Ecologie urbană printre blocuri

Un fel de oraș la periferia UE, în iarna unei crize socio-economice transnaționale. Putea să fie oricare localitate, diferențele nu par prea mari. Ies dintre blocuri și nu mă surprinde că două jigodii încep să latre și se apropie destul de tare, aproape să mă muște una dintre ele. Cum nu mă uit direct la javre, se apropie și mai tare… pare că nu își prea dau seama că poate este cam riscant pentru ele. Nu doream să creponez botul bocancului în zona dințată a câinelui, așa că am luat o cărămidă… din seria care mărginea un fel de strat cu flori… care exista cândva în vremurile mai bune. Aud un zbieret… care îmi zice, printre altele, să nu dau cu o PIATRĂ AȘA MARE!! Sunetul nu venea din direcția câinilor, asta era clar. Constat că în direcția opusă era o făptură care analiza situația cât putea ea și își exprima opinia în privința neadecvării dimensiunii cărămizii la dimensiunea jigodiei. De sunetul acesta țipător-strident, până și câinele care era dornic spre hotărât să muște… a fost destul de surprins și a considerat că este mai bine să se retragă la intrarea întunecată a scărilor, unde este în siguranță, printre bucățile de oase aruncate de careva binevoitor. Zbieretul isterical includea și detalii despre idei exprimate de mine în ceva articole despre javrele din orașe. Este posibil să fie cineva dintre iubitorii de câini hoinari care au lăsat de izbeliște sutele de dihănii închise în “adăpostul” în care au ajuns să se ucidă și să se mânânce între ele aceste minunate creaturi… probabil că au avut poftă bună. Îmi zicea un coleg că a fost pe la acel adăpost să ia de acolo un câine, dar ce a văzut acolo a fost horror, și că nu a putut să aleagă ceva cât de cât viabil… pe care să îl ducă acasă. Îmi pot imagina cam ce atmosferă trebuie să existe în locul acela…

În trecut, nu erau câini pe străzi, printre blocuri, pe alei; erau ceva țigani hingheri care aveau plan de a recolta piei de câine; din câte pare, greu își atingeau planurile, că nu vedeai câini sălbăticiți prin oraș… chiar nici unul. Acum este altfel, și aici și în orice alt cartier. Ceva mârâie de oriunde și sare la picioare. Aud că tatăl celui mai apropiat prieten din copilărie, poartă în buzunar hrană pentru a plăti tribut câinilor, să poată ieși dintre blocuri fără să fie o victimă colaterală a imbecilității administrative. Oricine trece pe acolo se expune acestei situații jenante, cu cărămizi, schelăituri, mâncare în buzunar, mușcături, înjurături detaliate, injecții antirabice, cu excepția celor care vin să îi hrănească. Desigur, turismul este înfloritor în zonă, mai ales cel cultural, și mai ales în vise.

Era frumos pe aici. Cunosc acel cartier care era cândva de elită, era plin de flori, mulți copaci mari, gărdulețe vopsite în fiecare an, pietre văruite alb. Era un om care se ocupa din tot sufletul de acest cartier și nu suporta să vadă o hârtie aruncată undeva sau ceva detaliu aberant care să strice imaginea. Erau și mulți fluturi printre flori, clădirile erau aranjate, coridoarele blocurilor aveau pereții îngrijiți. Erau mulți copii, și era viață în comunitate. Erau râsete de copii, și uneori și printre adulți exista un fel de veselie care pare că nu putea să reziste splendorilor capitalismului sălbatic. Sigur că nu era Paradisul nici atunci, dar nu este nici acum. Se auzea muzică în general plăcută, foarte rare erau obielismele și tractorismele… erau strict localizate. Din câte părea, oamenii se simțeau destul de bine, erau mulți intelectuali care stăteau aici, inclusiv bătrâni mult mai culți decât senatorii și deputații de azi; trăiau aici oameni care au scris cărți relevante, care au creat muzee, care citeau cele mai bune opere pe care omenirea a ajuns să le creeze. Erau cândva.

Nostalgia copilăriei sigur că pune o aură diafană asupra amintirilor din aceste locuri, dar și la o analiză-total-rațională (oare se poate așa ceva?) a aspectului fizic al zonei, diferențele sunt evidente, radicale și nicidecum nu în favoarea timpurilor postmoderne actuale. Sigur că azi avem alte pretenții, dar cu atât imaginea realităților locale pare mai dură și mai disperată. În acest fel, dramele comunismului sunt completate de cele ale capitalismului, ca la o mare întrecere între blocuri. Ai senzația că cineva trăgea resursele de pe aici la un mod mai direct, sub formă de minereuri, lemn șamd care erau transportate către URSS, iar acum resursele sunt spoliate la un mod mai puțin evident, dar și mai parșiv, prin controlarea deciziilor politice, stabilirea cadrului economico-financiar, dominarea piețelor de către entitățile vestului, absorbția de creiere șamd… în așa fel încât societățile locale devin și mai marginalizate, mai inapte de a face față concurenței globalizate iar situațiile economice ale oamenilor de pe la periferiile UE ajung demne de toată mila.

