Universitate, Diversitate și Biodiversitate

“I expect you all to be independent, innovative, critical thinkers who will do exactly as I say!”

Universitatea ar trebui să fie probabil cea mai importantă instituție a unei societăți progresiste. Dacă nu ar exista Universitățile/ Facultățile, îți dai seama cam cum ar arăta societatea asta; nu ar avea elite intelectuale, nici măcar la nivelul celor actuale. Toți cei care aparțin de elite au studii universitare (iar excepțiile doar întăresc regula). Chiar dacă Universitatea/ Facultatea este o insulă de excelență în marea mediocrității, totuși, ea nu este izolată; degeaba ai dori să ridici ștacheta, cât timp Universitatea este dependentă financiar de restul societății, cât timp este “alimentată” cu studenți dinspre un mediu religios-imbecilizant, un mediu cultural bigot, cu mase de cretini iraționali care devin majoritatea… ce se mai poate oare spera?

Dacă te întrebi de ce pare atât de jalnic sistemul academic de pe la noi, îți poți aminti contextul istoric din care a rezultat: în comunism a fost implementat programul de decapitare a elitelor universitare considerate a avea capacitate intelectuală pentru gândire autonomă – și deci periculoase pentru sistem; a fost realizată transferarea lor la canal, în pușcării de re-educare și exterminare. Înlocuirea lor cu politruci universitari dresați la Lomonosov și alte persoane controlabile a creat noua realitate; în general au fost preferate persoane provenind din zonele mai marginale ale societății, cei care nu aveau acasă cărți, că nu era nevoie. Cu o asemenea bază șubredă, ai un sistem la fel de performant. Desigur, pe parcurs au mai existat și evoluții pozitive și se conturează cumva o nouă elită universitară, dar ea nu este comparabilă cu cea din societăți mai consolidate, unde nu a existat această decapitare a elitelor, petrecută în urmă cu doar câteva decenii. Există deja în sistem și persoane mai tinere, ambițioase, care pot arăta niște rezultate academice uneori spectaculoase rezultate uneori și în perioada comunistă dar totuși mai ales în perioada postcomunistă; nu despre aceste excepții este vorba, ci despre sistemul în sine. O bună parte a profesorilor azi matusalemici au studiat pe bază de carnet de partid comunist la Universitatea Lomonosov din Moscova și ulterior au promovat tineri obedienți care nu puneau întrebări, ci duceau plicul la poștă, asistenți care cărau ani de zile servieta profesorului și îi aprobau orice idée tâmpă, cu un zâmbet suav, iar apoi i-au luat locul de dictator (la propriu). Constați că și după schimbările din 1989, sistemul universitar-academic are o uriașă capacitate de a se conserva pe sine, așa cum din securiști și comuniști au ajuns să se formeze noile forțe capitaliste și democratice.

Dacă ajungi să critici Universitatea, este bine să o faci cu iubire și bună-voință, în încercarea de a o face mai bună, mai performantă, mai adaptată realităților de secol 21 și idealurilor de cunoaștere pe care le putem încă avea; să o ajuți să se ajusteze prin eliminarea acelor elemente care distrug valoarea cea mai mare, Dorința Omului Tânăr de a Cunoaște. Dar cum se poate face oare o analiză succintă a situației? O problemă cu Universitatea este că de departe poți să o iubești mai mult (cred că ai cunoscut senzația…).

“Am fost foarte dezamăgită.” zice ea; a terminat pe la noi o facultate de biologie (cea mai bună) și două masterate, apoi a plecat; o știam de când era studentă, a citit nu doar cursurile-obligatorii ci și filosofie, astronomie… lucrări despre arte. Și era și frumoasă, foarte. Îmi zice: “La Universitate pe la noi? Lipsă de perspective. Lipsă de fair play. Cred că e o chestiune reciprocă. Studenții nu își mai dau interesul și atunci și profesorii își pierd interesul. Eu m-am trezit la un moment dat, dar n-am găsit om cu care să colaborez pe ce mă interesează pe mine. Proiecte în care să mă implic. La propriu. Să văd ceva practic. Chiar și un profesor să fi fost să fi adunat în jurul lui studenți și să fi zis, hai, săriți cu idei! Toate s-ar lămuri dacă ar fi o relație mai strânsă între studenți și profesori. Pentru asta trebuie să fie un țel comun. Nu doar vin, predau și plec. Cred că lipsa proiectelor e problema. Și trebuie și oameni cu experiență.” Ea nu este excepția de la regulă… decât eventual în direcție pozitivă, măcar a dorit ceva, a încercat. Cunoști senzația?

