Maramureşul Sălbatic

Maramureşul Sălbatic este cel al preistoriei, un tărâm existent pe vremuri când în zonă nu erau oameni care să îi dea nume. Oare cum ar arăta Maramureşul dacă oamenii nu ar fi ajuns pe aici? O nesfârşită cuvertură de pădure străveche, unde procesele naturale sunt singurele responsabile de compoziţia florei, faunei… o uriaşă pădure cu mlaştini, cu bouri şi zimbri, cu vârfuri stâncoase în jurul cărora se rotesc vulturi? Un Maramureş în splendoarea sa naturală!

O privire către preistorie. Vedem fosilele de organisme marine în calcare din Munţii Rodnei… Parcă ne cere un efort intelectual să ne închipuim apele marine cu fauna lor… cu scoici şi melci marini… Stânci calcaroase cu fosile pe la Izvorul Izei sau la Piatra Rea, rămase aici ca memento, ca aducere aminte a scurgerii timpului… geologic. Mai avem prin Maramureş câte o vertebră de balenă, un peşte fosilizat, câte un molar de mamut… Încercând să ne facem o părere despre biodiversitatea trecutului geologic al teritoriului pe care acum îl numim Maramureş, suntem constrânşi să ne bazăm pe informaţii fragmentare şi dispersate inerente oricărei abordări paleontologice.

Cât de grandioase procese au creat acest peisaj? Vulcanismul care a ridicat munţii Igniş, Gutâi, Ţibleş… Parcă cere un efort intelectual să ne închipuim cum au crescut munţii aceştia, cum vulcanii emanau fumuri groase pe sub care lavele se scurgeau roşiatice şi fierbinţi, răcindu-se şi consolidându-se în piatră, strat peste strat, creând munţii Gutâi peste care acum trecem în graba noastră de a ajunge de la Sighet la Baia Mare. Uriaşul platou vulcanic al Ignişului, cu diferenţa sa de altitudine faţă de împrejurimi, impresionant câtă materie a trebuit să ’iasă la suprafaţă’ din adâncurile colcăinde ale Pământului. Vremurile acelea, mai cu seamă etapele concrete ale manifestărilor dramatice ale vulcanismului sigur că nu erau cele mai prielnice vieţii de vreun fel în acest peisaj. Totuşi, este interesant măcar ca exerciţiu intelectual, să facem o plimbare imaginară în trecut, peste acele roci magmatice proaspăt consolidate, privind portocalii-sângerii lave ejectate, peisaje acoperite de cenuşă vulcanică… un peisaj selenar pe care pentru o vreme nu exista nici o manifestare a vieţii, un peisaj de munte vulcanic în formare, un peisaj cu pietre care trosnesc în timp ce se răcesc având încă interioare roşiatice…

Pe lângă factorul geologic, cel climatic a fost şi el fundamental în modelarea peisajului (inclusiv a florei şi faunei): în ultimele milioane de ani, temperatura şi umiditatea au prezentat variaţii considerabile în fazele glaciare şi interglaciare care s-au succedat, aşa încât erau favorizate când stepele reci cu mamuţi şi rinoceri blănoşi, când pădurile de diferite ‘esenţe’, constituind aşa-zisele ‘faze’ ale pinului, carpenului etc. Este o evoluţie recentă, de doar 3-4 mii de ani cea care a dus la formarea etajelor de vegetaţie care sunt vizibile în mod natural şi azi (sau mai corect, ar fi, dacă nu ar fi influenţa umană). Avem noroc cu existența tinoavelor din Maramureș, a acumulărilor de turbă în care se păstrează polen și spori ca într-o arhivă, iar studierea acestor urme ale trecutului ne poate ajuta la înțelegerea transformărilor majore ale vegetației… ca urmare a diferitelor schimbări climatice derulate până acum. Succesiunea de schimbări survenite în relief şi în climă, este urmată în paralel cu fantastic de interesanta cavalcadă de transformări ale florelor şi faunelor care s-au succedat… dar ce ştim noi despre asta? Constatăm ca biodiversitatea este dependentă de procesele geologice care oferă substrat spaţiului geografic, incluzând aici caracteristicile reliefului, tipul de rocă, existenţa unor uscaturi sau a unor bazine cu apă marină, etc. Caracteristicile climatului global, ca şi cele regionale/ locale dependente spre exemplu de altitudine/ expunerea versantului etc sunt şi ele printre factorii care definesc tipologia mediului în care o anumită diversitate biologică se poate instala şi se poate dezvolta… poate evolua.

