Breb – Maramureș

Satul Breb și împrejurimile acestuia oferă locuri fotogenice, printre cele mai frumoase din Maramureș. Dacă ai ocazia să treci prin zona asta în momentele când există lumini mai speciale, fenomene meteorologice care să ajute la punerea în scenă a unui peisaj idilic… se pot face imagini picturale care au tendința să fie cumva ireale. Fotografiile de acest gen pot ajunge ușor undeva pe limita dintre realitate și vis. Dacă le dai voie, pot să alunece spre surrealism/ suprarealism… iar tu să încerci să le păstrezi în domeniul realismului naturalistic cu tușe de romanticism. Se poate juca omul cu lumina, culoarea, compozițiile șamd… dar esența este ce rezultă din ele la final, ce senzație dă Imaginea.

…

…

…

A pune în imagine lumina care atinge ultimele aspecte tradiționale-ancestrale păstrate fragmentar în unele sate maramureșene… poate să fie ceva bun. Dacă în această activitate ești împreună cu oameni cu care te simți bine, întreaga acțiune poate avea și ceva sublim. Asta ar presupune ieșirea la Breb măcar o după-masă sau o dimineață pe lună… sau poate două zile uneori, a străbate ulițele lent, privind garduri de nuiele, case vechi, stive de lemne, găini și cocoși care stau pe balustrade, pisici încolăcite și somnoroase, bătrânica ce are un berbec, țărani care ară cu calul sau cu vite, porți sculptate, motive tradiționale scrijelite în lemn, oameni în port popular, cruci celtice, codobaturi, gaițe, câte un măcăleandru, brândușe de toamnă care vor înflori la marginea localității. Și peisaje cu satul având în background zonele vulcanice ale Munților Gutâi, cu Creasta Cocoșului. Cred că din fiecare ieșire ar putea rezulta măcar 10-20 de poze faine… creații fotografice pentru care alții vin din Japonia sau din Suedia să viziteze zona. Și unii au rămas să locuiască aici, o familie din Olanda care are acum un foarte frumos loc eco-turistic, un englez care restaurează case și construiește o afacere în turism… ființe umane care au considerat că aici poate să fie găsită fericirea, sau măcar liniștea. Dacă vor exista pe parcursul unui an măcar 10-15 zile de fotografiere prin zonă, cred că ar putea să fie creat un material fotografic destul de spectaculos, cu aspecte care probabil că nu vor mai exista peste un deceniu, în marele kitsch globalizat.

Fotografiere de orice fel? Dacă nu pui suflet în acele poze, dacă nu le faci cu un fel de înțelegere și iubire, nici nu are sens să le faci. Trebuie să simți stilul locurilor, să simți cumva pulsul fenomenelor naturale și antropice și să definești destul de clar și strict ceea ce ai dori să fie reprezentat în Imagine. Desigur, mai trebuie și echipamente foto performante, vehicul + carburant cu care să accesezi zona la un mod eficient… dar cel mai important ingredient este stilul în care definești și abordezi un subiect: dacă nu se simte în imagine aproprierea sinceră și iubirea față de ceea ce ai fotografiat, praful se alege din toată încercarea. Aici nu merge cu graba, cu bifarea superficială, ci pe parcursul colectării unui material fotografic despre o anumită zonă este nevoie de foarte multă dedicare, dăruire, răbdare – altfel rezultatul este jalnic așa cum ai ocazia să vezi de atât de multe ori în diferite publicații, reportaje șamd., realizate de cei care au câștigat licitația la prețul cel mai mic.

…

…

Această primă serie din 34 de imagini incluse în postare a fost realizată în după-masa zilei de 26 aprilie 2015. A fost frumos.

…

…

25 mai 2016. Era cazul ca vizitatorii din Germania să vadă și o biserică de lemn, nu neapărat una UNESCO… ci cea din Breb, așa cum este ea – gen real life. Cu forma ciudată a podelei care are o mare cocoașă asimetrică, câteva vechi icoane, locul unde stau femeile… în spate, locul despărțit de un grilaj unde ajung bărbații – în față, micul cotlon unde stă preotul șamd. A fost și o bună ocazie de a afla cum ea a fost confiscată de la greco-catolici de către comuniști și dată bisericii ortodoxe, parte a statului mafiot-dictatorial. Cum a stat clădirea goală mult timp, iar în urmă cu 17 ani a fost redată greco-catolicilor, care au reparat ce au putut și au avut un loc al lor. Recent, mizeria numită justiție – prin ale ei șmecherii mafiote – a făcut o fentă și acum biserica a ajuns irevocabil din nou la ortodocși, care în satul acesta au o altă biserică mare de beton, așa cum le place. De altfel, acel beton cam violează imaginea Brebului, dar știu că asta nu contează. În urmă cu câteva zile a fost ultima slujbă/ liturghie a greco-catolicilor, deja sunt pe cale să ia câteva obiecte din clădire… așa cum zicea cel care are cheia… biserica nu mai este îmbrăcată. Trebuie să părăsească locul… și vor face altă biserică… dar exact cum remarca țăranul cu cheia… era mai bine dacă din resursele acelea reparau școala sau făceau un dispensar. Din câte pare, există o ură între creștinii greco-catolici români și creștinii ortodocși români… și nu puține sunt localitățile în care au existat adevărate bătălii între aceste sărmane ființe manipulate. Destul de trist, aberant, ai putea zice… dacă nu asta ar părea cam regula între diferitele religiozități.