Dacă cineva care nu a revăzut zona de multă vreme ar face o vizită pe aleile betonate, ar vedea cum copacii au crescut, alții au dispărut între timp și asta este partea naturală a situației. Seara parcările sunt ocupate de mașinile celor care mai trăiesc pe aici, încă: pentru noapte e foarte plin de mașini care nu mai au loc de parcare și zonele verzi au fost puțin presate, ierburile amestecate în noroaie. O vreme au existat speranțe mai semnificative, au început să apară locuințe mai termopanizate, mai aer-condiționate, mașini mai agile… pentru care erau rate la bancă din ce în ce mai imposibil de plătit în criza care se instala pas cu pas, în fiecare familie. E plin cu stive de lemne, unele acoperite cu prelate, lemne pe care localnicii le utilizează pentru a își încălzi locuințele… după ce încălzirea centrală a falimentat demult, iar prețul gazelor naturale este revoltător de mare… spre exemplu pentru pensionari sau profesori. Simți starea pe care degradarea poate să o dea, tencuiala cenușie de pe blocuri cade în franjuri, și nu există resurse sau speranțe pentru a renova clădirile. Dacă treci pe acolo pe timp de seară, vezi că nu multe dintre ferestre sunt luminate, unele din cauza că oamenii au plecat… altele deoarece bătrânii pensionari au de ales între a mânca ceva sau a își lua medicamente cât de cât… sau a aprinde lumina. Așa că preferă întunericul.

Cât de mulți au plecat, oare? Dacă iau un anume bloc pe care îl cunosc mai bine, din 16 apartamente 8 mai sunt locuite, și dintre acestea multe de 1 sau 2 persoane. Ai zice că e dezastru? În una dintre locuințe în care mai este viață, vezi că cei din stânga au plecat demult în Germania, de decenii, și revin uneori în scurte vizite de vară; cei din dreapta au plecat în Ungaria, de un deceniu, cei de deasupra în Italia apoi în Anglia, cei de mai jos într-un alt oraș mai mare, de ani de zile nu a mai fost nimeni pe aici. Acesta este mediul care te înconjoară. Deci, se simte un anumit exod, și multe apartamente au rămas goale și reci, fosile ale vremurilor de altădată. Marea majoritate a prietenilor din copilărie sunt prin Ungaria, dar mulți au plecat undeva departe, în Canada, Spania, SUA, Franța, Portugalia, Danemarca, Australia… Au simțit că acest loc nu este cel care să le ofere ceva care să îi țină în viață… și poate că au avut dreptate. Dar nu sunt sigur de asta. Cei care au rămas, au ajuns să lucreze pe la diferite fabrici, firme de te miri ce, agenți de asigurări, profesorași, eventual medici… Rar se mai aude ceva distracție, ceva chef… în general este liniște. Iar dacă auzi ceva, stilul este altul, se aud manele și alte asemenea mizerii venite din zona despre care anterior doar auzeam că ar exista pe undeva.

Omul își face speranțe, dar constată și aspectele realităților socio-economice, financiare, culturale și non-culturale. Atmosfera socială nu apare în PIB, nici în statistici, dar ea se poate percepe dacă ai senzori în careva comunitate, dacă discuți cu prieteni, cunoștințe, dacă te plimbi pe stradă și vezi fața oamenilor. Câți dintre cei pe care îi vezi sunt sunați obsesiv de cei de la bancă? Ce este când singurul refugiu care mai există, este alcoolul? Pare că nu prea mai este pusă întrebarea… de ce nu zâmbești? Pare că tendința generală este de relativă izolare în familie, de menținere a unor contacte cu cei puțini din elitele care în pofida situației, există, cumva. Activitate intelectuală… se poate citi Kant sau Heidegger… indiferent de câinii de afară, se poate avea o viață socială elitistă de care avem nevoie ca de aer… unii puteam avea ocazii pentru călătorii inițiatice îndepărtate. Dar, te poți întreba, cum se poate să existe fericire cât timp comunitatea în care trăiești dă semne de sărăcire, îmbătrânire a populației, manelizare șamd. Dacă te respecți pe tine, rămâi sau pleci? Pleci sau rămâi? Cum este când cei care sunt mai performanți, au plecat deja aproape toți? Poate că au înțeles din timp că o societate imbecilizată și având o clasă politică mafiotizată nu oferă speranțe pentru tineri inteligenți care ar dori doar normalitate, ceva loc unde genele lor să poată exista și în următoarea generație? Ce te ține aici… familia, prietenii, atmosfera locurilor natale care nu o vei regăsi niciunde? Ce te ține aici, și ce te face să nu accepți să pleci spre exemplu undeva în Elveția, pentru a lucra în domeniul care îți place, la o instituție care oferă o nouă deschidere către Lume? Vei regreta că ai stat sau vei regreta că ai plecat? O familie cât de cât umană nu se poate întreține din speranțe, nici din situații financiare imprevizibile și nici din acumularea de datorii pentru a păstra funcționalitatea măcar o vreme. Asa că mulți nu mai aveau nici un fel de opțiune de a sta în zona muribundă din punct de vedere economic. Măcar cineva trebuia să plece undeva departe, să facă rost de bani… iar după câțiva ani efectele asupra familiilor au fost aproape totdeauna devastatoare. Culmea este că și prin locurile vestice care păreau bune, prospere, funcționale, falimentul se instalează pas cu pas… iar perifericii din societate sunt cei care sunt primii aruncați la gunoi, în zone unde nu prea rămâne altă opțiune decât criminalitatea. În general locurile de prim-ministru erau cam ocupate în țările respective, dar erau locuri de muncă la cărat cărămizi 10 ore pe zi, sau 12. Erau locuri de muncă pentru sclavi menajeri, care să îngrijească muribunzi. Și erau și variante cu spargerea automatelor de parcare, prostituție șamd. Unde mai este context pentru iubire și ce sens are existența fără ea? O astfel de situație generală te face să îți pui întrebarea, ce va urma? Și unde mai este speranța?