Cum putem oare să ne închipuim „Maramureşul”, acelaşi spaţiu geografic, acelaşi teritoriu al Planetei noastre, pe vremurile nu foarte îndepărtate când omul nu exista pe aici? Un Maramureş recent din punct de vedere al istoriei naturale, dar totuşi preistoric din punct de vedere al civilizaţiei umane… era un peisaj cu nemărginite păduri primare, cu trunchiuri atât de groase încât noi nu avem şansa să vedem aşa ceva, cu mlaştini şi bălţi şi râuri meandrate, cu turme de bouri masivi şi plini de vitalitate şi cirezi de zimbri hoinărind prin liniştite şi uriaşe păduri… un fel de Cambordja a Carpaţilor, ceva ce azi nu se mai păstrează nicăieri pe acest continent civilizat denumit… Europa.

Neagu Djuvara scrie în „Există istorie adevărată?”, Ed. Humanitas, Bucureşti 2008 (ed. 3), la pg. 16-17-18: ’Istoria este încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă. (…) pentru începutul Istoriei (…) se vede că în existenţa lui homo sapiens perioada ’istorică’ nu reprezintă decât o porţiune minimă (…) Nu mai spun că, dacă luăm ca punct de plecare apariţia vieţii pe Pământ, nimicnicia duratei Istoriei apare cu adevărat impresionantă. Pe stufosul arbore al vieţii, Istoria noastră apare ca un ultim franj infinitezimal la sfârşitul celor trei miliarde de ani presupuşi de ştiinţa actuală. Pentru a da o imagine, ea este ca o dungă mult sub 1 mm a frunzei aflate cel mai sus într-un copac înalt de 30 de metri. Trebuie să fim mereu conştienţi de această scurtime a Istoriei, dacă ne referim la momentul apariţiei vieţii pe Terra sau chiar la durata speciei homo.’

În climatul de acum, dacă pe aici nu ar fi oameni, putem aproxima că Maramureşul ar fi acoperit în proporţie de cca 90% de vegetaţie lemnoasă (păduri şi jnepenişuri, inclusiv păduri inundabile), pe lângă care ar fi circa 5% zone înierbate, 4% zone acvatice fără arbori (mlaştini, bălti, lacuri, râuri) şi 1% stâncării cvasi-golaşe. Să cobori de pe Vf. Pietrosu până la confluenţa Izei cu Tisa ar fi un efort extraordinar. După stâncăriile Pietrosului, jnepenişuri… aproape impenetrabile, eventual pe ceva fir de apă… apoi molidişuri cu rupturi de vânt, cu arbori falnici sau căzuţi sub vremuri, mai jos făgete şi gorunete, în toate direcţiile păduri milenare cu arbori de dimensiuni colosale. Pădurea asta care-ar acoperi aproape totul, ar fi străbătută de cursuri de ape mărginite de bălţi şi lacuri, de mlaştini legate prin canale întortocheate, câmpii aluvionare cu stufărişuri şi păduri inundabile de sălcii şi plopi. Câteva vârfuri stâncoase ar avea şi zone cu vegetaţie ierboasă, pe culmile şi crestele din munţii Rodnei, Maramureşului, Ţibleş şi Gutâi.

Desigur, un asemenea peisaj ar fi plin de animale: cerbi şi mistreţi, urşi şi râşi, lupi şi pisici sălbatice, elani şi zimbrii, bouri şi poate chiar cai sălbatici ar locui peisajul. Pe lângă ape ar fi frecvent castorul, vidra, apele ar fi pline de peşti şi raci, de scoici şi variate specii de insecte acvatice. Bălţile cu gâşte şi raţe sălbatice, cu corcodei şi lişiţe, egrete şi stârci de diferite specii, un vacarm al păsărilor de apă ar da viaţă habitatelor umede. Vulturii ar pluti deasupra stâncăriilor, încercând să observe vreun stârv al unui animal pierit. Oricum, peste tot ar fi animale la densităţi mult mai semnificative decât le vedem acum.

Pentru a ne face o părere despre ’fauna mare’ a peisajului maramureşean al trecutului, avem posibilitatea 1. să studiem fosile şi subfosile, 2. să analizăm texte vechi ale unor documente locale sau însemnări ale unor călători, sau 3. să extrapolăm datele despre specii prezente în peisajul geografic din care şi Maramureşul sălbatic făcea parte. Dintre mamiferele mari care au trăit până în timpurile istorice recente în Maramureş, emblematice sunt bourul şi zimbrul. Dacă eventual a auzit de existenţa acestora, omul actual nici nu prea percepe diferenţa dintre ele, aceste animale superbe au rămas scufundate în marasmul istoriei, supravieţuind în nişte scrieri şi simbolic pe stema României. Pentru a ne face o impresie cât de cât realistă asupra fenomenelor biologice ale Maramureşului sălbatic, suntem constrânşi să jucăm puzzle, punând împreună fragmente de informaţie care a supravieţuit în vreun fel, de la oase fosile la denumiri de localităţi, de la legende la istorisiri. O sursă mai coerentă de date este cartea lui Al. Filipaşcu ‘Sălbăticiuni din vremea strămoşilor noştri’, o lucrare de sinteză bazată pe o mare colecţie de date relevante, largă documentare a tematicii, informaţii de la autori antici până la legende locale şi documente păstrate în arhive ale ţinutului. Fragmente din acestă carte ne pot ajuta în mod fundamental în încercarea noastră de a creiona o imagine realistă asupra trecutului biodiversităţii maramureşene.