 

Există în Maramureș vestitul Cimitir Vesel de la Săpânța, un mare kitsch colorat – căutat de hoarde de turiști-autobusiști; la Sighet, Cimitirul Evreiesc este vizitat de evreii care vin uneori în valuri de sute – să revadă locurile pe care le populau; la Cluj/ Kolozsvár o parte a călătorilor mai intelectualizați vizitează Házsongárdi temető… unde persistă amintirea personalităților marcante ale centrului Transilvaniei. La un eveniment organizat de noi în Maramureș în urmă cu circa 10 ani  – ceva conferință pe subiecte eco – a participat și profesorul Viehmann de la Institutul de Speologie din Cluj; prima lui dorință a fost să vadă cimitirul de la Breb, despre care a citit că are cruci celtice… cu influențe și detalii care sugerează contacte cam greu de deslușit prin trecerea secolelor. Oricum, subiectul celtic este foarte interesant și probabil că ar merita ceva timp și energie, măcar pentru a ne forma o idee.

Plimbarea prin sat și mai ales prin fânațele de pe la marginea localității, clăile de fân și mirosul ierbii proaspăt-cosite, pozele cu flori… ceva discuție liniștită cu un țăran și o țărancă – doi tineri care săpau cartofii și puneau bețe la fasolea plantată în mijlocul peisajului splendid… explicațiile lor privind modul cum este cultivat terenul, detalii despre aranjamentele care dau cea mai mare producție… pare că este destul de interesant pentru nemți. Apoi avem obișnuita cină cu specialități excelente la Hotel-Restaurant Grădina Morii din Sighet, cu distracție și video-proiecție cu poze din avion/ elicopter/ balon… și poze din ture cu mașini de teren în zonele cele mai splendide ale Maramureșului… plus planuri pentru anul viitor pentru a ajunge la acele locuri… Wunderschön!

Dacă stai în careva seară și te uiți la satul acesta la capăt de lume… pare destul de idilic, în simplitatea lui. Desigur, și aici sunt multe conflicte, sunt tensiuni de toate felurile, ce nu prea pot să fie detectate de vizitator, în 2 zile; dar dacă povestești cu oamenii, auzi toate felurile de probleme; despre cei care au ieșit de pe cărare și au călcat iarba, de dorința de a stopa din start poluarea apei prin blocarea realizării unui eleșteu, invidii, dispariția unor materiale de construcții și te miri ce alte ciudățenii. Adică, se constată că orice comunitate umană are un milion de scrâșnete și dureri… dacă te uiți de aproape. Cu toate acestea, până și viața de țăran cu tractor și fân, și oi și stână și munte și pădure… deloc ușoară… pare mai OK decât viața de vierme de birou, ceva slugă la o corporație, completând tabele și făcând grafice, prins definitiv de ultra-birocrația malignă care a pus stăpânire pe civilizația inumană. Până și să stai cu oile pe deal… pare mai acceptabil.

Te întrebi, ce naiba îi face pe oameni totalmente străini de Maramureș să aleagă să vină la Breb și să stea pe aici măcar câteva zile sau o săptămână. Peisajul, da și nu, că mai sunt altele la fel de OK, multe. Probabil că cel mai important element este că nu trece pe aici nici o șosea. Adică nu există un trafic de tranzit, cu camioane și sute și mii de mașini pe care să le auzi toată noaptea; nu trebuie să te uiți de 5 ori dacă poți să treci strada… rar de tot vine ceva. Desigur, infrastructura este praf, drumurile laterale cândva pietruite acum sunt accesibile cu tractor sau mașina de teren, dar nici cu asta nu e sigur. Ai ocazia să te plimbi în liniște; cu cât ieși mai spre margine… poți să vezi cum este viața rurală primitivă, aproape de necrezut să persiste în secolul 21 în Uniunea Europeană. Se aude de departe cântecul cocoșului sau lătratul unui câine. Poți să stai o jumătate de zi pe un bolovan la marginea unei poteci, sau să te întinzi lângă o claie… și să nu treacă nimeni să te deranjeze.

Breb, început de mai 2017. Mic-dejun la o pensiune rurală; mă întreabă proprietara casei dacă doresc să gust din ciupercile pe care le-a pregătit pentru familie. Culese dimineața. Începem să mâncăm, are o variantă sub formă de ciulama de ciuperci, altă variantă cu ouă de casă. Ambele bestiale. În timp ce mâncăm împreună, bărbatul povestește că în zorii zilei a fost până sus în pădure, iar când venea spre casă a văzut ciupercile de prun la o livadă de la marginea pădurii. Bănuiesc că e vorba de bureții de prun Rhodophyllus clypeatus, foarte apreciate din punct de vedere gastronomic. Cam așa trebuie să fie atmosfera la o pensiune rurală, dacă e să aibă sens. Să ofere ceva satisfacție, care să facă viața mai umană.

