inspirăm. expirăm.

Ni se întâmplă, viața. Uimitor, existăm cumva, și uneori ne este bine. Inspirăm. Expirăm. Aparent ne concurăm între noi ca ființe biologico-sociale, dar pe alte planuri care pot conta și mai mult nu avem cum să ne comparăm măcar, la modul real… chiar nu avem cum… că suntem prea diferiți, o ființă intelectual-sentimentală unică într-o situație irepetabilă. Omul este o devenire rațional-sentimentală; este o călătorie inițiatică a copilului care se naște, a tânărului… a umanului în diferitele momente ale existenței sale eminamente temporare. Nu doar trupul, dar mai ales sufletul nostru este în permanentă transformare, sub influențe de te miri unde. Pare că există perioade de dezvoltare intelectuală – progres al înțelegerii raționale, parcurgerea unor cărți-relevante și a unor “școli”, și etape de copleșitoare sentimente, cel puțin la fel de importante; din câte pare, omul nu poate să fie concomitent implicat în ambele. Învățăm, iar fiecare experiență vitală are costurile ei… care mai de care… Interacționăm cu suflete și intelecte ale celorlalți, și rareori pare că ne înțelegem… câteva momente. Dezvoltăm contacte rezonabil de funcționale. Mai mult decât atât, uneori ne iubim. În felul nostru, unic. Dar, E prea tânără. E imposibil să dureze. E prea devreme, e prea târziu. Ce mai vrem? Speranțe! Soren Kierkegaard zice: “Life is not a problem to be solved, but a reality to be experienced.” Inspirăm. Expirăm.

DSC_5708

DSC_5776

DSC_5798

DSC_5807

DSC_5811

DSC_5818

DSC_5825

DSC_5827

DSC_5833

DSC_5843

DSC_5852

DSC_5858

(…)

Era la masa vecină, din când în când mă privea, și uneori mă uitam și eu în direcția ei; se vedea că se distrează bine. Râsetul ei este inconfundabil. Ne știm de un deceniu, pe când avea o altă înfățișare, era plină de entuziasm și energie. A rămas la fel de bine îngrijită… dar se percepe dur acest deceniu care a trecut… cumva. Chiar dacă a fost plin de succes. Îmi zice un prieten: vezi ce au schimbat-o afacerile? Bine, dacă era o simplă muncitoare la careva fabrică, sigur nu era pe aici. Și acum este frumoasă, iar cine o vede prima dată… își poate imagina cam cum era… E mai atractivă decât mare parte a tinerelor și probabil de 60-80 de ori mai inteligentă. Dar, cu toate reușitele ei în business, cu diamantele de pe inele și eleganța pe care o are, totuși acea chelneriță începătoare care respectuos îi zâmbește… cu ochii ei vii strălucește mai tare prin simpla ei prezență, chiar dacă este o oarecare servitoare. Ca o floare, ființa umană ajunge la un apogeu, iar apoi declinul este inevitabil; cred că trebuie să fie destul de dureros mai ales pentru o femeie atât de frumoasă, care a ajuns să aibă reușite multe… ajutată și de charm-ul ei irezistibil (sau cvasi-irezistibil). Ca o floare ce se uscă pe un câmp plin de alte mii de flori care de-abia încep să își desfacă petalele. Zici că viața cu experiența ei ne aduce înțelepciune, sau doar trece ca o zi de vară? Mă uit în direcția ei și văd că se pregătește să plece. Are dreptate, este târziu deja. Trebuie să plecăm.

DSC_5718

DSC_5719

DSC_5729

DSC_5759

DSC_5783

DSC_5804

DSC_5881

DSC_5905

DSC_5913

DSC_5930

DSC_5934

DSC_5942

DSC_5946

(…)