Universitățile sunt centre de excelență în gândire rațională, dar pare de multe ori că ele greu se pot analiza pe ele-însele. Să vedem ce se întâmplă oare în facultățile de biologie. Menirea lor ar fi să creeze biologi cu mare capacitate de performanță intelectuală. O întrebare bună este: sunt ele oare capabile să facă asta? Care sunt oare limitările intrinseci, care faultează performanțele sistemului și cum se pot corecta ele? Care este situația pe la noi și prin Harvard, care era situația pe vremea lui Darwin?

Probabil că fiecare tânăr care este dotat cu o capacitate intelectuală peste medie, își dorește să ajună student la Universitate. Își închipuie naiv că dacă va ajunge să studieze domeniul care îi place, o să fie o splendoare. Însă află destul de repede că realitatea universităților în general cam colcăie de mizerie, și asta percepi mai ales dacă chiar te interesează subiectul și nu ai ajuns pe acolo doar pentru a avea o hârtie care se numește diplomă; există desigur și excepții pozitive, dar ele nu prea pot să schimbe esența fenomenului.

Ce poate spera studentul când vine la facultate? Accesul la anumite tipuri de informație, la anumite tipuri de discuții… cu acei oameni care în principiu sunt pe la vârful domeniului de care este interesat și studentul… Găsirea unor profesori-îndrumători, care să îți ofere un mentorat adevărat, în care să îți fie prezentate opțiunile, oportunitățile și riscurile… ce frumos ar putea să fie… dar asta ar fi o lume ideală, care nu este aici… și nu este nicăieri. O astfel de situație ar presupune existența unor profesori universitari care sunt la curent cu procesele derulate în cadrul disciplinei lor, care au o imagine realistă și de actualitate asupra domeniului atât la nivel regional cât și la nivel global, apți să înțeleagă care sunt potențialele breșe de înaintare, direcțiile care sunt realiste chiar și în contextul constrângerilor financiare și limitărilor tehnice de pe la noi… totodată apți să presimtă cam ce ar fi potrivit pentru tânărul în cauză.

Discursurile rostite de profesori ar trebui să dea Lumină, să ofere Inspirație și Dorință de a Cunoaște. Mai mult decât orice, un Profesor Universitar ar trebui să fie un exemplu de savant cu capacitate intelectuală mare, dornic să ajute studenții, să inducă nevoia-intrinsecă de a cunoaște; din păcate, mulți dintre profesori par mai mult niște re-educatori din pușcării comuniste, decât cadre universitare; este destul ca o facultate să posede 1 sau 2 de genul acesta, pentru ca întregul edificiu să fie o jălnicie respingătoare. Unde a dispărut lumina din ochii tinerilor? Unde le sunt speranțele? Și ce le poate menține dorința de a cunoaște?

