum şi mai multe obiecte de bronz în diferite comune maramureşene. La Sarasău s-a descoperit un obiect de bronz artistic decorat, greu de 9 kg, precum şi săbii şi brăţări, iar la Strâmtura o masă mare de diferite obiecte de bronz.”

Din epoca bronzului există multe artefacte umane: împodobite spre exemplu cu capul de berbec, cum se poate vedea la Muzeul din Sighet. Este interesantă lucrarea lui K. Horedt, Aşezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetu Marmaţiei, Baia Mare, 1966. Lângă Onceşti, o aşezare din secolul 1 îen – sec 1 en, este atestată prin H. Daicoviciu, O. Bandula, I. Glodariu, “Cercetări de la Onceşti, din Maramureş” în Strudii şi cercetări maramureşene, 1, Baia Mare 1965. În cartea ‘Păstoritul în Munţii Maramureşului’, V. Latiş, scrie la pg. 65: “Apoi, însă, pentru o lungă perioadă suntem lipsiţi de documente arheologice, aproximativ până în secolul X, ca şi cum continuitatea ar fi fost întreruptă (referire la R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti 1970, p. 47) ori substrasă ei insăşi, deşi, prin chiar izolarea sa, Maramureşul nu putea rămâne nelocuit.” Oare nu se putea ca Maramureșul să fie o zonă depopulată, așa cum a fost Moldova chiar și mult mai târziu… la sosirea descălecătorilor lui Dragoș?

Cum de Maramureşul sălbatic a fost transformat în Maramureşul tradiţional? Au trecut secole de impact silvo-pastoral. Oare omul acela mărunt al trecutului putea avea efecte asupra peisajului? Incendiind pădurea, jnepenişul pentru a face loc păşunilor unde să crească animale domesticite, tăind cu securea sau joagărul copacii falnici pe care să îi transporte prin plutărit ori pe căruţe… săpând canale prin care să evacueze apa mlaştinilor ducând la desecare… arând terenuri care ‘se pretează la cultivare’… lent dar sigur a transformat peisajul. Transformarea Maramureşului sălbatic în Maramureşul tradiţional a fost o etapă istorică prin care comunităţile umane au acţionat în aşa fel încât să poată extrage resurse necesare vieţii umane tradiţionale la un mod rezonabil. Maramureşul Sălbatic totalmente natural a fost transformat secol de secol, pas cu pas în Maramureşul Tradiţional. Păduri, animale şi oameni, tot felul de procese naturale şi social-istorice, interferenţe la care nu ne-am fi aşteptat, toate acestea împreună au creat acel curs al evenimentelor care a dus la situaţia actuală, cu toate că simţim cu toţii că mici diferenţe puteau să ducă la o realitate totalmente diferită.

Diferit de vânătorul-culegător, odată cu neoliticul omul devine cultivatorul de plante şi crescătorul de animale domesticite. Populaţiile umane care au trecut de la stilul de viaţă culegător-vânător la agricultură, au făcut un pas spre statornicire dar şi spre agresarea ecosistemelor naturale (despădurire, desţelenire, desecare, suprapăşunare etc). Această transformare radicală a stilului de viaţă de la ’extragere’ din natură, caracteristic stilului culegătorilor-pescari-vânători, la ’producerea’ de hrană a agricultorilor, însemnă o profundă schimbare a comportamentelor, a stilului de gândire, a atitudinii faţă de resurse. Desigur că a fost o lungă întrepătrundere între cele două moduri de viaţă, comunităţile evoluând cu viteze diferite, unele trecând la o viaţă agro-pastorală, altele rămânând o vreme culegători-vânători nomazi sau mai aşezaţi. Se constată totuşi că succesul mai mare l-a avut stilul agro-pastoral, astfel încât vânătoarea şi culesul din ecosistemele naturale a devenit o îndeletnicire secundară, cu aspecte mai mult ’de vitejie’ decât de ’asigurare de hrană’.

Trebuie să cităm surse istorice pentru a sublinia procesul prin care peisajul maramureşean sălbatic şi împădurit, a fost populat în valuri succesive de colonizare, ce au dus la defrişări de pădure şi apariţia de noi şi noi aşezări umane. În ‘Păstoritul…’’, V. Latiş, scrie la pg. 68-69: “(…) ‘păstorii valahi’, încă de pe când era Anonymus, şi cu mult înainte, se găseau răspândiţi pe valea Tisei, în Maramureş în Galiţia (referire la N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Imprimeria Naţionala, Buc., 1933, p. 32 şi p. 392) (…) înmulţirea populaţiei în secolul XV s-a petrecut îndeosebi în regiunile cu un relief muntos (…). Întemeierea de sate noi (jus keneziatus) sau roirea celor vechi sau înmulţirea celor existente nu se puteau face decât cu acapararea de noi terenuri ori, mai ales, prin defrişarea pădurilor şi revigorării pământului prin creşterea animalelor (…)”