Citim cărți bune. Ernst Straus îl citează pe Einstein zicând: “Dacă vrei să duci o viaţă fericită, să o ancorezi de un scop, nu de oameni sau de obiecte.” Într-un discurs din 1938, despre Arturo Toscanini, Einstein zicea: “Numai cel care se dedică unei cauze cu toate forțele sale și din tot sufletul poate fi cu adevărat maestru. De aceea, măiestria are nevoie de întreaga personalitate.” Într-un text datat în 1919, scris către Max Born, apare: “Încă nu m-am înfruptat destul din Pomul Cunoașterii, deși în meseria mea sunt obligat să mă hrănesc din el în mod regulat.” Cumva poate să existe senzația că retragerea în viața profesională sugerată de către Einstein ca fundament pentru fericire, înseamnă o uriașă neîncredere în indivizi umani și în relații afective care să dureze; de multe ori, trebuie să îi dăm dreptate. Citim cărți bune, dar trebuie să croim propriul nostru drum în realitatea socio-economico-politică actuală. Ceea ce ieri era valid și funcțional, nu neapărat este și azi, cu atât mai puțin peste o lună. Trebuie să ne reinventăm pe zi ce trece, să ne adaptăm realităților și să creăm contextul personal care ni se pare dezirabil. Deciziile le luăm pe baze raționale și sentimentale. Și de multe ori suntem constrânși să facem alegeri dureroase: a pleca în vest, a rămâne acasă, a investi timp & energie în viața profesională sau în cea de familie, a risca o afacere sau a sta pe margine, a te implica sau a fi mai detașat, a crede în careva relație sau nu, a fi sincer sau “a crește siguranța și eficiența”, a intra în masonerie sau a nu intra… combinații de “n” luate câte “K”. Din aceste decizii și din variate alte contexte, biologice, sociale, politice, interrelaționări ale lor, se conturează soarta noastră, umană. Inspirăm pe alții, poate necunoscuți care vor trăi peste secole sau milenii, iar viața noastră biologică expiră iremediabil. Inspirăm. Expirăm.

DSC_5101

DSC_5177

DSC_5215

DSC_5220

DSC_5223

DSC_5225

DSC_5232

DSC_5238

DSC_5245

DSC_5259

DSC_5287

DSC_5373

DSC_5426

DSC_5428

DSC_5430

Aceste problematici aparent personale sunt prezente în adâncul sufletelor umane la un mod general, mai mult sau mai puțin conștientizate și abordate în variate feluri, de multe ori existând paliative mistice-religioase. Virginia Woolf zicea: “If you do not tell the truth about yourself you cannot tell it about other people.” Interesant este să conștientizăm că aceste aspecte au fost relevante pentru toți oamenii inteligenți ai trecutului, pentru cei de azi și pentru cei care vor exista vreodată. Există aici o limitare internă a vieții umane, o constrângere și nevoia de a face echilibristică în privința diferitelor nevoi, dorințe, priorități. O combinare perfectă este imposibilă, dar este în principiu posibil a face ceva compromisuri rezonabil-de-echilibrate, prin stabilirea de priorități, prin regândire și reajustare, re-echilibrare a sistemului de-a lungul existenței umane.

Am văzut recent o fotografie a unui fost coleg de clasă, pe care nu l-am mai întâlnit de vreo 20 de ani. Erau în imagine toate urmele celor 4,1 decenii de viață, ridurile, diformitățile și asimetriile feței, care erau inexistente, cândva. Prin ce și prin câte a trecut între timp… se vede că nu a fost o afacere ușoară la sfârșit de secol 20, început de secol 21, în Est-Europa. Ochii lui din imagine reflectă costurile existenței; a reușit să persiste, este un supraviețuitor. Unii dintre foștii colegi au fost uciși de cancer sau accidente.. rând pe rând. Și când mai dispare câte unul dintre cunoscuți/ apropiați/ prieteni, simți și mai dramatic fragila temporalitate a ființei umane. Erau prin clasă fete superbe, știu/ îmi pot imagina cam cum arată acum unele dintre ele. Trăiește clipa. Am văzut pe FB o poză a unui prieten din copilărie, un băiat care pe atunci era plin de viață; imaginea de azi arată ceva diferit: mai era cu el o femeie și doi copii, și pare că era totul OK, dar ne transformăm, devenim adulți și apoi bătrâni; rămân în urma noastră niște realizări, sau nu. Am revăzut recent o solistă de muzică ușoară; era în vogă când eu eram copil, atunci era mare divă prin Hungary. Acum este interesant de bine-păstrată, se vede că nu a lucrat la fabrică; dar pe fața ei se observă fiecare rid fin care nu poate să fie “corectat” de operații estetice și de make-up/ fake-up. Vocea ei este destul de asemănătoare cu ce era… adică se mai percepe ceva calitate, dar mișcările ei nu mai au vitalitatea pe care o aveau în urmă cu 3 decenii. De ce oare? Inspirăm. Expirăm.