Constatând că o bună parte dintre oamenii de azi nu conştientizează că cerbul şi ciuta (Cervus elaphus) sunt o specie distinctă faţă de caprioară şi căprior (Capreolus capreolus), exact aşa cum specii diferite sunt omul şi gorila, nu trebuie să ne mai mire că în textele vechi există nenumărate iraţionalităţi legate de prezenţa unor anumite specii, existând confuzii între denumiri, cele mai frecvente fiind cele legate de bour versus zimbru şi caii sălbatici versus caii sălbăticiţi. Cum putem descurca asemenea noduri gordiene? Bisturiul raţionalităţii umane ajută la separarea problematicilor şi la conturarea unor imagini realiste (sperăm noi) despre un trecut care nu trebuie să fie lăsat să rămână din ce în ce mai scufundat în ceaţă!

Bourul (Bos taurus primigenius = Bos primigenius) specie cuaternară palearctică larg răspândită în ultimele 2 milioane de ani, avea un areal ce cuprindea în urmă cu 6-8 milenii aproape toată Europa (cu excepţia zonelor nordice), o fâşie în Asia şi în nordul african. Zvelt dar foarte puternic, cu 1,8 – 2 m înălţimea la greabăn şi greutate de o tonă, coarne sub formă de liră orientate înainte, bourul avea o agilitate mare şi ‘capacitate de represalii’ la atacuri reale sau imaginate. Masculii erau negri sau bruni-întunecaţi, iar femelele şi juvenilii aveau blană roşcată. Turmele sălbatice ale bourilor cu statura impunătoare, muşchii antrenaţi în sălbăticie, apariţia negricioasă a taurilor… reprezentau o imagine superbă. Un taur ‘domestic’ este şi el un animal respectabil; putem doar să ne închipuim cât de impresionant era un bour, strămoşul sălbatic al vitelor actuale… Nu e de mirare că este prezent în picturi rupestre, iar printre primele idei religioase, bourii apar ca zeităţi.

A fost larg răspândit în şesurile europene, dar odată cu atacurile, vânătoarea şi persecutările umane populaţiile de bouri s-au fragmentat, s-au retras spre imensele zone mlăştinoase cu păduri şi poieni de-a lungul apelor curgătoare, iar mai apoi în pădurile din munţi, ca refugiu final de unde au fost ulterior exterminaţi. A fost vânat cu suliţe, săgeţi, sau prins în gropi camuflate, uneori prins cu plase, tineretul capturat în scopul domesticirii. Populaţiile izolate şi diminuate numeric au fost formate din exemplare cu dimensiuni mai reduse. Declinul european al bourilor înaintează de la sud către nord şi de la vest către est; procesul restrângerii arealului, al fragmentării populaţiilor se poate urmări de-a lungul mileniilor, astfel încât din Grecia au dispărut în urmă cu 3 milenii, din Marea Britanie în urmă cu 2,3 milenii, de 2 milenii din Italia, din Elveţia de un mileniu, în secolul 11 au dispărut din Austria şi Cehia; prin secolul 13 mai erau doar în Transilvania, Moldova, Polonia, Lituania şi estul Germaniei; în Polonia centrală, la 50 km vest de Varşovia, a mai existat o mică populaţie prin secolul 15-16… dar bourii au fost nimiciţi de presiunea antropică: în pădurea de lângă satul Jaktorow, ultima femelă de bour a fost braconată în anul 1627… Al. Filipaşcu în ‘Sălbăticiuni…’ scria la pg. 70: ‘Se desprinde însă o constatare importantă: Transilvania şi, mai sigur, Moldova au format crâmpeiul de loc în care s-au stins ultimii bouri sălbatici din lumea întreagă, la sfârşitul sec. 15 – începutul sec. 16, fiindcă nucleul mazovian a fost menţinut până în sec. 17 numai datorită protecţiei speciale acordate din vreme, iar mai apoi îngrijirii deosebite a animalelor aflate în stare de semisălbăticie şi din ce în ce mai puţine.’