Este bine de știut că problemele nu se concentrează doar pe la noi, ci el sunt prezente până și în cele mai excelente instituții de învățământ ale acestei Planete. Zoologul și geneticianul american James D. Watson a obținut Premiul Nobel în 1962, pentru descifrarea structurii moleculare a ADN; ce zice el despre Facultatea de Biologie a Universității Harvard în cartea Avoid Boring People, Oxford University Press, 2007, la pg. 118-119: “The Harvard biology faculty contained several world-class scientists (…) the evolution authority Ernst Mayr. But too many of its faculty had pedestrian outlooks (…) All to typical was the Biology Department’s uninspired introductory course. It abounded in dull facts for its largely premedical enrollees to memorize. One year its abject dreariness provoked the student written “Confidential Guide” to suggest that one of its instructors might do well to shoot himself.” Sunt descrise inclusiv situațiile conflictuale din universități, cu „dinosaurii” și noile generații, coflictul dintre generațiile de „cadre universitare”, despre luptele pentru „poziții”/ avansări, despre „sistemele fosilizate” șamd; înjurăturile și vulgaritatea scoasă la suprafață de situații aberante (spre exemplu la pg. 131-135); la pg. 132: „(…) consseled me to try to refrain, at least for the time being, from further vulgar diatribes against my biology colleagues.” Interesant este de aflat că situația de la Harvard era similară cu cea de la facultăți de prin Est-Europa, măcar din punctul de vedere al senzației produse de variatele aspecte aberante din facultate. Diferența este că Ernst Mayr nu lucra aici, iar dacă un om cu capacități similare avea neșansa să se nască pe la noi, cred că ajungea să sape la canal, așa cum a săpat unul dintre cei mai mari biologi care au existat cândva prin țara asta. Dacă zoologul Watson cu al lui Premiu Nobel avea păreri de acest gen (precum cele citate mai sus) despre cei care lucrau (adică, chiar lucrau) la Harvard, nici nu vrei să te gândești cam ce părere putea avea dacă ajungea să studieze fauna din Estul Europei, și cu această minunată ocazie să îi cunoască pe cei care reprezintă majoritatea angajaților din sistemul universitar de pe la noi. Ce simțea dacă vedea ceva femeie care a trecut de a 7-a tinerețe, o domnișoară care “predă materia”, citește niște “cursuri”… niște foi învechite de pe care tot citește și citește, urmărind cu degetul… și așa face de 3 decenii, când domeniul în cauză este deja în total altă eră… iar studenții “își notează” după dictare tot felul de mizerii anoste… pe care urmează să le memoreze și să le redea, ca să poată cumva trece… (măcar la re-examinare)? Pare o gașca sumbră, nu?

Să presupunem că un tânăr pasionat de zoologie ajunge la facultatea de biologie, student; iar profesorul de biochimie începe cursul cu terfelirea zoologiei și a zoologilor în general, despre care zice verzi & uscate în aberații aiuritoare, date de viziunea lui cu ochelari-de-cal bolnav. De țăran care recent și-a dat jos obielele și acum scrie mecanic formule-milioane, și se crede foarte tare. Oare scârbă ți se face? Te simți la cheremul inamicului și ai ocazia să taci? Sau, vezi un moș care citește 800 de pagini de date fără nici un sens; dacă ai tupeu la examen, și răspunzi “la plezneală” la întrebările lui, și ajungi să iei nota 10, că nici el nu știe nimic din datele acelea imbecilizante. Ești un perfect student de nota 10, ca orice tocilar care a memorat 800 de pagini de baliverne.

La pg. 34 în Avoid Boring People, Oxford University Press, 2007, James D. Watson, scrie: “(…) details of Linnean taxonomy paled in significance to the idea of biological evolution, whereby all life-forms have a common ancestor. Better simply to know which books hold details you will need then to overload your neurons with facts that later will never need to be retrieved.” A preda detalii despre diferite aspecte ale metabolismului, serii complexe de reacții cu nenumărate enzime și formule chimice stufoase, care sunt pretinse a ajunge memorate în Universitatea care devine o mare dresură de papagali… nu este ceva care să funcționeze, mai cu seamă dacă se face sub ifosele imbecile ale unor profesori cu personalități respingătoare. Abordări plictisitoare dacă nu stupide, au șanse să submineze întregul proces educațional. Între eprubete, pipete și tuburi, reactivi de variate feluri… dacă nu există atmosfera care să promoveze dorința de a înțelege, dacă lipsește atmosfera respirabilă… totul devine doar un fum verzui, cu miros de ouă stricate. Când te gândești că un tânăr atras de lumea vie, de păsări și peșteri și lilieci și păduri, ajunge la cursul obligatoriu de biomatematici, predate la un mod fad (ca să fiu foarte subtil), urmat de un examen riguros cu formule uriașe… te întrebi, oare câtă scârbă poate să simtă? Poate să decidă în careva zi: “gata, am plecat dintre cretinii aceștia”. Sau când o domnișoară extrem de bătrână și cu vocea pițigăiată, începe să turuie despre chimie-fizică, o altă materie obligatorie și deci inevitabilă… și se adună teancuri groase de notițe despre acest subiect… iar avantaj au papagalii și papagalițele pe care îi favorizează sistemul, care au antrenament de a memora pe de rost orice, a reda mecanic, după care trebuie să uite tot, cât mi repede, pentru a se pregăti de examenul următor. Din câte pare, sistemul este bun pentru a promova mediocritate și obediență intelectuală, dar greu permite și nu prea susține performanța și excepționalitatea… Fără să vrea sau fără să își dea seama, parcă are capacitatea diabolică de a distruge creativitatea. Cu asemenea oameni îți dai seama cam ce șanse de dezvoltare are domeniul în viitor. Cum se poate supraviețui unui astfel de sistem universitar și a păstra totuși capacitate de gândire critică și o sinceră dorință de a cunoaște?