DSC_5587

DSC_5687

DSC_5661

DSC_5609

DSC_5628

DSC_5640

Ne plimbam recent cu cel mai apropiat prieten din copilărie; discutam despre modul în care a trecut jumătate din viață, cum mai putem avea eventual 3-4 decenii de existență rezonabilă. Cum au fost senzațiile, bune și rele, ce mai putem spera. Oricum, este o reușită că existăm și oarecum suntem prin zona de elită a societății noastre… atât de jalnice și mizerabile; ne-am găsit locul… cumva. Am avut afaceri bune, am trăit sublimul, extazul, fericirea momentului. Am fost înșelați de 1 milion de ori și am fost terfeliți de variate situații, dar ne facem speranțe naive, visăm în pofida faptului că avem experiențe din trecut. Ne amintim de clipele plăcute, cele pentru care viața merită trăită; cele în care am fost omul cel bun la locul cel bun; cele în care am fost iubiți și iubeam, în care exista acea contopire înălțătoare care persistă în sufletele noastre pe termen nedefinit. Uneori murim, apoi revine viața în noi pentru o vreme și suntem fericiți, poate. Îmi place o idee a lui Confucius (551-479 îen): „We have two lives, and the second begins when we realize we have only one.”. Există muzică bună, și opere de artă în muzee cu colecții incredibile, și cărți excelente ce așteaptă să fie parcurse. Prietenii noi se vor naște, iubiri vor apare și vor dispare… sau vor persista. Îmi pot imagina scufundarea prin mări îndepărtare, savane și păduri ecuatoriale care pot să fie admirate pentru câteva clipe, îmi pot propune să mă deplasez călare prin Camargue sau prin Carpați, să zbor peste peisaje mirifice în lumini de răsărit sau de apus…. și altele. Se conturează o experiență de viață; dacă avem ceva creativitate, putem să publicăm cărți bune, să realizăm niște opere de artă fotografică… sau eventual filmare, depinde de noi în ce ne investim energia, dedicarea… unde punem ștacheta. E frumos pe aici. Ne place. Charles Bukowski zicea: “Find what you love and let it kill you. Let it drain from you your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness.” Inspirăm. Expirăm.

DSC_6850

DSC_7002

DSC_7006

DSC_7014

DSC_7044

DSC_7060

DSC_7090

DSC_6888

DSC_6890

DSC_6967

DSC_7031

DSC_7034

DSC_6866

DSC_6870

DSC_6876

DSC_6911

DSC_6946

DSC_6953

DSC_6983

DSC_7101

DSC_7106

DSC_7138

DSC_7147

DSC_7154

DSC_7157

DSC_6913

DSC_6919

DSC_7175

DSC_7186

DSC_7202

DSC_7204

DSC_7205

DSC_7206

DSC_7215

DSC_7230

DSC_7237

DSC_7239

DSC_7254

PS. “We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Arabia. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton. We know this because the set of possible people allowed by our DNA so massively exceeds the set of actual people. In the teeth of these stupefying odds it is you and I, in our ordinariness, that are here. We privileged few, who won the lottery of birth against all odds, how dare we whine at our inevitable return to that prior state from which the vast majority have never stirred?” ― Richard Dawkins

Acest articol a fost publicat în umane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la inspirăm. expirăm.

  1. peterlengyel zice:

    Lessons of Immortality and Mortality From My Father, Carl Sagan

    „Each query was met with a thoughtful, and honest, response — even the ones for which there are no answers.”

    „He considered his answer carefully. Finally, he said that there was nothing he would like more in the world than to see his mother and father again, but that he had no reason — and no evidence — to support the idea of an afterlife, so he couldn’t give in to the temptation.”

    „You’re connected to the generations through DNA — and, even farther back, to the universe, because every cell in your body was cooked in the hearts of stars. We are star stuff, my dad famously said, and he made me feel that way.”

    „tens of millions more people are now being exposed to the grandeur of science and my dad’s form of joyful skepticism.”

    „Someday our civilization will crumble. The Library of Congress will be ruins, someone else’s Library of Alexandria. In the biggest sense, our species will eventually die out, or transform into something else, that will not revere what we revere. And then, a few billion years later, when the sun meets its own end, all life on Earth will die with it.”