Cândva exista Maramureşul pădurilor. Era o singură pădure cu etajare altitudinală şi azonală de compoziţii diferite, cuvertura silvatică a fost întreruptă de mici breşe defrişate care s-au extins şi s-au unit, fragmentând pădurea de-a lungul secolelor. De la o totală dominaţie a pădurii, s-a ajuns la extinse zone non-silvatice înierbate, fânaţe, păşuni, terenuri agricole. În cartea ‘Păstoritul…’, V. Latiş, scrie la pg. 58: “Încă de la sfârşitul secolului al XII-lea, Maramureşul era considerat de către cancelaria arpadiană drept ‘pădure regală’ asupra căreia se exercita puterea de drept a regelui. Un Document oglindeşte lupta dusă împotriva ‘pădurilor’ ce se găseau la marginea regatului la începutul secolului XII şi începutul secolului XIII, specificând expres ‘silva regis’. Tot în secolul XIII, oaspeţilor regali li se acordă libertatea de a pescui în Tisa, de la hotarele lor până la ‘indagines silvae Maramorosi’ (…) multă vreme de aici înainte autoritatea maghiara va percepe din Maramureş ‘daturi’ iobăgeşti tocmai din fauna pădurilor sale. (Făcându-se referire la D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. XVI, vol 1, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967, p. 440) (…) pe anii 1572-1573; în anul următor sunt pomenite piei de jder restante în Maramureş. ‘Datu’ jderului era obligatoriu aproape în fiecare sat, asociat uneori cu cel al potârnichii ori cu găinuşa. (Referire la I. Ursuţiu, Daturi iobăgeşti în Maramureş la sfârşitul sec. al XVIII-lea, Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series Historia, Fasciculus 2, 1970).”

În ‘Pastoritul…’, V. Latiş, scrie la pg. 59: “Codri mari, seculari (cum îi aminteşte un autor, referire la Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, p. 31) şi mai mult decât seculari existau, desigur, în Maramureş, din vremuri imemoriale şi nu numai pe versanţii muntoşi ci, cum putem socoti, pe dealuri şi adânc coborând în văile Maramureşului. Astfel, teutonii colonizaţi în Maramureş au defrişat pădurile din bazinul Tisei, întemeind oraşe, iar Arinişul, unde ei au exploatat sare, l-au numit Irholcz (erleholz) de la marele număr de arini amintiţi într-o diplomă din 1411: ‘arbore egerfa nominatae’ (făcând trimitere la Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, p. 154). (…) materialele cartografice ale secolului al XVIII-lea ne dau o imagine destul de clară a Maramureşului şi, dacă socotim că abia în ultimii 200 de ani procesul de despădurire a fost sistematic şi intens (referire la I. Mihaly, Diplome…), atunci putem crede la o suprapunere a acestei imagini peste veacuri anterioare. (…) pe dealul dintre Berbeşti şi Onceşti la 1414 ‘trecea o distanţă buna prin pădure’. (Referire la I. Mihaly, Diplome…) (…) în documentele adunate de Mihaly se arată existenţa unor terenuri mlăştinoase, cu trestie, salcie şi răchită, terenuri care, în bună parte, au dispărut, de unde ‘rezultă că datorită defrişărilor, solul maramureşean este mai uscat decât cu câteva veacuri în urmă’ (referire la R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti 1970, p. 37). Acelaşi autor afirmă că încă în secolul XIV, Maramureşul ‘era departe de a fi pădure uriaşă şi continuă’. Credem că discontinuitatea vine totuşi din munca de defrişare a pădurilor şi din cultivarea pământului într-un fel sau altul.”

În ‘Istoria Maramureşului’, Al. Filipaşcu scrie la pg. 34: “Teutonii au defrişat pădurile din bazinul Tisei până la Teceu, întemeind oraşele (…) au exploatat minele de sare din Ariniş (…) şi minereurile de pe valea Râului, care se mai numeşte până azi şi râul Vasser, nume ce se întrebuinţează deja la 1549 (…). Teutonii au zidit (…) şi impozanta biserică de piatră din Sighet, închinată Sf. Emeric (…) zidită în stil bizantin şi decorată cu picturi orientale, nimicită de groaznicul incendiu din 10 august 1859 dar reclădită, constituind şi azi una dintre cele mai frumoase podoabe ale capitalei voievodale.”