Despre comportamentul acestei specii acum extincte, putem să ne facem o părere doar din analiza unor relatări ale oamenilor care au văzut cam ce prezenţă de spirit aveau… Al. Filipaşcu în ‘Sălbăticiuni…’ scria la pg. 38 -39: ‘Bourii erau animale (…) arţăgoase, gata de atac (Excelenti velocitate uros, la Pliniu). Şi Cezar remarcă faptul că ‘nu cruţau omul sau animalul pe care l-au zărit’. (…) În sec 16 Gesner (…) ştie că bourul nu se teme nici de lup şi nici de om pe care nu-i evită, ci ‘potrivit firii sale răutăcioase’, îi atacă azvârlindu-i cu coarnele în aer.’ Apoi, la pg. 52: ‘câmpia Tisei, cu o lăţime de 80-155 km, întinsă pe o suprafaţă de cca 42.000 kmp, îşi mai păstra în vremea romanilor bogăţia pădurilor de luncă, cursurile de apă şi nenumăratele mlaştini întinse, zona mlăştinoasă care, singură, însuma 25.000 kmp fiind din toate aceste motive singura regiune rămasă în afara expansiunii politice a Imperiului Roman (Someşan, 1938). (…) şesul Tisei a servit drept important refugiu al bourului în această parte a Lumii. (…) cirezile de bouri rătăceau nestingherite şi bine ocrotite prin piedicile naturale pe care aceste ţinuturi le ridicau în calea pătrunderii omului şi a aşezărilor sale.’

Analiza toponimelor maramureşene pe baza documentelor din ultimele 6 secole, realizată de Al. Filipaşcu ne oferă o interpretare plauzibilă. În ‘Sălbăticiuni…’, la pg. 57 scrie: ‘Toponimice de acest tip se găsesc şi dincolo de Tisa, în Maramureşul geografic (com. Boureni şi Valea Boului).’ La pg. 60-61: ‘ele sunt în majoritate mărturii ale prezenţei bourilor numiţi adesea în popor cu apelativele vitelor domestice. Această convingere, ne-o întăreşte şi aşezarea comunei Boureni din Maramureş la confluenţa Văii Neagu cu Valea Boului, nume topice care documentar erau înscrise ca Wkermezew (1415) = Ökörmező, (1496) = ’Câmpul Boului’ respectiv Ekerpathaka (1456) = Valea Boului. (…) Considerăm astfel în această categorie toate numirile de tip ’domestic’, aflate în regiunea muntoasă, multe dintre ele menţionate în documentele sec. 14-15, când păstoritul vitelor mari la munte era foarte slab dezvoltat în raport cu întinsele păşuni care ocupau cea mai mare parte a suprafeţei agricole de azi. Aşa sunt Valea Boului (Botiza şi Vişeu) în Maramureş (…) Vârful Boului (…) Vârful Ineu (…) Valea Cobăşel (…) constituie mărturii ale existenţei temerare a unui nucleu montan de bour pe coastele Munţilor Rodnei.’ Această imagine este completată şi cu analiza unor denumiri, la pg. 45: ‘Şi pentru vacile şi taurii de bour îmblânziţi, timp de câteva generaţii, proprietarii lor au păstrat nume deosebite de ale vitelor domestice: bourean, boureană, iar pentru viţel, bourel. (…) Bourean, bouriu etc., puteau denumi uneori şi vita care semăna mult cu bourul, fie în dimensiunile coarnelor (‘Am o vaca bourită’, în Maramureş – Papahagi, 1925), fie prin culoarea întunecată a pielii.’

Foarte interesantă este abordarea cauzei triste a extincţiei bourului în această zonă, existând corelaţii între năvălirile tătare, foametea umană şi dispariţia bourilor: Al. Filipaşcu scria în ‘Sălbăticiuni…’, la pg. 64-65: ‘Năvălirile tătare peste Moldova, Transilvania şi Ungaria – până la Buda (1241-1242), devastarea aşezărilor omeneşti şi jafurile lor (…) au provocat o puternică foamete care poate fi considerată pe drept cuvânt cauza dispariţiei bourilor din regiunile joase şi colinare ale acestor provincii. În scurtă vreme nu se mai pomeneşte nimic de prezenţa lor (…) deşi toponimia îi atesta refugiaţi ici-colo în munţii din vestul ţării, ca şi în Maramureş şi în Munţii Rodnei. (…) dacă pentru Transilvania perioada dispariţiei bourilor trebuie considerată a doua jumătate a sec 15, în Moldova vecină bourul a supravieţuit încă cel puţin o jumătate de veac. Mai întâi, legenda lui Dragoş descălecătorul nu ar fi rezistat dacă bourii n-ar fi fost numeroşi în regiunile submontane şi colinare ale acestei ’ţări’, probabil puţin cunoscuţi anterior de maramureşeni, de unde şi bogăţia numelor de sate care le păstrează amintirea. Aşa se explică impresia puternică pe care bourul a făcut-o asupra maramureşenilor (ce nu cunoşteau la epoca respectivă decât numai zimbrul) şi faptul că i s-a hărăzit rolul legendar prilejuit de primul descălecat, ca sălbăticiune proprie noii lor patrii. Se explică astfel şi numeroasele aşezări care poartă numele bourului sau a bouroaiei, infiripate rând pe rând, ’când s-au început Ţara Moldovei’, cum scria cronicarul.’ La pg. 33 scrie: ‘Dragoş, voievodul maramureşean, devine legendar prin descălecatul său în Moldova, prilejuit de o vânătoare de bouri. Şi astfel, ‘dumnealui Grigore Ureche, carele din mila domnul-său au fost vornic mare’, scrie, în Letopiseţul Ţării Moldovei, ‘că umblând păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramurăş, în munţii cu dobitoacele, au dat de o hiara ce se chiamă bour şi după multă goană ce o au gonit prin munţi cu dulăii, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolo hiind şi hiara obosită au ucis-o la locul unde se chiamă acuma Bourenii, dacă s-au descălecat sat şi hierul ţării şi pecetea, cap de bour se însămnează. Şi căţaoa cu care au gonit acea hiară au crăpat, pre care o au chemat Molda, iară apei de pre numele căţelei Moldei i-au zis Molda sau, cumu-i zic unii Moldova, aşijderea şi ţării de pre numele apei i-au pus numele Moldova.’