Un tânăr sau o tânără care începe să se îndrăgostească de un oarecare domeniu al Cunoașterii, ajunge să creadă naiv că Facultatea X este centrul Universului… și că acolo o să fie bine. Poate să îți fie milă de el și de ea când este previzibil cât de mare o să fie deziluzia… bazată pe iluzie. Dezamăgirea, bazată pe amăgire. Teoretic, Universitatea este centru de excelență, dar, de facto, de multe ori are mari putregaiuri… așa cum este cam peste tot în societatea reală pe unde sunt oameni. Facultățile de Biologie (ca și altele) au în general câteva cancere, sub forma unor “profesori” cu obtuzitate intelectuală patologică, îngâmfați, severi cu studenții, intransigenți, inapți de a vedea contextul mai larg al științelor biologice în diversitatea lor, desconsiderând spre exemplu toate celelalte subdomeniile, cu excepția subdomeniului cu care ei “se ocupă”. Ei sunt incapabili de a vedea tinerețea din ochii studenților, iubirile lor și durerile și traumele ne-zise, nu pot să aibă compasiune și înțelegere, să susțină cu bună-voință Dorința de a Cunoaște… ci doar forțează mecanic și violent memorarea urmată de uitare. Facultatea devine o fabrică de șuruburi, în care rezultatele se produc prin ștanțare. Este ca diferența dintre dragoste și viol. Despre acest tip de „profesor”, marea majoritate a studenților are evident impresia că este un fel de criminal în serie, care cu un glonț metaforic ar merita să fie executat în fața Universității.

Dintre studenții realmente pasionați de cunoașterea științifică a viului, cei pentru care biologia este mult mai mult decât o consecință a incapacității de a ajunge student la medicină… unii pot să fie interesați de cercetarea detaliilor, alții de sinteze majore cu consecințe eventual de factură teoretică, unii pot să fie interesați de sistematica vegetală, alții de fiziologie, nevertebrate sau doar de fluturi de noapte, păsări în general sau doar bufnițe, lilieci, biologie celulară șamd. Iar când acel student este preocupat de anumite aspecte la un mod semnificativ, atunci nu neapărat are timp și energie de alocat pentru altele… pe care le percepe ca fiind lipsite de interes. Se constată deci o mare și naturală diversitate… dar universitatea nu este capabilă de a o accepta ca atare aceste diferențe… ci tinde să uniformizeze, să favorizeze obediența și papagalismul care devine norma. Cel mai performant din punt de vedere al notelor este cel care zâmbește tâmp și obedient la profesori, care memorează ceea ce a dictat profesorul iar apoi redă cu o perfecție patologică toate detaliile din toate materiile: la finalul facultății este creat papagalul perfect. La o facultate de biologie ușor se poate întâmpla din cauza unui cretin profesor de botanică să nu treacă niciodată cel care putea să fie biologul care descoperea o soluție la tratarea cancerului; iar el să ajungă frizer. La fel, potențial cel mai bun botanist al secolului 21 poate că a devenit vânzător de pantofi, deoarece nu a trecut la un imbecil care predă chimie-fizică. Fain? Trist, sau ce?