În ‘Păstoritul…’, V. Latiş, scrie la pg. 57-58 în legătură cu timpurile medievale: “Pentru comitatele Maramureş şi Chioar se estimează o suprafaţă împădurită de cca 85%. Azi, retrospectiv, imaginea unei păduri atât de groase ne înspăimântă. Avem însă mărturii ale unor călători care au trecut prin Maramureş, (…) în 7 decembrie 1535, Michael Posgay trece prin Munţii Maramureşului către Petru Rareş, în Moldova, ‘prin locuri pustii şi tăind copaci uriaşi de o înălţime uimitoare’ (Călători străini despre Ţările Române, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică 1968, p. 370). (…) Jean Ocieski trece şi el prin Maramureş, rămânând ‘trei zile… în pădurile dinspre munţi’, unde, zice el, lipsesc nu numai sate şi oameni, ci şi păsările (Călători străini…vol 1, pg. 308). Iohan Wendel Bardili revine din Moldova către Transilvania şi ajunge la poalele muntelui de unde izvoreşte Iza, apă, spune el, care vine mare şi aduce trunchiuri uriaşe de copaci (Călători străini…vol 8, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1983, pg. 284). Dar, relatarea cea mai semnificativă o găsim la un călător francez din secolul al XVII-lea şi anume Dominique Reverand, unul care cunoştea bine Transilvania (unde rămâne cu întreruperi, din 1677 până în 1680): iar Maramureşul la străbătut de la vest la est în durata de vreo trei zile. Acesta plecând de la Hust şi ajungând la Dragomireşti, (…) a doua zi intră în pădurea Telciu – în jurul pasului Șetref ‘atât de anevoie de trecut încât trebuie doborăţi şi fierestruiţi arborii pentru deschiderea unei treceri’ (Dominique Reverand, Memoires historiques du conte Betlen Miklos contenant l’histoire des derniers troubles de Transilvania, I, Amsterdam, Chez Jean Swart, sur le Kneurterdik, 1736, p. 329-331) (…) Maramureşul era o cetate păduroasă deplina şi, poate, cumplită pentru nebăştinaşi.”

Caracteristicile fundamentale ale stilului de viaţă tradiţională maramureşeană sunt legate de exploatarea pădurilor, păstoritul şi cultivarea plantelor. Sub acţiunea umană, pădurile s-au restrâns, păşunile au fost lărgite, la fel fânaţele şi terenurile arabile. Păstoritul, creşterea de vite şi oi asigura lapte, carne, piei; cultivarea terenurilor arabile, întreţinerea livezilor, albinăritul etc… asigură împreună hrana necesara. O viaţă tradiţională bazată pe produse locale, lemn, carne, brânză, fructe, legume… Lemnul prezent masiv ca resursă accesibilă este utilizat pentru încălzire ca şi pentru construcţii de case, biserici şi mori, sculptat pentru a crea obiecte de utilitate casnică, mobilă, linguri, leagăne…

La ora actuală, satele maramureşene sunt situate în văi, în afară de Ocna Şugatag aflat pe culmea dintre Mara şi Cosău. În cartea ‘Păstoritul…’, V. Latiş scria la pg. 35-36-37: “Când satul e mai nou sau roit din cel originar, formând totuşi acum o aşezare independentă, el primeşte numele apei pe care este aşezat (Repedea, Bistra etc.) (…) Încă din secolul XIV vedem că efortul românilor de aici – ca şi de aiurea – era de a înfiinţa şi popula sate noi; un număr mare de sate apar pomenite acum şi în secolul următor. Este vorba de ‘noua desţelenire din desimea codrilor’ pe care o pomenesc documentele, când regii Ungariei acordau libertate de stăpânire în schimbul dărilor în produse. (…) aceste gospodării nu au alt profil ocupaţional decât cele de sat, (…) ca urmare a lungului proces de despădurire, de transformare a locului în păşune, din păşune în fânaţ, din fânaţ în loc cultivabil şi apoi de locuire – întâi temporară şi pe urmă permanentă.” Spaţiul geografic disponibil este umplut de comunităţi umane înconjurate de bazinele din care acestea îşi extrag resursele…

Comunităţile umane silvo-agro-pastorale ale acestui stil de viaţă au legături profunde cu natura, adaptând cursul vieţii la ritmul anotimpurilor, la realităţile naturale ale peisajului. Existenţa comunităţilor rurale se derulează ‘după mersul Soarelui’, atât în timpul zilei cât şi în timpul anului: ciclicitatea mersului la munte cu oile, a semănatului, recoltatului, sărbătorile cu rădăcini precreştine suprapuse cu credinţe evreiești mai recente, creează o lume bine înrădăcinată în concretul locurilor. Munca zilnică de creare şi asigurare a supravieţuirii! Primăvara, spre sfârşit de martie şi prin aprilie, oile sunt păscute prin preajma satelor, pe dealurile şi prin luncile proaspăt înverzite după topirea zăpezii. Pe timp de vară, turmele de oi duse la munte sunt zilnic în mişcare, dar nu pe oriunde şi oricum, nu hai-hui prin Maramu’, ci pe anumite suprafeţe bine determinate, aflate în proprietatea comunităţii rurale despre ale cărei oi este vorba. Stâna aflată spre centrul ariei păşunate de turma în cauză, este locul de revenire pentru oile şi păstorii care zilnic fac deplasări spre ‘mejda’ care limitează păşunea de păşunile învecinate. Trasee de drumuri oiereşti au existat şi mai există oarecum, dar tradiţiile sunt şi în acest domeniu cu tendinţe de destrămare sau măcar de radicală transformare.