Modul de viaţă ’prădător-vânător’ al omului se păstrează mult timp de-a lungul istoriei, trecerea de la vânătoare la păstorit fiind mai mult sau mai puţin lină. Oricum, de la urmărirea şi vânarea unor animale sălbatice, până la ’păstorirea’ unor asemănătoare animale semi-sălbatice/ semi-domesticite, nu este o diferenţă extraordinar de mare. „Domesticiri de bouri” au avut loc în diferite zone geografice şi în diferite momente ale trecutului, începând în urmă cu cca 8.000 de ani, prin Caucaz, Mesopotamia, India etc. O lungă perioadă, bourul sălbatic a supravieţuit în natură pe lângă vitele aflate în diferite ‘stadii’ de domesticire. O descriere interesantă privind acest subiect o face Al. Filipaşcu, care scria în ‘Sălbăticiuni…’, la pg. 63: ‘În ţinuturile bihorene şi orădene exista în acel timp instituţia aşa-numiţilor venatores bubalorum, pe la începutul sec. 13 (Registrum Varadiense, ed. 1903). Ei nu erau altceva decât nişte specialişti în prinderea şi vânarea bourilor, acţionând în echipe sub conducerea unor decuriones venatorum bubalinorum şi fiind cu toţii sub ascultarea unui Comite venatorum bubalinorum. (…) dintre aceşti vânători încep a fi recrutaţi şi paznicii cirezilor de bivoli şi de vite de pustă, adeseori semisălbatice, care cutreierau şesurile mlăştinoase din acele locuri.’

Prin domesticire, din bour omul a ‘produs’ vitele (vaca, taur), atât de transformate încât acum există multe rase: Bruna de Maramureş pe care o avem noi, vitele cenuşii maghiare cu uriaşele lor coarne, vitele negre din Camargue/ delta Ronului (Franţa), vitele roşcate şi lânoase din Olanda etc. Desigur, omul a selectat exemplarele de vite care erau mai puţin ’căpoase’, mai puţin agresive, mai uşor ’manipulabile’ astfel că din performanţa măreţ-sălbatică a bourului a rezultat ’vaca’ cu uriaşul ei uger, o fabrică de lapte şi carne fragedă, şi a mai rezultat şi boul, castrat, trăgând jugul datoriei veşnice… mare degradare de la bourul sălbatic stăpân peste peisaj prin forţa şi agresivitatea sa…

Zimbrul pădurilor maramureşene, sălbăticiune spectaculoasă, de până la o tonă greutate şi aproape 2 m înălţime, masiv şi neînfricat, plin de viaţă, cu coarnele ca niște pumnale încovoiate… unde a dispărut? Femelele mirosind a lapte, turme ce hoinăreau prin pădurile dese, ieşind în luminiş la păscut? Superbă fiinţă a pădurilor, cu al său corp robust de 500-1000 kg, masiv mai cu seamă în partea anterioară, având musculatură puternic dezvoltată, o cocoaşă bine vizibilă, înălţimea la greabăn de 1,8-1,9 metri, blană brun-roşcată lânoasă şi o coamă mare şi mai întunecată, barbă ‘serioasă’… cu coarnele scurte şi încovoiate, capabil de atacuri violente când nu are pe unde să se refugieze! Când se simte ameninţat, zimbrul scurmă pământul cu copitele, îşi scutură capul lovind cu coarnele, îşi loveşte agitat coada de flancuri… iar dacă se lansează în atac este capabil de o viteză şi agilitate impresionantă. Fără duşmani naturali, eventual exemplare bolnave ori foarte tinere puteau fi răpuse de o haită de lupi, ori de un urs hotărât să mânânce carne…