Interesant este că la Breb locurile de cazare mai cunoscute sunt Babou, creație a unei familii olandeze și Village Hotel, creație a unei familii engleze; o nouă locație performantă este proprietatea unei doamne din Viena. Se vede aici că pentru a face ceva cu stil, bazat pe case rurale încă existente, dar aranjate în așa fel încât turistul de tip vest-european să se simtă bine… a fost nevoie de un altfel de abordare decât cea existentă la nivel local. Și nu e vorba doar de aspecte fizice ale locului, punerea în valoare a elementelor de tip rural… evitarea betoanelor, termopanelor și balustradelor nichelate, ci și de capacitatea de a promova „brandul”… fără de care e zero sustenabilitatea afacerii. Plus capacitatea de a comunica fluent cu oaspeții… nu doar cunoașterea limbilor de circulație, ci o anumită presupusă garanție… că omul nu o să îți facă o fază pe care să o regreți. Când turistul vine aici să se simtă bine, nu îl poți stresa nici cu ora exactă a cinei, nici cu noroiul pe care l-a adus pe treptele tale de marmură în pensiunea ta perfectă, înconjurată de noroaie. Adică poți să îl stresezi, o singură dată.

Dacă privești numeroasele „pensiuni rurale” anoste din satele maramureșene, foarte multe dintre ele fără nici un fel de funcționalitate… eventual acceptabile pentru „turiști” din peisajele învecinate care vin să înfulece slănină cu ceapă și să bea pălincă la liber – dar totalmente neatractive pentru vizitatorii din vest… îți dai seama că ceva nu e OK. Desigur, pot să existe și situații rare când persoane mai marginale/ mai ciudate din zonele vestice sau din Japonia ajung să se simtă bine cu “tradițiile”… dar asta este o excepție de la regulă. Se poate percepe o destul de mare incompatibilitate între pretențiile și stilul vestic pe de o parte și realitatea rurală din zonele astea, pe de altă parte. E cumva ca o vizită la niște neanderthalieni: poate că e interesant să îi vezi, să faci 3 poze, dar nu neapărat vrei să mănânci cu ei, sau „să te distrezi” în stilul lor.

© dr. Peter Lengyel

PS. Breb „Nexttime”? În aprilie 2017 am făcut mai multe ieșiri la Breb, atât cu scopul pur al fotografierii/ filmării, cât cu un grup de prieteni din Germania. Apoi, prin mai 2017, câteva zile și nopți cu un grup de mountainbike, cu scop de fotografiere și filmare. Adică, am fost pe aici măcar câteva ore, circa 10 zile. În general luminile nu erau cele pe care mi le doream… ori era cer acoperit, ploua, ori era pâclă, ori bătea soarele prea tare… adică veșnic era ceva. Poate că erau și momente faine când dormeam, la răsărit, cine știe. Dar, oricum, față de ce imagini aveam din zonă, în această perioadă eu nu am văzut nimic ce să taie respirația. Cu o singură excepție. Era o ploaie torențială prin Maramureș, deja de după-masa toată seara am stat cu colegii în ceva restaurant la Sighet, cu specific tradițional; am și lăsat echipamentele în oraș, în ideea că oricum nu are ce să mai fie că se întuneca total; dar cumva a fost în așa fel încât am ieșit cu ei până la cazarea lor din Breb și când ne apropiam de sat norii au început să se disipeze spre vest; și ultimele raze de lumină au transformat toată zona în ceva miraculos; atmosfera era atât de pură încât bolovanii Crestei Cocoșului păreau lângă tine, cu nuanțe roz-orange; și verdele pădurii era ca în vis; și pomii cu florile albe, livezi perfecte în etajul colinar; și picăturile de apă străluceau peste tot și era mult dincolo de orice închipuire; a durat cam 10 minute; simțeam evident regrete că fix acum nu aveam la mine aparatura foto; puteau să fie cele mai bestiale imagini din zona asta. Nexttime’ – așa ca atâtea altele, care puteau să fie.

Poate că sună totalmente neprofesionist, dar dacă nu ai concomitent condițiile externe perfecte de a face imaginea și starea sufletească să te preocupe ideea… praful se alege. E destul ca una dintre acestea să nu fie brici, deja e gata. Ceva mici conflicte nesemnificative cu un proprietar de pensiune, o întârziere a avionului, un telefon cu ton cam ciudat… și nimic nu rămâne. Poate că ideal profesionalismul ar însemna să treci peste toate, să nu te intereseze, să te focalizezi doar pe ceea ce vezi… ca un robot perfect. Doar că omul este cumva supus acestor tonalități ale momentelor; tot ce este creativitate, finețe în abordare, este o ruină în 2 secunde… iar momentele perfecte din punct de vedere al condițiilor externe pot să fie ratate cu brio. Degeaba e fix ce trebuie, la exterior; că nu mai contează.

to share or not to share?