Organismele vii, inclusiv oamenii, au nevoie de resurse pentru a putea trăi, pentru a putea să se dezvolte şi să îşi transmită caracteristicile în timp – prin zămislirea generaţiei următoare. Resursele necesare existenţei sunt disponibile pe un anumit teritoriu (arie cu o anumită calitate şi o anumită extindere), de a cărei ‘stăpânire’ depinde existenţa şi succesul fiinţei în cauză. Există o teritorialitate la aproape orice fiinţă, poate chiar la fiecare specie. La animale este mai vizibil, spre exemplu păsările care cântă pentru a-şi arăta prezenţa rivalilor conspecifici, mamifere care-şi marchează limitele teritoriului cu excremente sau urină în semn de avertizare pentru alte exemplare din propria lor specie că dacă ar intra ‘în zonă’ ar avea de a face cu descătuşata furie oarbă a ‘proprietarului’. Fiinţele vegetale luptă şi ele pentru propriul teritoriu vital, chiar dacă această luptă nu se observă la o privire superficială: plante eliberează compuşi chimici meniţi să scadă vitalitatea concurenţilor-plante, la fel exemplarele luptă pentru a ajunge la lumină, pentru a absorbi apă etc.

Lupta pentru teren, pentru teritoriu, pentru resurse, este deci parte naturală a comunităţilor umane maramureşene. Citind relatări istorice constaţi cum în Maramureş, ca dealtfel oriunde în Lume, de-a lungul secolelor au fost nenumărate bătălii pentru putere, bătaie pentru pământ, luptă pentru resurse. Vitejii locului plecau în bătălii îndepărtate, alţii veneau peste moroşeni şi făceu ravagii în zonă, prăpădind rezultatul muncii generaţiilor anterioare. Bătălii, foamete, boli etc au dus când la reducerea populaţiei umane, când la înflorirea comunităţilor… Schimbătoare alianţe, veşnică încercare de adaptare la meandrele concretului momentan, duritatea supravieţuirii într-o lume care de multe ori nu a avut loc pentru idile lungi decât pentru cele scurte. Faţă de drasticitatea şi dramatismul evenimentelor din trecut, probabil că în regiunea maramureşeană, actuala perioadă este mult mai liniştită, cel puţin temporar, şi în ceea ce priveşte luptele brutale şi alte manifestări ale violenţei fizice.

Deşi natura sălbatică a fost agresată sau exterminată pe mari suprafeţe pentru a lăsa loc de gospodărire acestor comunităţi agro-pastorale, totuşi putem avea senzaţia că există un echilibru rezonabil între comunitatea umană tradiţională şi resursele de care era dependentă. Comunităţi izolate sau puternic limitate privind schimbul de mărfuri în cantitate mare, aveau preponderent un stil de autogospodărire care trebuia să poată satisface nevoile oamenilor pe baza resurselor locale. Comunitatea tradiţională închegată era de dimensiuni care permit un autocontrol social eficient, încât să poată fi puse pe prim-plan interesele comune ale oamenilor comunităţii, pe termen lung. Individul, ca parte a comunităţii, se supunea interesului social general.

În Maramureş, comunităţile săteşti au terenuri, de la arabil la pădure şi ‘munţi pentru oierit’. De la lotizări ale terenurilor, moşteniri, cumpărări cu sau fără acte, se ajunge la o complexitate cadastrală pe care ‘greu o mai poate cineva descâlci’. În ‘Păstoritul…’, V. Latiş, scrie la pg. 234: “(…) cât de aprigă poate deveni disputa când e vorba de un teritoriu de margine, teritoriu de interes pastoral. La baza muntelui Arcer (din masivul Ţibleş) se află o poiană largă pentru care s-au urmat certuri îndelungi între cei din Botiza (Maramureş) şi între cei din Groşi (Lăpuş). Poiana, aparţinând când unora când altora – ea se numeşte azi: ‘Poiana cu Hac’ – ceea ce înseamnă, acceptând înţelesul local al termenului: poiana cu scârbă, cu ceartă, cu neînţelegeri.” La pg. 70 scrie: “(…) sătenii din Bârsana, Dragomireşti, Petrova îşi recunosc din vremuri imemoriale munţii proprii (pe când cei de la Strâmtura sau Vad se plâng că satul nu are şi a avut munţi). (…) când au venit rutenii stabilindu-se în Maramureş (sfârşitul sec. XIV, începutul sec. XV) hotarele erau deja în mare stabilite, (…) satele rutene s-au aşezat în marginea de nord pe o linie care dovedeşte că ele nu puteau străbate punctele de rezistenţă ale aşezărilor româneşti stabilite.” Şi astfel pe văi apar noi şi noi sate, creşte dimensiunea acestora iar pădurile se restrâng către munţi, lăsând loc păşunilor şi fânaţelor, livezilor, terenurilor arabile, vetrelor de noi şi noi sate…