Avem o mică problemă de sustenabilitate, așa cum a fost previzionat de câteva decenii de colegii mei din Clubul de la Roma. Era destul de clar ce consecințe are existența a 7 miliarde de oameni cu pretenții pe o planetă care nu dă semne că ar avea capacitatea de a crește. Era la fel de clar pentru orice om cât de cât rațional, că acea efervescență din urmă cu câțiva ani, când exista o frenetică creștere a consumului pe datorie, nu are nici un fel de sustenabilitate și este o situație aberant-patologică produsă de politici economice create de niște cretini. Afaceri greu construite se năruie de la o zi la alta, sub presiunea stocurilor de datorii acumulate, când piețele se restrâng… oamenii nu mai au bani din ce să cumpere obiecte care nu le sunt strict-necesare. Consumerismul este de facto falimentar. Darwin ne zicea printre altele că supraviețuiește nu cel mai puternic sau cel mai deștept, ci cel care este cel mai adaptabil. Bănuiesc că avea dreptate și în această privință. Asistăm fără să vrem la falimentul financiar-economic și moral al societății de consum al capitalismului-neoliberal. Vezi mase de roboți profesioniști care pare că au uitat să trăiască. Societatea întreagă este ucisă de taxe și impozite, de birocrația exagerată care face ca naturalul din societate, sau speranța… să nu mai poată exista.

Soluții funcționale pot să existe la nivel individual, de familie. Întrebarea este ce se întâmplă la nivel societal, când vezi gradul de îndatorare, agresarea și epuizarea resurselor, lipsa de susținere pentru componente vitale pentru o societate modernă funcțională cum este sistemul de învățământ, sănătate publică, cercetare științifică, mentenanță de infrastructură șamd… Când îi vezi pe sărmanii politruci, jegurile totalmente depășite de situație, care nici nu au capacitate să înțeleagă termenii din domeniile de care ei pretind că se ocupă… Ce te poți aștepta de la ei… și cum pot ei să se uite în ochii copiilor tineri sau bătrâni de pe stradă? Asta era promisiunea libertății, democrației, capitalismului? Suntem o societate în care fericirea se poate atinge eventual prin pretenții mai puțin nerealiste, unde micile satisfacții ale momentului ajung să aibă din nou strălucire, unde poate că vom ajunge să redescoperim valori care în trecut au arătat că sunt fundamentale pentru sustenabilitate… spre exemplu cumpătarea, arta, cultura, știința și, poate în primul rând, iubirea.. acea sinceră, totală, nemărginită – cea de care am uitat aproape toți.

© dr. Peter Lengyel

PS. Se poate spera oare conturarea unei noi elite culturale, politice, care să gândească variantele fezabile care eventual să readucă sustenabilitate și prosperitate locală și o dinamică socială care să dea niște speranțe cât de cât realiste și poate și ceva optimism? Sau traiectoria este destul de clară și nu se poate face mare lucru pentru a schimba niște procese prea complexe, prea dependente de un context global? Cum era gluma aceea, luminița de la capătul tunelului este de fapt o locomotivă?

Acest articol a fost publicat în Ecologism politic. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ecologie urbană printre blocuri

  1. tibor varga spune:

    Nostalgia vremurilor in care strigam „o venit lumina!”este una care ne aminteste de farmecul copilariei. Copilarie in care simteai placere in a te retrage si a citi o carte, in care valorile spirituale erau apreciate, respectate. Cotidianul a adus insa libertate. Sigur ca dusa la extrem. Avem insa libertatea de a gandi rational, de a alege calea cea mai buna pentru sustenabilitatea fiintei. Avem libertatea de a modela semenii nostri. O data cu taria sa nu ne simtim Don Quijote vs Moara de Vant, daca vedem macar o fiinta „salvata”, „de-manelizata”, se naste si libertatea de a iubi si speranta de a fi iubiti.

  2. peterlengyel spune:

    Gabrielle Aplin – The Power of Love

    Gabrielle Aplin – Fix You (BBC Introducing Maida Vale session)

  3. peterlengyel spune:

    My Sweet and Tender Beast – Waltz by Eugen Doga

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s