    „And in that moment my father was both so alive in the minds of those who loved him and so painfully gone. The conundrum of mortality and immortality was crystallized for me in the Library of Congress that day, but it’s the same paradox of our small place in the enormous universe that my parents first taught me in the Sphinx Head Tomb.”

    http://nymag.com/thecut/2014/04/my-dad-and-the-cosmos.html

    http://www.richarddawkins.net/news_articles/2014/4/21/lessons-of-immortality-and-mortality-from-my-father-carl-sagan#

    Și un fragment din Seneca… văzut mai înainte pe FaceBook 🙂 „Te gîndeşti că îţi voi scrie cît de generoasă a fost iarna cu noi, cum a fost ea blîndă şi scurtă, cît este de răutăcioasă primăvara, cît de nefiresc pentru vremea aceasta e frigul – şi alte prostii de-ale celor ce nu găsesc subiecte? Eu unul însă îţi voi scrie ceva ce să ne poată fi de folos şi mie şi ţie. Şi ce altceva, dacă nu să te îndemn la înţelepciune? Care să fie temelia înţelepciunii, întrebi tu? Să nu te bucuri de lucruri deşarte. Am spus că aceasta este temelia? Este însă culmea.

    Ajunge în vîrf cel care ştie de ce să se bucure, care nu şi-a încredinţat fericirea puterii altcuiva: este îngrijorat şi nesigur omul care se lasă ademenit de vreo speranţă, chiar dacă este la îndemînă, chiar dacă nu e greu să se împlinească, chiar dacă nu a fost nicicînd înşelat în aşteptările sale. Asta să faci mai înainte de orice altceva, dragul meu prieten : învaţă să te bucuri. Crezi tu acum că vreau să te lipsesc de multe plăceri pentru că îndepărtez de tine bunurile întîmplătoare şi socotesc că trebuie să te fereşti de sprijinul dulce al speranţei? Dimpotrivă, vreau să nu-ţi lipsească niciodată bucuria. Vreau însă ca ea să ţi se nască în casă: şi se va naşte, cu condiţia ca tu să fii înăuntru. Celelate forme de veselie nu fac să ţi se umple inima; înseninează chipul, dar sînt trecătoare – dacă nu cumva tu socoteşti că unul care rîde e fericit: spiritul trebuie să fie vioi şi încrezător şi ridicat deasupra tuturor.

    Dă-mi crezare, adevărata bucurie este aspră. Sau poate crezi că omul cu chipul vesel sau, cum spun năzuroşii ăştia, hilar îi rîde în nas morţii, îşi deschide casa sărăciei, îşi ţine plăcerea înfrînată, e pregătit să-şi îndure durerile? Cine chibzuieşte la acestea, se află într-o stare de mare bucurie, dar prea puţin ademenitoare. Bucuria aceasta vreau eu să o stăpîneşti: nu-ţi va lipsi în veci, odată ce ai aflat de unde să o iei. Ramîi cu bine.”

    Plus încă unul, tot din Seneca:

    „Metalele slabe se găsesc la suprafaţă: cele mai preţioase sînt însă ascunse în străfundurile plămîntului şi îl răsplătesc mai bogat pe cel ce sapă înverşunat după ele. Bunurile cu care se înveseleşte mulţimea oferă o plăcere subţire şi de suprafaţă; orice bucurie ce vine din exterior este lipsită de temei: aceasta de care îţi vorbesc eu ţie şi spre care încerc să te îndrum, este adevărată şi se desface mai bogat înăuntru. Te rog, preaiubitul meu prieten, să împlineşti singurul lucru care te poate face fericit: retează şi culcă la pămînt bunurile acestea care strălucesc doar pe dinafară, pe care unul ţi le promite sau pe care speri să le primeşti de la un altul; concentrează-ţi privirea asupra adevăratului bun şi bucură-te de ce este al tău. Dar ce înseamnă „al tău”? Tu însuţi şi partea cea mai bună din tine.

    Chiar şi acest biet trup, fără de care nimic nu se poate face, socoteşte-l mai degrabă necesar decît preţios; el ne oferă plăceri deşarte, care durează puţin, de care trebuie să ne căim şi care, dacă nu sînt înfrînate de o bună cumpătare, au un rezultat potrivnic. Asta ţi-o spun: plăcerea stă pe marginea durerii şi se transformă în durere dacă lipseşte măsura. Este însă greu să păstrezi justa măsură în ceea ce este socotit un bine: numai lăcomia pentru adevăratul bine este la adăpost de primejdii. Vrei să ştii ce anume este adevăratul bine şi de unde vine el? Ţi-o voi spune: dintr-o conştiinţă bună, din planuri vrednice, din acţiuni corecte, din dispreţul faţă de întîmplare, dintr-o viaţă împăcată şi dintr-o înaintare cu pas constant pe aceeaşi cale. Ramîi cu bine.”