Universitățile/ Facultățile, dacă ele vor să se păstreze funcționale… și să se dezvolte, trebuie să devină atractive pentru tinerii inteligenți. Se ajunge ca acum, în anul de grație 2014, universități de renume să aibă probleme în a își asigura un număr rezonabil de studenți…. se ajunge chiar la o luptă pentru a îi atrage cumva și a îi păstra în facultate pe timpul câtorva semestre. Nivelul de interes și de cunoaștere care era în trecutul recent pare că este o amintire. Dar, problemele sunt mult mai profunde. La Facultățile de Biologie este vitală atragerea tinerelor talente și a celor realmente interesați de domeniu, trup și suflet, a celor care au biologie în sânge… precum și capacitate intelectuală să se ocupe de subiect la modul serios… pe termen lung. Esențial este ca atmosfera să fie respirabilă. O atmosferă banală sau sumbră, nu poate să producă performanțe intelectuale. Dacă experimentele respective sunt percepute ca idioțenii sau pierdere de vreme, ce te poți aștepta de la studenți presupuși a fi inteligenți? Să vină cu plăcere și să zâmbească tâmp la eprubete? Nu este îndeajuns ca Facultatea să fie atractivă pentru potențiali viitori studenți; ea trebuie să rămână atractivă, de facto, pentru cei care învață aici. Dacă este o mare deziluzie, prin atmosfera neconvingătoare, la ce performanțe intelectuale te poți aștepta? Evident că o mare parte a studenților pleacă, se lasă – deoarece constată diferența uriașă dintre ce sperau și ceea ce de fapt au avut să constate. Sacrificiile financiare, viața în cămine/ chirii, lipsurile variate mai adaugă câteva probleme, ceea ce face ca riscul de a pierde pe drum pe cei care puteau să fie biologii viitorului, oamenii de teren și teoreticienii, să fie iminent… iar aceștia să prefere să se ocupe de altceva.

Universitățile au nevoie de viață intelectuală efervescentă și atractivă, bazată pe oameni totalmente interesați de subiectele respective, care au și capacitate intelectuală manifestă semnificativă și totodată au o oarecare bunătate… o capacitate de a înțelege omul-tânăr, studentul și a comunica cu el. Un astfel de geniu se poate manifesta mai continuu sau mai intermitent, iar societatea ar trebui să îi accepte stilul (doar papagalii imbecilizați sunt relativ-uniformi). În Avoid Boring People, la pg. 70 este descris cum până și cei deștepți sunt preocupați de aspecte banale, iar profesorul lângă care se așeza la masă în speranțe de discuții despre noile experimente,… în realitate discuta despre relația căruiva student cu o fată sau despre cine a câștigat jocul de tenis: “I was discovering that most high-powered minds do not daily generate new ideas. Their brains mostly lie idle until the input of one or more new facts stimulates their neurons to resolve the conundrums that stump them.”

Cum era și cum este în universități/ facultăți de pe la noi? Din punct de vedere profesional, viaţa de student la o facultate rezonabilă oferă cea mai mare satisfacţie prin şansa de a cunoaşte anumiţi oameni… din cercurile intelectuale/ ştiinţifice ale domeniului care te preocupă. Ar mai exista pe la noi câte o ultracentrifugă, ceva microscopie electronic (în general cam depășită moral)… totuși aparatură chiar dacă nu ultimul răcnet dar rezonabil de bună… dar cel mai mult lipsește omul care sfințește locul. Îmi amintesc cu plăcere de unii dintre profesori, cu cei care erau excepția de la regulă. Profesorul Coroiu, la Zoologia Vertebratelor, avea și are stilul perfect de predare, cu un discurs interesant… captivant. Viehmann – putea atrage cu pasiunea lui pentru peşteri, carst… dar şi aspecte mai puţin legate de ştiinţele naturii – precum Jazz, Salvador Dali şamd. Interesante erau cursurile de genetică ale profesorului Coman, conducător științific al expediției transafricane despre care a publicat cartea “De la Atlantic la Oceanul Indian”; apoi a fost ambasador al Românei în Kenya. Cu multă plăcere îmi aduc aminte de stilul lui Dragoș, care preda biologie celulară. Dar din câte pare, aspectele frumoase din facultăți sunt puternic contrabalansate… Oricum, realitatea este că atât sistemul universitar, cât oamenii, sunt produse de un anumit context socio-istoric, de o anumită realitate economico-culturală din care facem parte. Și acest context face ca universitățile/ facultățile de pe la noi să nu fie nicăieri în zona rezonabilă a clasamentului mondial.

