Maramureșul Satelor de Iarnă

“In the depth of winter, I finally learned that within me there lay an invincible summer.” – Albert Camus

Început de iarnă în Maramureș. Zăpadă pe molizi și pe case, pe ierburi ascunse sub alb, peste iepuri și vizuini de vulpe, peste urme de pași ce nu se vor mai distinge niciodată. Maramureș alb de iarnă, la fel prin Carpați, Transilvania, peste Europa și Asia până-n Siberia, peste America de Nord și peste Oceanul Înghețat, o uriașă întindere de alb, zăpadă, firn, gheață. În peisajul acesta uriaș-alb și lipsit de mișcare, niște oameni merg prin zăpadă. Îi privești de departe, îi vezi cum ca mici insecte neagre se zbat printre nămeți, înaintând în imensitatea albă și rece. Îmi aduc aminte de poezia ‘Un soldat merge prin zăpadă’ în care omul epuizat care se întoarce din Siberia, face câte un pas pentru familie, unul pentru casă, unul pentru găinile din curte, unul pentru nucul din livadă. Încă un pas către casă. Și încă unul…

375

Maramureș. Ninsoarea se opreşte brusc pe culme, iar în vale devine vizibil satul: o rază de lumină pătrunde printre nori şi Lumea se arată mirifică pentru o secundă. Pornim în jos, tăcuţi, ascultând liniştea totală a iernii. Mă întreb, oare cum ar fi acest peisaj fără oameni? Un peisaj fără case? Ar fi el atractiv fără cărări şi uliţe, fără căruţe şi boi, fără clăi de fân, fără pălinca cea de toate serile. Iarna cu ancestralele-i obiceiuri cu măşti, iarna cu dansuri precreştine îmbinate cu un creştinism local de formă, iarnă cu călăreţi în vijelie galopând pe armăsari vânjoşi.

184

Munţii au creste albe şi brâuri de pădure pudrate cu zăpadă. Ne uităm la ei de pe o coamă. Ne-am terminat munca pentru ziua de azi, acum stăm şi bem vin fiert cu scorţisoară din termosul care menţine Căldură. Dupămasă târzie, deja unele felinare încep să se aprindă. Se-ntunecă rapid, noroc cu zăpada asta multă care reflectă orice licărire de Lumină. O sanie alunecă printre nămeţi mari şi case cu ferestre deja iluminate, sanie de lemn şi moş bătrân… trece podul peste râu; încetineşte puţin şi priveşte apa ce se scurge mărginită de o dantelă de gheţuri. Încep să urce, calul înaintează spulberând zăpada sub copite. Sania trasă de cai alunecă prin peisajul încremenit; pe sanie lângă moş stau şi nişte desagi; de aici, de departe nu poţi să vezi culoarea hainelor. Poate eventual să aibă haine cărămizii-roşiatice şi barbă albă?

Când se apropie îi fac semn să oprească. Ne priveşte înţelegător… a mai fost pe aici şi a oprit nu odată. Îl întreb, unde este Pădurea Ungurului? Nu că m-ar interesa, dar vreau să îi văd faţa, să-l analizez pentru două secunde. Moşul… o senină privire, ochii albastru-deschis-aproape-albi ca cerul de iunie, ridurile adâncite de anii ce s-au scurs, barbă mare şi albă. Niște trăsături celtice… poate. Un zâmbet liniştit pe care nu i l-a putut fura nici comunismul nici capitalismul-sălbatic democratic. Îşi învârte lent capul, ca o uriaşă bufniţă plină de înţelepciune. Câtă iubire este în ochii lui când se uită la satul acela mărunt, dar plin de amintiri încă neuitate. Un bătrân adevărat, cu opinci de piele tradiţionale, încălțări de care purtau până nu demult familiile marilor domni actuali… cei din prima generație cu pantofi și pantaloni. Moş care o viaţă întreagă a muncit din greu pentru a încărca ceva în desagă: dacă ajungi aproape de sufletul lui, poate îl înţelegi, cât se poate.

Are un armăsar mare şi vânjos, cum era şi moşu, odată. Îi zic că-mi place calul, iar el mandru îmi răspunde: “Da, îl cheamă Năzdrăvanu!” Sania… un felinar cu petrol luminează pâlpâind, atrăgând atenţia că amurgul nu este doar cenuşiu, ci mai există ici-colo câte o licărire de speranţă. Negru, întunericul se aşterne peste peisaj. Dar zăpada albă nu se dă ușor bătută: reflectă înzecit orice licărire de stea îndepărtată. Plecăm spre casă, prin bucle pe serpentine, pe văi şi peste ape încremenite de iarnă. Între sorbituri din vinul acela cu scorţişoară, îmi stă pe retină privirea aceea blajină a bătrânului. Oare ce va face acum? Oare unde se duce?