  2. peterlengyel zice:

    Szenes Iván – Egy meg ne kérdezd korú nő

    Egy meg ne kérdezd korú nő,
    És egy fiúcska jött nagy hévvel.
    Mit sem törődve tíz-húsz évvel,
    Lángot csihol a szemével.

    S a meg ne kérdezd korú nőt,
    Nem menti meg mostmár semmi.
    Csak az a tény, hogy fiatal,
    Ha akarna se tudna lenni.

    De mert a nő is csak egyszer él,
    Szorongva harcol a percekér.
    Bolondul megújult álmokért,
    Mint az előtt, ugyanúgy.

    De aztán rájön, hogy nincs tovább,
    És ami van már nem az ifjuság.
    Feladva régi önmagát,
    Elindul hátra.

    Hiába tudja, hogy egyszer él,
    Hiába harcol a percekért,
    Hiába bolondul áémokért,
    Mint azelőtt, ugyanúgy.

    Amikor rájön, hogy nincs tovább,
    És ami van már nem az ifjuság,
    Köszönti az idők vasfogát,
    És elkezd sírni.

    Scrisoare de ramas bun… – Gabriel García Márquez

    The legacy of Gabriel Garcia Marquez

    Gabriel García Márquez in His Own Words on Writing „100 Years of Solitude”

  3. peterlengyel zice:

    „Și ce-i vei spune copilului? Că l-ai făcut să fie un hap contra singurătății, când toate luminile se sting și pâcla morții te adulmecă?”
    http://www.evz.ro/femeia-de-cariera-singura-la-40-de-ani-o-bomba-nucleara-cu-efect-de-prastie.html

  4. peterlengyel zice:

    „Ezen írásával búcsúzunk Becze Dalma kolléganőnktől, a Vásárhelyi Hírlap munkatársától. Huszonöt éves volt. Nyugodjon békében!”

    Ösztönök tánca
    http://www.e-nepujsag.ro/op/article/%C3%B6szt%C3%B6n%C3%B6k-t%C3%A1nca