Cât de aberant sună ca studentul să fie expus unei presiuni mari din partea a 10-12 cadre universitare în fiecare an, care au tendința „să îi transmită” o cantitate exagerată de date de detaliu despre subdomenii diferite și aflate de multe ori la distanță mare una de alta… Când vezi că se pretinde ca studentul să memoreze încadrarea sistematică detaliată a circa 1.000 de specii de plante… să le poată descrie destul de bine și asta este doar botanica sistematică; o droaie de compuși și reacții complexe, cu nenumărate formule în ceva materie precum chimia-fizică spre exemplu, aspecte ultra-complexe ale metabolismului șamd. Ceea ce se poate constata ușor sub această presiune a avalanșei detaliilor, este că aspectele importante, cele relevante și cele fundamentale ale subdomeniilor se pot pierde ușor în această mizerie. Cea mai mare problemă este că se ajunge frecvent la pierderea interesului față de domeniul în cauză, și mulți dintre cei care termină facultatea, nu mai au nici un fel de interes de a continua cunoașterea.. după ce au o diplomă. Este uimitor să vezi câtă naivitate în privința aspectelor evolutive, ecologice, de biodiversitate etc există spre exemplu la mulți profesori de biologie care cândva au terminat o facultate de specialitate… și “au studiat” aceste domenii cu milioane de detalii. Din câte pare, ceva nu funcționează bine cu această abordare.

Este nevoie de schimbări care să reașeze sistemul pe baze noi – adecvate realităților din secolul 21, astfel încât el să fie în corelație cu menirea lui de centru de excelență care susține cunoașterea științifică și creativitatea intelectuală de performanță, acea cunoaștere vie care are valoare pentru Individ cât și pentru Societate. Pentru ca astfel de entități să funcționeze, este necesară crearea unor relații interpersonale cât mai rezonabile, ceea ce nu este ușor, dar este vital. Există o speranță eventual în găsirea de oameni dedicați 100% (oare există așa-ceva?), care Să Se Dăruiască Total ideii de Universitate/ Facultate. Acei oameni care pot să lucreze chiar și când nu sunt bani, care pot mânca pâine cu margarină și castraveți muraţi pe termen nedefinit, cei care vor cumpăra cărți de specialitate din puținii bani pe care îi au, și vor citi acele cărți în timpul liber. Le vor înțelege, și vor putea găsi idei pentru noi proiecte, vor căuta finanțare ca și cum de reușita noilor proiecte ar depinde Viitorul. Poate chiar depinde…? Vor avea și abilitatea să simtă când este cazul să se implice, încât să poată ajunge la resursele fără de care nu poate să existe funcționalitate pe termen mai lung… În loc să fie un încremenit sanctuar cu fosile vii care au pretenții, o facultate (sau un institut de cercetare) trebuie să fie un mediu dinamic, în care vin și oameni din alte centre similare, pentru a face schimburi de experiențe profesionale… schimburi de profesori și studenți. În facultate ar trebui să fie invitați pentru a ține câte o prezentare cei care sunt capabili de a trezi interesul punând subiecte în lumini noi, capabili de a crește interesul și a crea atmosfera atractivă și adecvată pentru universitate. Personalitățile umane care contează, nu sunt cele standard, nu sunt cei care ușor se înșiră în coloană și care au fost antrenați pentru poziția de papagal-bun.

La pg. 152 în Avoid Boring People, James D. Watson, scrie despre studenții care devin vii când aud de cercetare: “Being part of a research group, moreover, let them see that personalities often are as important as brains in pushing forward the scientific frontier. It is also true that a certain kind of aptitude is required to do successful research. You frequently spot individuals in labs whose first-rate talents may never come out through exams. They come alive only when they are challenged with “new unknowns” as opposed to “old knowns”.” Despre perioada când era doctorand, student la doctorat la Salvador Luria, James D. Watson, scrie la pg. 85 în Avoid Boring People: „By then, Salva had virtually rewritten my thesis making my late May thesis exam mainly perfunctory.” Dealtfel, biologul italian-american Salvador Edward Luria a primit Premiul Nobel în 1969 pentru descoperiri privind structura materialului genetic viral și replicarea virusurilor; îți poți imagina cam ce atmosferă de lucru și ce performanțe intelectuale erau posibile în acest tip de mediu științific/societal. Însă aici este vorba de James D. Watson și Salvador Luria… deci de o lume radical diferită de ce era și este pe la noi; simți aici o implicare din partea conducătorului de doctorat care pare totalmente incredibilă. Dealtfel, el amintește cum era ajutat să își scrie lucrările, pentru ca acestea să fie concepute corect și inteligibil… adică avea un suport real, nu doar formal. O problemă uriașă a situației de pe la noi este lipsa trainingului real, de acest gen, astfel că studentul/ doctorandul trebuie să descopere el ce și cum să facă… iar încercările nu înseamnă neapărat reușite. Lipsește masiv pe la noi ceva de genul Academic Writing… și culmea este că nu prea vezi capacitatea nici măcar la cadrele universitare. Iar unde nu este, nici Dumnezeu nu cere.