În aceste comunităţi rurale mai mult sau mai puţin izolate între ele, practic toate activităţile necesare pentru existenţa comunităţii trebuie să fie realizate de către membrii acesteia, neexistând o ‘externalizare’ decât în cazuri de excepţie. Fiecare persoană din comunitatea în cauză are interrelaţii cu cvasitotalitatea celorlalţi oameni ‘ai locului’, asupra persoanei existând şi o presiune a ‘gurii satului’ care nu există nici pe departe la acest nivel în cazul comunităţilor de dimensiuni mai mari sau mai puţin izolate. Deşi există şi o ‘specializare’ spre exemplu fierar-potcovar, pălărier etc, locuitorii satelor străvechi au o mare ‘polivalenţă’ în sensul că se ocupă cu diverse munci în diferite perioade ale anului, de la cosit la arat, de la semănat la cules recolta, de la tras lemne din pădure la construirea casei.

Cu toate că îi considerăm oameni simpli, sătenii străvechi conştienţi fiind de resursele limitate de care dispun ei şi urmaşii lor, au creat metode pentru a controla gradul de exploatare ţinând seamă de limitele de sustenabilitate. Este elocvent exemplul cu suprapăşunatul: La pg. 48-49, analizând un document din 1880, Latiş arată în ‘Păstoritul…’ că: “satul Ieud, de data aceasta din anul 1880. (…) Ieudul numărând atunci 12.000 de oi. (…) şederea prelungită a turmelor ‘strică locul’. La care obştea satului răspunde că ‘încă din vechime’ s-au obişnuit a se păşuna locuri şi că sătenii au un ‘regulament referitor la păşunatul animalelor’ după care se conduc şi pe care îl respectă.” Constatăm aici că oamenii erau capabili să înţeleagă limitarile impuse de capacitatea de suport a unei anumite suprafeţe, şi degradarea care se produce odată ce această limită este depăşită.

Un nou nivel al agresivităţii umane este reprezentat de impactul industrial. Pustiirea Maramureşului tradiţional şi transformarea acestuia în Maramureşul degradat este etapa ruperii omului de natură, supraexploatarea drastică a resurselor regenerabile până la nimicirea lor, artificializarea peisajului, destructurarea comunităţilor tradiţionale şi a mecanismelor sociale de auto-control, răspândirea kitsch-ului în cantitate mare. Deşi intervenţiile omului tradiţional au schimbat peisajul, au modificat ecosistemele şi compoziţia de specii a peisajului, totuşi agresiunea majoră asupra biodiversităţii se produce odată cu industrializarea. Trecerea la o economie în care se realizează prelucrarea industrială a lemnului, mecanizarea şi chimizarea agriculturii etc duce la afectarea naturalului prezent încă în peisajul tradiţional.

Se observă o trecere brutală de la comunitatea tradiţională bazată pe resurse locale, la o comunitate globalizată bazată pe îndepărtate resurse de energie fosilă: țiţeiul care mişcă totul pentru o vreme. Totodată, luarea deciziilor asupra modului de utilizare a resurselor a trecut de la comunitatea locală la persoane sau la grupuri de interese îndepărtate geografic şi cultural, care nu erau interesate de sustenabilitatea locală transgeneraţională ci doar de exploatarea cât mai completă a resurselor, indiferent de consecinţe. Practic, comunităţile locale şi-au pierdut dreptul la auto-administrare, iar indivizii unei comunităţi locale destructurate şi lipsite de mecanisme de autocontrol, au agresat resursele comune fără prea mare reţinere. Dezvoltarea reţelelor de transport, comerţul-industrial, pe lângă libertatea de mişcare şi dezvoltarea economică momentană a adus şi destructurarea comunităţilor preindustriale, accesibilizarea resurselor şi spolierea lor rapidă, fragmentarea habitatelor şi degradarea diversităţii biologice.

Peter Lengyel: Ce părere aveţi despre degradarea accentuată a biodiversităţii din ultima vreme? József Béres: “În Maramureş, până la 1950 menţinerea biodiversităţii a mers destul de bine. Din 1950 au început exploatările masive de pădure, au fost introduse căile ferate forestiere în multe bazine hidrografice (Valea Marei, pe toate văile afluente Ruscovei etc). Aceste exploatări rase au produs multe dezechilibre în ecosisteme. A fost lansat programul de înrăşinare cu scopuri economice, executând în etajele gorunului şi fagului substituiri silvice cu răşinoase exotice ca douglas, pin strob şi răşinoase străine de etajul de vegetaţie cum este pinul, molidul etc. Acum se resimte efectul perioadei sălbatice de defrişare a pădurilor de după 1989, care a produs pagube inestimabile în “Ecologia Maramureşului”. Acest vandalism nu a cruţat nici Rezervaţia Biosferei Munţii Rodnei. Nu dorim să acuzăm anumite persoane sau organe, dar este greu de crezut că acest vandalism petrecut sub ochii organelor de resort a fost fără acceptul sau ştirea lor. Exploatarea pădurilor sperăm să fie mai raţională, cu respectarea regulilor silvice care în fond sunt şi reguli ecologice: exploatarea să nu depăşească creşterea anuală a masei lemnoase.”…