    Minden évben nagyon vártam az első havazást, idén mégis olyan jólesett fürödni az őszi napfényben, dörgölőzni a puha szélhez, mint egy kiscica. Megesett, hogy doromboltam. Bár minden létező médium jelezte már, hogy havazni fog, nem lelkesített különösebben. Ma lehullt az első igazi hó, de ezt megelőzte valami.
    Különleges élményben volt részem álmomban. Színházba mentünk, ahogy mindig is szoktunk, a megszokott kíváncsisággal, hogy vajon milyen hatással lesz ránk a darab. Leültünk a Nemzeti Színház Kistermében a körbe rendezett masszív barna székekre. Nem vártam el sokat, hagytam, hogy a lehető legkevesebb előítélettel kezdődjön a darab. Lekapcsolódtak a fények, majd egy másik vakító világítás töltötte be a termet. A fényözönt fehér ruhába öltözött színészek törték meg, és ahogy elkezdtek sétálni a körön belül, lassan felismertük az arcokat. Összesúgtunk, gyorsan megbeszéltük, hogy az egyik színésznő milyen angyalian fest, no meg hogy milyen viccesek a férfiak ebben a fehér göncben. Az angyali színésznő egészen halkan elkezdett énekelni valamit, ez persze azonnal síri csendet teremtett. Egyre hangosabban énekelt, a szöveg érthetetlen volt, de a dallam… A dallam az zsigereidbe hatolt, mintha édesanyád ezt énekelte volna bölcsőd fölött. Fokozatosan a többi színész is bekapcsolódott és énekelt, de mind más szöveget társítottak a dallamhoz. Azt hiszem, egyikük csak la szótagokat zengett, de mégis egységes volt.
    Míg arra vártam, hogy mi lesz ebből, ellenállhatatlan vágyat éreztem, hogy csatlakozzam. Olyan valótlannak és igazságtalannak tűnt, hogy ott ülünk szépen felöltözve, ahogyan színházba illik járni, és viselkedni kell, mikor legszívesebben táncra perdültem volna. Mintha kisgyermek előtt ették volna a csokitortát, és neki nem adtak belőle, olyan megvetéssel, csodálattal és vággyal néztem azt a színésznőt, akiről már az elején megállapítottuk, hogy angyali. Ez számára is feltűnő volt, közelebb jött hozzám, és nekem énekelt. Hirtelen annyi inger ért, mindenki engem nézett a közönségből, és mintha gondolataikat olvastam volna egy másodpercig: miért pont hozzá közeledik? Beépített személy, benne van a darabban? Ez volt az első másodperc. Utána csak őt láttam, és csendben, nagyon diszkréten hümmögtem a már fülembe mászott dallamot.
    A kezét nyújtotta. Most már csak fél másodperc telt azzal, hogy mit gondolnak, és hogyan kellene viselkedni. A Kedvesemre néztem, aki nagyon mosolygott mellettem, majd megragadtam az „angyal” kezét. Magával rántott nagyon finoman, nem tudom, ilyet hogy lehet, de neki sikerült. Táncolt velem, de még mindig nem sikerült ellazulnom. Aztán körbeforgattak, és másokat is középre csábítottak. Volt, aki elindult magától, volt, akit noszogatni kellett, de egy adott pont után mindenki „táncolt”. Kézről kézre adogattuk egymást, dúdolgatva az ősi dallamot, csak libegtünk a színpadon. Nem tudom, meddig tehettük ezt, de nem volt férfi, nem volt nő, nem volt idős, se fiatal, csak zene és ösztönök.
    Mint minden gyönyörű álomnak, ennek is véget kellett érnie, megébredtem. Hirtelen nem voltam biztos abban, hogy álmodtam-e annak köszönhetően, amit láttam az ablakon át. Szállingózott a hó. Megtöröltem a szemem, és közelebb léptem. Úgy libegtek ezek a fehér pelyhek, mint a színészek és a közönség a színpadon. Nem volt semmi más, csak csend, nyugalom, és egy feledhetetlen élmény.
    Most pedig jöhet a napi rohanás.
    Becze Dalma

  5. peterlengyel zice:

    Charles Bukowski on dying and how to write

  6. peterlengyel zice:

    Eivør – TRUE LOVE

  7. peterlengyel zice:

    Confesiunile unui publicitar inainte de moarte: “Nu merita!”

    „Am ajuns la concluzia ca totul a fost o inselatorie. Un hoax elaborat. Nopti si weekenduri si vacante si zile de nastere si serbari si aniversari sacrificate cu buna stiinta pe altarul unei cauze intangibile. Toate astea vor merita.

    Asta a fost escrocheria. Sa ma conving ca nu as dori sa fiu un alta parte. Un mecanism de functionare. Vad asta acum. Nu era important. Nu avea nici o consecinta, de fapt. Suntem un produs permutat. Sa ne facem toti planul. Sa hranim bestia, cum spuneam in zilele mele cinice.

    Si, deci, a meritat?

    Bineinteles ca nu. Era doar publicitate. Nici o alta chemare inalta””

    http://www.iqads.ro/articol/32933/confesiunile-unui-publicitar-inainte-de-moarte-nu-merita

  8. peterlengyel zice:

    „Crângul drag, pe limba-i de mesteacăn,
    m-a făcut altminteri să gândesc.
    Triști cocori, în cârduri lungi când pleacă,
    nu regretă că ne părăsesc.

    Ce să mai regrete? Doar în viață,
    marii treceri îi suntem supuşi!
    Lanul lângă iaz, pierdut în ceată,
    pururea-i visează pe cei duși.

    Singur, într-a câmpului tristețe,
    văd cocori în nori de borangic…
    Nu-mi jelesc pierduta tinerețe,
    din ce-a fost, eu nu jelesc nimic.” (..) – S. Esenin

  9. peterlengyel zice:

    „„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct.”

    http://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/

    Nichita Stănescu – Evocare

    Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
    a piele de copil mirosea spinarea ei,
    a piatră proaspăt spartă
    a strigat dintr-o limbă moartă.

    Ea nu avea greutate, ca respirarea.
    Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
    era sărată ca sarea
    slăvită la ospete de barbari.

    Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
    Între ape, numai ea era pământ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s