Cu sau fără facultate, marile creiere funcționează indiferent de mizerabilitățile administrative, de diplome de studii puse pe hârtie cafenie. Marii creatori de știință au capacitatea intelectuală și inspirația de a fi vizionari, încât să facă salturi semnificative care duc la o mai bună înțelegere a fenomenelor. Se poate presupune că pentru a face progrese semnificative în știință, este nevoie de creiere capabile să fie preocupate de un subiect pe termen lung și să aibă și informația care poate duce la înțelegerea fenomenelor. Darwin, cel mai mare biolog de până acum, nu a avut studii formale de biologie “finalizate”, dar îl interesa Natura la un mod atât de profund încât activitatea sa cerebrală se derula în conexiune cu acest domeniu: ca rezultat al acestei activități intelectuale, a pus bazele actuale ale științelor biologice. Tot ce a fost înainte de el pare acum „o abordare diletantă”, deși persoanele care „practicau” variate domenii ale biologiei pre-darwiniene, erau mari profesori universitari, savanți de renume temporar, care să băteau pentru poziții în cele mai puternice centre universitare. Crezi că azi este altfel?

© dr. Peter Lengyel

PS. James D. Watson, Avoid Boring People, Oxford University Press, 2007: o carte de 350 de pagini, din care îți poți forma o impresie interesantă despre aspecte pe care dealtfel nu le vei înțelege, că nu ai de unde.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Universitate, Diversitate și Biodiversitate

  1. peterlengyel zice:

    (…) a Nobel-díjas Szent-Györgyi Albert 1930 novemberében elmondott beszédét vehessük „szem- és fülügyre”. A C-vitamin feltalálója lesújtó véleménnyel volt a tanügyrendszer működéséről, valamint az iskolai nevelés hatékonyságáról és módszereiről. Érdemes belegondolnunk, hogy vajon mennyit haladtunk előre 84 év alatt, és mennyire aktuálisak még mindig a szavai.

    „Akiből a 12 évi magolás és drukkolás kivert, kigyilkolt minden eredetiséget, minden érdeklődést, azt már semmi más nem érdekli, minthogy hányadik lap aljától hányadik lap tetejéig kell a leckét megtanulni, hogy a vizsgán átcsúszhasson, és egyetlen vágya és reménye az, hogy megszerezvén a diplomát valami álláshoz jusson és ilyen módon a saját életének a terhét és nyűgét az állam nyakába varrja. Ma nálunk minden hatéves gyermekkel az történik, ami szokott történni egy apagyilkossal, hogy elítélik 12 évi szabadságvesztésre és szigorított kényszermunkára. Az iskolában a gyermeki lélek minden erénye, a pajkosság, a vidámság, az elevenség bűn. A gyermeki lélek tudásra való szomját magolással és fenyegetéssel, élettelen tanítással elégítik ki. És mikor 12 év után ilyen előkészítéssel a serdülő ifjút hozzánk küldik az egyetemre, mi azután tanítjuk, taníjuk, tanítjuk és tanítjuk őket. És amikor azután további öt év alatt végleg megfosztottuk éket a szabad cselekvés és gondolkozás minden képességétől, akkor hirtelen kilökjük őket az életbe, és még a végén azon csodálkozunk, hogy ott nem tudnak a saját lábukon megállni, és, hogy ez a szegény ország nem tud a maga nyomorúságából kivergődni.”

    „Hogy az iskola mit ad a mi elvett drága kincseinkért, a kivert érdeklődésért, a megcsonkított egészségért, az elnyomott szabadságért és önállóságért, azt nekem sok érdeklődésem ellenére sem sikerült kinyomoznom. Az egyetemen a kémiatanításnál szerzett tapasztalataim mutatják, hogy a középiskolából kikerült ifjúság a természethez vagy természettudományhoz nem ért, modern nyelvet úgy, hogy egy egyszerű levelet képesek lennének megfogalmazni, vagy egy idegennel beszélni, nem tudnak.”

    http://kolozsvaros.ro/display/-/asset_publisher/hh9b4Wbn4iRH/content/szent-gyorgyi-albert-biralatai-a-21-szazadban-is-helytalloak

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s