Ştim că în trecutul istoric nu prea îndepărtat pădurile maramureşene erau locuite de zimbri (Bison bonasus) şi cunoaştem că ei au dispărut din cauza noastră. Pre-istoria lor arată că bizonul diluvian (Bison priscus) trăia în timpurile glaciare cuaternare în toată Europa (până acum 20-60 mii de ani), străbătând tundrele reci de la marginea zonelor acoperite de gheţuri. Cu o înălţime la greabăn de până la 2,5 metri, era un animal mai mare decât zimbrul, urmaşul său adaptat condiţiilor de pădure; «trecerea» s-a făcut pe parcursul a zeci de mii de ani, la început animalele trăind pe la margini de păduri, în silvostepe, apoi în păduri cu poieni, apoi în păduri mai compacte, din ce în ce mai răcoroase, în general cu multă umezeală, astfel încât în postglaciar zimbrul putea fi considerat un relict glaciar. Adaptat la viaţa în păduri de foioase şi de amestec cu poieni înierbate, inclusiv prezent în zone mlăştinoase ale pădurilor de luncă, prin faptul că trăia în locuri unde cu greu putea fi vânat sau prins, zimbrul a fost mult mai puţin expus omului, comparativ cu bourul.

Zimbrii trăiesc în cirezi de 5-30 de exemplare, sub conducerea unei femele bătrâne, iar masculii adulţi umblă în general singuratici, apropiindu-se de cireadă mai cu seamă în perioada de împerechere. Mai multe cirezi se pot uni temporar, pentru ca ulterior să se despartă. Zimbrii consumă hrană vegetală, iarbă, lujeri, frunze, fructe de pădure, scoarţă de pe crengi, muşchi, licheni, ciuperci etc; se hrănesc consistent mai cu seamă în zori şi pe timp de amurg, iar ziua stau tolăniţi în praf sau în zăpadă, rumegă intermitent cu etape de ingerare de hrană. Masculii se bat pentru femele toamna în perioada de rut, izbindu-şi frunţile, dar nu se rănesc cu coarnele care sunt folosite pentru apărare contra lupilor.

Deşi masiv şi puternic, agil şi înarmat, locuind în zone mai greu accesibile, zimbrul nu se putea apăra de oameni… Al. Filipaşcu scria în ‘Sălbăticiuni…’, la pg. 82-83: ‘Aristotel (384-322 ien) în lucrarea sa Historia animalium (IX, 45), ne spune că zimbrul era căutat pentru carnea plăcută la gust şi că se vâna cu câini, de care se apăra cu lovituri de copite. (…) În sec 2 en, Pausania (Descript. Greciae, Lib. XV, 13) dă indicaţii despre modul în care zimbrii erau prinşi de vii în Balcani: pe fundul unei văi înguste şi povârnite, vânătorii aşează un pat de piei crude sau unse cu ulei, apoi gonesc aici turma zimbrilor care lunecă la vale fără a se putea opri, nimerind într-un ţarc anume ridicat acolo. Aici ei sunt înfometaţi câteva zile, dându-li-se numai ’cucuruz de brad… jupuit de foi’, apoi sunt prinşi şi legaţi cu frânghii. După acest autor, zimbrii ’sunt dintre toate fiarele cele mai greu de prins vii.’

Zimbrii Maramureşului ne privesc doar din legende şi istorisiri, sigilii şi documente gălbenite de vreme. Al. Filipaşcu scria în ‘Sălbăticiuni…’, la pg. 90: ‘În documente ce fac prima oară menţiunea Maramureşului, acesta apare ca ’împădurit şi mlăştinos’ (deci propice dezvoltării zimbrilor). Pe actele redactate la Sighet, sigiliul cu cap de zimbru datează deja din 1383, aceasta fiind marca oraşului, precum şi a întregului comitat maramureşean (Filipașcu, 1940).’ La pg. 97: ’În memoriile sale de vânătoare, transilvăneanul Alexandru Ujfalvi (1854-1937) considera zimbrul frecvent în regiunea munţilor Ţibleş, Rodnei, Bârgău şi Gurghiu, până la mijlocul sec. 18.’ La pg. 99, Filipaşcu scria: ’La începutul sec. 19, Munţii Maramureşului şi Bucovina muntoasă formau împreună un sistem păduros compact, cu caracter sălbatic. (…) Din Maramureş, unde toponimia nu este cu nimic mai săracă în mărturii referitoare la zimbru, cunoaştem de asemenea numele câtorva ’zimbrari’ din vremurile de demult. Unul dintre aceştia a fost, fără îndoială, acel ’lăcuitor nemniş din sat din Budeşti, anume Bud Mihoc’, a cărui ’altă poreclă’ notată pe un Pentecostarion găsit în biserica din comună, în 1743, când avea 70 de ani, era acela de ’Zimbrul Mihoc’ (Bîrlea, 1909). Un altul a fost Popa Lupu din Borşa, preot, dar şi căpitan de revoluţionari sub Francisc al II-lea Rákóczi (1703-1710), eroul care a zdrobit în 1717 pe tătari în preajma trecătoarei Prislop şi care ’tot timpul liber l-a destinat vânătoarei de zimbri’ (Filipaşcu, 1942). Iar ultimul zimbru ’maramureşean’ a fost acela doborât în 1852 la izvoarele Ţibăului, ale cărui piele şi coarne au fost donate preotului Alexandru Anderco din Borşa, de unde cu timpul au dispărut (Filipaşcu, 1940). Acesta, probabil, a fost ultimul zimbru care a cutreierat plaiurile noastre.’ Toponimia ne dă indicii colectate de Al. Filipaşcu; el scria în ‘Sălbăticiuni…’, la pg. 87-88: ‘Se remarcă în special densitatea crescută din complexul nordic al Carpaţilor Orientali, începând cu Călimanii şi până în Ţibleş şi părţile sud-estice ale Munţilor Maramureşului (aici se întâlnesc toponime foarte curioase din punct de vedere lingvistic, Muntele Zâmbroslavul – 1608 m – şi Zâmbroslaviile, din hotarul comunei Borşa). (…) Numeroase ’poieni’, ’pâraie’ şi ’tăuri’ ale zimbrilor reţin amintirea locurilor unde zimbrii ieşeau la păşunat, se adăpau sau se scăldau.’