…”Trecutul apropiat a decimat nu numai pădurile maramureşene, dar a afectat direct şi elemente de faună ale Maramureşului. Din Maramureş aproape că a dispărut cerbul. Caprele negre au ajuns la un nivel critic al populaţiei: conform datelor oficiale ale recensământului din iunie 2009, în tot Masivul Rodnei există 118 exemplare; teoretic, acest efectiv este capabil să refacă populaţia, dacă protejarea va fi susţinută şi braconajul Borşenilor va fi oprit. Este importantă oprirea braconajului sălbatic care există încă în Maramureş şi care a distrus fauna mare după 1989.”

Presiunea antropică asupra speciilor sălbatice s-a manifestat pe variate planuri, de la acţiuni directe asupra acestor organisme până la cele indirecte. Se constată o combinaţie de agresiuni vechi “eficientizate” prin echipamente performante şi agresiuni noi cu efecte incalculabile asupra sănătaţii ecosistemice: vânătoarea şi braconajul, defrişarea pădurilor, desecarea zonelor umede (mlaştini, bălţi, lacuri etc), îndiguirea râurilor, desţelenirea zonelor înierbate, impregnarea solului, apelor şi a aerului cu diverse substanţe rezultate din industrie, de la compuşi toxici-involuntar (scurgeri şi pulberi radioactive, disruptori ai sistemului endocrin, reziduuri de medicamente etc) la cei toxici-voluntar (pesticide). Utilizarea de pesticide (insecticide, rodenticide, fungicide, ierbicide etc) a dus la creşterea cantitativa a producţiei agricole, dar şi la otrăvirea alimentelor şi a oamenilor care le-au consumat, afectând sănătatea umană cu diferite consecinţe dramatice cum sunt spre exemplu cancerele. Utilizarea de îngrăşăminte chimice a dus la infiltrarea nitraţilor şi nitriţilor în apa freatică, inclusiv în fântâni, apa contaminată contribuind şi ea la degradarea sănătăţii umane. Suprapăşunatul a dus la degradarea compoziţiei floristice a multor păşuni… dar pe cine mai interesează?

Mineritul a dus la scurgeri de ape poluate, care ajung în râuri otrăvind întregi ecosisteme, ajungând să afecteze şi comunităţile umane care extrag apă ‘filtrată’. O comunitate umană urbană şi rurală din ce în ce mai mare, poluează apele cu reziduuri fecaloide, reziduri de medicamente, detergenţi şi nenumărate alte substanţe chimice a căror acţiune sinergică este imposibil de calculat. Culmea este că mai jos pe cursul de apă, alţi oameni sunt nevoiţi să utilizeze surse de ‘apă potabilă’ poluate în acest gen… Poluarea industrială locală combinată cu cea sosită de la distanţă afectează chimismul apelor şi solurilor, contribuind la degradarea sănătăţii ecosistemelor. Inclusiv poluarea radioactivă de la accidentul de la Cernobâl lasă amprente cu consecinţe incalculabile în organismele noastre.

Prelucrarea industrială a lemnului a impulsionat tăierea masivă a pădurilor, exportul de buşteni a adăugat presiune de exploatare legală şi ilegală, iar pădurea nu avea cum riposta… doar alunecările de teren, doar viiturile care mătură sate întregi mai aduc aminte că ceva nu este în ordine. Cândva tăierea unui arbore, transportarea acestuia, era o muncă serioasă, dar odată cu apariţia şi răspândirea de motoferăstraie, TAF-uri şi alte echipamente, agresiunea faţă de pădure a dus la devastarea rapidă a versanţilor.

Pădurile bătrâne ale Maramureşului sunt din ce în ce mai afectate de tăieri majore, ceea ce duce la scăderea mediei de vârstă a arboretelor. Cândva, Maramureşul era plin de arbori bătrâni, seculari, nişte coloşi de o valoare naturală şi estetică extraordinară. Acum, pădurile bătrâne devin din ce în ce mai rare, protejarea lor este slabă, totodată şansa exemplarelor tinere de a ajunge la vârste înaintate este redusă. Prin devastările pădurilor bătrâne, sunt periclitate multe populaţii de animale legate de asemenea habitate: specii de insecte xilofage, păsări cuibăritoare în scorburi, păsări care cuibăresc în arbori bătrâni şi mari (păsări răpitoare, barză neagră etc), lilieci şi alte specii de animale care necesită habitate netulburate de prezenţa umană deranjantă, multe dintre aceste specii fiind protejate pe hârtie pe baza Directivei Habitate şi a Directivei Păsări a Uniunii Europene.