Hăituiţi de oameni până în creierul munţilor, zimbrii se apărau cum puteau mai bine, dar lupta pentru supravieţuire a fost pierdută. Filipaşcu scria în ‘Sălbăticiuni…’, despre zimbru la pg. 101-102: ’locuia pădurile ’reci’ şi dese de conifere în amestec cu foioase, acolo unde se plasează azi domeniul mlaştinilor de turbă şi unde, cum arăta Frivaldsky în 1767, zimbrii se fereau de arsiţa verii. ’În pustietăţile pădurilor seculare’, ne spune Ujfalvi (1854, 1937), acest animal ’ursuz şi iubitor de singurătate’ ducea o viaţă ’de sihastru’ (…).’ La pg. 92: ’În sec 16-17 zimbrul era considerat ’regele sălbăticiunilor’, un vânat puternic şi foarte periculos, mai ales rănit. La vânătorile fastuoase, organizate la sfârşitul verii, dar mai cu seamă în septembrie-octombrie, participau mulţi gonaşi, câini, vânători-zimbrari şi ’gropari’. Tinerii aveau prilejul să facă ’dovada vredniciei lor’ atacând zimbrul călare, la loc deschis, cu lancea sau, în desişuri, cu spada şi cu lancea scurtă.’ La pg. 103-105 scrie: ’Vânătoarea zimbrului era anevoioasa atât datorită terenului mlăştinos şi accidentat, puternic acoperit cu o pădure sălbatică, cât şi datorită vitezei cu care animalul se deplasa ’străbătând ca fulgerul prin hăţişurile cele mai dese şi mai încâlcite’, iar când era ’rănit se întărâta şi mai mult, fiind extrem de periculos din pricina furiei care îl stăpânea la vederea omului.’ Al. Filipaşcu scria la pg. 91: ‘În Munţii Giurgeului (…) trăind în cirezi mari, au ucis mai mulţi bărbaţi şi femei care treceau întâmplător prin pădure.’

Din arealul lor vast ocupând o fâşie pe o bună parte din Eurasia, sub presiunea antropică au avut loc dispariţii locale, o fragmentare a populaţiilor, izolarea acestora în masive diferite sau pe văi mai neumblate. Zimbrii europeni au dispărut rând pe rând din natură, astfel în Elveţia şi Balcani au dispărut în secolul 11, în nord-estul Franţei în secolul 14… Ultimul exemplar din natură a fost doborât la 9 februarie 1927, dată la care mai existau 56 exemplare în captivitate, la diferite grădini zoologice (27 masculi şi 29 femele). Deşi specia nu a dispărut, urmaşii acestor câteva exemplare prezintă o diversitate genetică scăzută şi o vulnerabilitate crescută la boli. Actualmente există peste 3600 de exemplare în arii protejate din Polonia, Germania, Ucraina, Bielorusia, Rusia, Lituania, România etc.

Interesant este că acest model (pattern) continental european al fragmentării populaţiilor, al dispariţiei de la sud către nord şi de la vest către nord-nord-est este caracteristic nu doar bourului şi zimbrului, dar şi ursului, lupului, râsului al căror val de extincţie provocată de om până acum nu a distrus total populaţiile decât pe o parte a arealului lor natural. Este sumbru de constatat că aceste splendori ale naturalului, speciile de mamifere terestre mari, rând pe rând sunt căsăpite, măcelărite, distruse, eradicate din peisaj.