Pădurile Maramureşului Istoric sunt extraordinar de valoroase, dar ele sunt devastate din ce în ce mai mult, degradarea lor afectând biodiversitatea, peisajul, atractivitatea turistică a zonei, crescând riscul inundaţiilor şi al alunecărilor de teren. Pădurile maramureşene am putea zice că sunt legendare, dar în anii de după 1989 agresiunea umană faţă de ele a atins cote inimaginabile. Exemple din Borşa şi Parcul Naţional Munţii Rodnei arată o virulenţă a agresivităţii antropice care a devenit cunoscută nu doar în România dar şi în afara graniţelor. Dacă până şi în Parcul Naţional Munţii Rodnei, Rezervaţie a Biosferei, a fost posibilă defrişarea ilegală a unei mari părţi din rezervaţia ştiinţifică, loc în care în mod teoretic până şi accesul pentru cercetare trebuia să se facă doar cu permis special, vedem că situaţia pădurilor maramureşene este evident scăpată de sub control. Din evaluări superficiale, se considera oficial că aproximativ 2.000 de hectare de pădure au fost tăiate ilegal din partea maramureşeană a Parcului Naţional Munţii Rodnei, dar realitatea concretă este mult mai drastică. De-a lungul flancului nordic al acestor munţi, a rămas un brâu de pădure doar la limita superioară a etajului coniferelor, mare parte a acestui etaj căzând pradă devastărilor. Aspectul pozitiv îl reprezintă existenţa unei regenerări naturale puternice la molid, puieţi nenumăraţi crescuţi din seminţe, fără nici un fel de intervenţie umană… încearcă să se dezvolte pe versanţii prădaţi de tăierile ilegale. Problema este că aceste exemplare de molid vor constitui păduri bătrâne doar peste multe decenii – sau peste un secol, iar până atunci capacitatea lor de a influenţa retenţia de apă, microclimatul, de a oferi mediu de viaţă pentru faună, de la acvile la bufniţe, de la corbi la cerbi, este foarte diferită faţă de o pădure adevarată. Totodată, atractivitatea peisagistică, posibilitatea de a reprezenta zone interesante pentru turism, sunt incomparabile în cazul unor teritorii acoperite cu desişul molidişurilor tinere, faţă de grandiozitatea pădurilor bătrâne.

Pădurile maramureşene sunt partea dominantă a peisajului carpatin al acestor locuri, totodată ele sunt considerate o componentă esenţială în cultura maramureşeană. Oferind multe resurse şi servicii necesare existenţei populaţiei umane, ele sunt și nişte valori în sine, indiferent de orice utilitate a lor din punct de vedere uman. De la bisericile de lemn patrimoniu UNESCO, până la casele de lemn şi lingurile de lemn dar şi materialul de care depinde căldura locuinţelor pe timp de iarnă, lemnul este materia de bază în cultura maramureşeană tradiţională, fiind vital şi pentru existenţa actuală a comunităţilor maramureşene, zi de zi. Realmente este tezaurul verde.

Conform lui Dorel Cherecheş, fostul director al direcţiei silvice Baia Mare, în “Gestiunea durabilă a pădurilor din Maramureş”, aparută la Editura Dragoş Vodă, Cluj Napoca 1999, în judeţul Maramureş există 266.400 hectare de pădure, ceea ce reprezintă 0,49 hectare/ locuitor. Din aceste păduri 38,1% sunt constituite din răşinoase, iar 61,9% sunt păduri de foioase. În această lucrare, D. Cherecheş scria la pg. 33: “apare paradoxal (…) ca întinderea pădurilor să scadă (…) datorită unor activităţi de jaf. Perioada de tranziţie spre economia de piaţă, poate rămâne pentru multe zone din ţară, un caz aproape unic de devastare a unui bun public de interes naţional strategic, în plină inconştienţă faţă de consecinţe. Promovarea deci, a conceptelor ecologice şi argumentarea ştiinţifică a gândirii noastre faţă de pădure nu se impune numai dintr-o raţionalitate elementară, ci şi din buna funcţionare a instinctului de conservare.”

Ce putem pierde dacă vom continua devastarea pădurilor maramureşene? În Maramureş, mai mult decât oriunde, ‘civilizaţia lemnului’ este dependentă de pădure. Faţă de România actualmente împădurită pe 26,7% din suprafaţa ei, Maramureşul este acoperit de pădure pe 46,3%. În trecut ca şi acum, o mare parte a economiei Maramureşului se bazează pe exploatarea şi prelucrarea lemnului. Prin faptul că ele sunt regenerabile, pădurile au reprezentat în mod tradiţional o resursă sigură şi teoretic-inepuizabilă, în măsura în care au fost exploatate în limitele capacităţii de suport a ecosistemului. Scăderea controlului guvernamental şi apariţia capitalismului sălbatic după 1989, formarea Mafiei Lemnului în care sunt implicate persoane foarte diferite, de multe ori având consistente relaţii politice, administrative şi poliţieneşti, face complicată abordarea subiectului.