‘Extincţia ecologică’ este situaţia când abundenţa unei specii importante pentru un anumit ecosistem se reduce atât de mult încât ea nu mai poate asigura acele intervenţii ‘care puteau fi aşteptate’ de la ea, nu îşi mai poate îndeplini rolul în cadrul ecosistemului. Zimbrii nu au dispărut ca specie de pe întreaga Planetă, dar supravieţuirea lor a fost şi este pe muchie de cuţit. Câte din populaţiile lor au supravieţuit şi care este diversitatea genetică a lor faţă de situaţia naturală? Toate populaţiile au dispărut iar zimbrii actuali sunt un fel de surogat artificial produs din exemplarele rămase vii în grădini zoologice, la momentul când s-a început programul de ‘readucere la viaţă’ a speciei. Deşi zimbrul nu a dispărut ca specie de pe Terra, totuşi din punct de vedere ecologic, funcţional este o specie dispărută din ecosistemele europene în care trăia odată. Situaţie ciudată a existentului non-existent.

Aşa cum în Europa populaţiile zimbrului au fost nimicite de omul alb, când acelaşi om alb a ajuns în America, a făcut ce ştia mai bine: a distrus natura. Bizonul nord-american (Bison bison), urmaşul aceluiaşi bizon diluvian, este mai mare decât zimbrul, masculii depăşind o tonă în greutate; era prezent până spre sfârşitul secolului 19 în cirezi extrem de mari, mai cu seamă în preerii, dar şi în păduri, astfel încât numărul lor la venirea europenilor era de câteva zeci de milioane de exemplare; deşi amerindienii vânau aceste animale (pentru hrană, piele etc), numărul lor a fost dramatic redus doar după venirea omului alb, această ‘ciumă’ care a măcelărit milioanele de bizoni, în general ‘pentru distracţie’.

Dacă vizualizăm cum în urmă cu doar câteva milenii, tot Pământul era natural şi sălbatic, totul în Maramureş era plin de păduri şi mlaştini, cu animale cât cuprinde privirea… unde s-au dus? Unde-au apus anii de glorie…? Ce forţă a fost capabilă să le hăcuiască? Până acum naturalul este în degradare, dar ce urmează oare peste 2 secole sau 2 milenii? “Va fi spânzurat călăul?” Va fi omul parte din viitor pe termen lung, sau civilizaţia umană va fi o scurtă licărire a unei potenţialităţi ratate de o specie dintre primatele de pe această Planetă?

Dacă am încerca să trasăm o limită a Maramureşului sălbatic, am avea dificultăţi, oare unde ar fi această limită: la apariţia primilor oameni sălbatici prin Maramureş, la înfiriparea aşezărilor umane, la dispariţia bourilor şi zimbrilor, la masivele defrişări de pădure şi desecări de mlaştini… ori o parte din acest Maramureş sălbatic mai persistă şi azi în pădurile virgine pe culmi neumblate, prin prăpăstii pe unde trăiesc urşi şi lupi, râşii… feline silenţioase retrase în adâncimea protectoare a abrupturilor silvatice… Plutirea nonşalantă a acvilelor care străbat oceanul aerian albastru, iubind curenţii de aer care le poartă peste peisaj… sălbăticia naturală în privirea lor ageră, pătrunzătoare. Avem nevoie de conturarea transformărilor din trecut dacă încercăm să înţelegem prezentul şi să desluşim viitorul. O analiză naturalistică a timpurilor preistorice şi a celor istorice, în zona de interferenţă între ştiinţe ale naturii şi abordări istorico-sociale, poate arunca o lumină asupra proceselor de trecere de la un peisaj totalmente natural, înainte de interferenţele umane în procesele ecosistemice, la un peisaj antropizat, dominat de prezenţa comunităţilor noastre…

Unele specii, unele ecosisteme au dispărut natural în marea transformare a episoadelor naturale ce se succed implacabil. Dar bourul, zimbrul, calul sălbatic? Maramureşul a fost cândva mult mai plin de viaţă sălbatică în comparaţie cu situaţia actuală, iar oamenii, strămoşii nostri, au fost cei care au distrus acele specii, le-au nimicit populaţiile… Noi nu părem a fi diferiţi, chiar din contră. De la câteva specii direct nimicite prin vânare, acum este atacată însăşi structura de fundament a ecosistemelor, prin transformări atât de radicale ale peisajului încât riscul extincţiei se ridică asupra a numeroase specii, ca o umbră ce poate definitiv să le acopere, să le facă o amintire a trecutului. Ecosisteme întregi au dispărut sau dispar din cauza speciei noastre atât de aparte. Dintre speciile prezente acum, nu se ştie care vor supravieţui în viitor, şi ne dăm seama că propria noastră linie filetică nu este o excepţie care să aibă vreo asigurare specială.

© dr. Peter Lengyel

PS. Acesta este un fragment din cartea Maramureș – Țara Biodiversității, publicată în 2009, în 4 limbi. Fragmentul are unele modificări, completări… și în principiu o să fie cândva dezvoltat în continuare.

PS2. Am să includ aici și câteva poze frumoase cu locurile mai sălbatice ale Maramureșului…

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s