În secolul 20, otrăvirea cu stricnină a prădătorilor care erau etichetaţi ca fiind ‘dăunători’ a fost rezultatul unor abordări semidocte totalmente aberante, ajunse totuşi politică de stat comunist, rezultate din neînţelegerea proceselor ecosistemice fundamentale. Vânătoarea tradiţională s-a transformat în masacrarea animalelor sălbatice, care nu au nici o şansă de scăpare din faţa armelor performante. Vânătoarea/ braconajul nu mai au nimic nobil, decăzând la o mizerabilă satisfacere a plăcerii patoplogice de a ucide. Introducerea voluntară sau involuntară a unor specii exotice, de la plante la peşti, insecte, mamifere etc, este un risc semnificativ deoarece unele dintre acestea pot deveni invazive, subminând prin prezenţa lor întregi ecosisteme.

Recente schimbări economico-sociale şi culturale complexe au făcut ca situaţia să se agraveze şi mai mult. Frenezia societăţii de consum, în care totul se cumpără, se utilizează scurt şi apoi ajunge deşeu, mizerie, devine vizibilă prin fumegânde gropi de gunoi, pungi de plastic şi pet-uri de-a lungul apelor şamd. Paralel dispar pădurile, dispar sălbăticiunile, dispar ecosistemele de care depindem. Singura plăcere este consumul, chiar şi cu preţul amanetării viitorului uman. Individualismul, creşterea importanţei persoanei ale cărei interese personale momentane pun în umbră orice interese societale pe termen mai scurt sau mai lung, are deja consecinţe dramatice… care vor fi percepute mai ales de oamenii viitorului.

Pe noi, naturaliştii, ne-atrage sufletul către mlaştini, către pădure. Ce dihănii extraordinare au trăit şi multe mai trăiesc prin preajma noastră! Unele dintre aceste făpturi au căzut pradă aberaţiilor umane-inumane. Ce-a fost oare cu milenii în urmă? Poate că pare îndepărtat în timp pentru omul simplu. Oare ceea ce a fost în timpurile istorice recente, în secolele trecute, este mai elocvent pentru noi? Înţelegând drama speciilor care au fost exterminate în trecut de oamenii din Maramureş, putem oare preveni situaţii similare replicate pe alte şi alte specii? Se poate opri degradarea ecosistemelor? Se poate păstra baza de resurse vii care să permită continuarea existenţei civilizaţiei noastre… umane?

© dr. Peter Lengyel

PS. Acesta este un fragment din cartea Maramureș – Țara Biodiversității, publicată în 2009, în 4 limbi. Fragmentul are unele modificări, completări… și în principiu o să fie cândva dezvoltat în continuare.

PS2. Am să includ aici și câteva poze cu aspecte legate de acest fragment de text…

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Maramureșul sub Impact Uman

  1. tAndrei Știrbu spune:

    Din fericire, ceea ce a dus la nivelul dramatic de agresiune a naturii, adică creșterea populației umane, suferă în prezent în România un proces invers. Sunt tot mai puțini copii, populația a scăzut și continuă să scadă. Asta oferă un teren ce poate fi utilizat pentru implementarea unor programe revoluționare de salvare și protejare a naturii.

    Cea mai eficientă metodă de a combate situația nefastă este pornirea procesului invers, de renaturalizare a zonelor antropizate, prin demolarea și înlăturarea infrastructurii construite.

    De asemeni, trebuie introduse schimbări radicale în viziunea asupra rolului pădurilor și spațiilor naturale. M-am tot gândit, ce „cataclism” ar surveni dacă o țară, poate chiar România, ar interzice orice formă de exploatare, comerț și prelucrare a lemnului? Măcar ca idee de experiment, e interesant de analizat la ce ar putea duce asta. Eforturile s-ar concentra pe găsirea de alternative la produsele obținute din lemn.

    Similar, o interzicere a oricărei forme de extragere, prelucrare, comercializare și utilizare a rocilor nu cred că ar duce neapărat la un dezastru. Industria construcțiilor de mult timp nu mai răspunde necesităților stringente ale indivizilor și comunităților umane ci doar aspirațiilor nejustificate spre tot mai mult comfort. Cred că aplicaea unui astfel de program ar duce la o orientare spre reciclarea materialelor deja existente, orientare care ar merge mână-n mână cu renaturalizarea cât mai extinsă a teritoriului.

    Microhindrocentralele de asemeni nu răspund unei necesități stringente, România fiind și la momentul actual un exportator, nu importantor de energie electrică. Prin microhidrocentrale se dorește de către guvern scăderea prețului energiei, în schimbul distrugerii naturii. Deci cred că orice fel de construcție a unui nou baraj, câmp eolian sau microhidrocentrală trebuie interzisă, acest tip de activități economice trebuie scos în afara legii.

  2. peterlengyel spune:

    The Guardian, un nou articol controversat despre România: Localnicii din Maramureş se omoară între ei pentru o palmă de pământ

    http://www.gandul.info/stiri/the-guardian-un-nou-articol-controversat-despre-romania-localnicii-din-maramures-se-omoara-intre-ei-pentru-o-palma-de-pamant-14893249

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s