Poate ajunge la casa unde îl aşteaptă o babă bătrână, sau poate că ea există deja extrem de frumoasă doar în fiecare sclipire a ochilor bătrânului… Poate moşul duce nepoţilor nişte mere şi nuci şi multe poveşti bătrâneşti pe care le-ar povesti din tot sufletul? Cine ştie. Dar ne putem imagina… că doar am văzut de atâtea ori ce se întâmplă pe aici. Le duce un borcan de miere făcută de albinele lui. Ăsta-i chiar ultimul borcan! Își bagă mâna în desagă şi scoate nişte napolitane cum el nu a mâncat niciodată, şi în staniol învelite nişte bomboane. Copiii bombăne ca asta este zero. Plini de îngâmfarea şi frustrarea nemarginită a societăţii capitalist-consumeriste, ei vor să cumpere şi să se lase cumpărați. Moşul îi priveşte tăcut. Înţelege el că Lumea este în schimbare. Că tot ce era cândva valoare, acum este transformat în mizerie… că totul este de vânzare. Băiatul şmecher îl intreabă: “Ce-i tataie? Ai fost pe la Rroma, la Parissss, ce mobil ai, ştii ce-i ăla Internetu’? Nici asta nu ştiiiiiiiii? Eşti expirat! Generația expirată!” Moşul zâmbeşte îngăduitor, ca urs bătrân trecut prin multe. Cu sau fără internet, a rămas Om o viaţă întreagă.

Cu toate darurile aduse din tot sufletul, copiii societăţii neoliberale de autoconsum se vor uita nefericiți la el: şi-ar fi dorit o mitralieră sau măcar un robot cu sabie-laser! Copii ai tinerei democraţii-capitaliste, copii care visează să fie mari şi să devină Pintea Viteazu al secolului 21, să plece la furat prin Spania sau Germania. Ca represalii, UE vine să închidă micile distilerii, că nu mai este legal să faci câtă pălincă vrei din prunele din livadă, nu mai poţi să vinzi lapte de vacă nemulsă-electric în cuve de inox controlate de ceva curve, să faci cârnaţi-de-casă, nu va mai fi posibil să trăieşti ca toţi strămoşii de o-mie-de-ani sau zece-mii-de-ani.…. Tradiţionalul nu se poate standardiza, nu intră în parametri prestabiliţi la un birou de pe la Brussel… acolo unde se stabilește și curbura bananelor mici. De ce trebuie ca totul să devină standard Big Mac + doza mare de Coca Cola? Dacă eşti taur, vacă, sau mai ales dacă eşti bou, ţi se va pune un plastic galben în fiecare ureche, un număr tatuat ca la (Aus…tz). Te va reprezenta pe lista dobitocilor și dobitoacelor. Şi, în capitalismul pe care cu toţii l-am visat ca fiind societatea care aduce fericire, devenim forţă de muncă ieftină, şi piaţă de desfacere, zonă îndatorată și scoasă la produs, periferie de imperiu cum totdeauna am fost.

Portocalie și indiferentă de orice durere umană, se ridică Luna. Amară. Cu mişcări line, moşul urcă pe sanie şi pleacă pe vale în sus. Așa, lunecând cu sania trasă de cal, bătrânul trece pe lângă casa părăsită a lui Toader a Vânjului. Vede nopțile de iarnă cu poveștile pe jumătate adevărate scufundate în aburi de pălincă de prune. Își aduce aminte cum râdeau de un Moș Gerilă care cânta mort de beat pe sub bradul împodobit cu globuri și bomboane colorate. Pe uliță vine Vasile: căruță trasă de două vaci șubrezite, că boii aceia puternici și frumoși sunt doar în amintirea anilor buni… care au trecut, deja. Acum, boii în loc să fie la muncă, mai mult stau pe la primării și prin birturi, o bună parte dintre animale a plecat în Parlament. Își amintește de iernile cu lupii urlând la clar de Lună… a fost cândva o iarnă grea, lupii coborau în sat și sfâșiau câini legați în lanțuri. Oamenii din sat nu prea iubeau lupii… dar el îi admira pentru libertatea lor și dorința nemărginită de a supraviețui oricăror condiții.

Moșul urcă spre locul acela unic unde a văzut cerbii și ciutele și unde a văzut-o de prima dată pe Anna. Cu toate că nu prea înțelegea totdeauna ce cânta, că era altă limbă pe care el nu o știa… dar o iubea cât se poate, și puțin mai mult. Își aduce aminte de părul ei blond, de degetele lungi și fine, pielea albă, de gracilitatea care părea extrem de suprarealistă în lumea dură a Maramureșului. Își aduce aminte de primele speranțe. Prima lor întâlnire, un prim zâmbet de copilă, fericirea nemărginită când prima dată o ținea de mână. Primele glume de tânăr țăran, primele plimbări, prima zăpadă! A mângâiat-o îndelungat, iar mai apoi a simțit căldura ei fierbinte, descătușată. Își amintește cât de tare avea nevoie de ea și cât de total dorea să i se dăruiască, să fie cu ea fără limite, o singură entitate androgină, o comuniune a viului ce simte unicitatea și irepetabilitatea fiecărui moment al existenței. Dorea să o iubească, să o protejeze, să o ocrotească, indiferent de situație. Vroia să vadă licărirea speranței în ochii ei mari, să îi vadă zâmbetul, să îi inspire încredere în viață. Își aduce aminte de mirosul părului ei, de căldura ei. Și după ani și ani, a privit și primele ei șuvițe albe. Bătrânul își aduce aminte de deceniile spulberate în plăcerile și durerile existenței, de speranța care a murit ultima. Simte cât de mult vrea să o revadă acum, pe ea, și cerbii aceia. Este sătul de tot scandalul acesta plin de gusturile minciunii şi autoamăgirii cum că totul este frumos şi merge spre bine. Este totuși fericit: pe vremea lui era timpul onoarei (auto)impuse, când nu puteai să te ascunzi de gura satului… și nici nu era nevoie. Dar acum cine mai poate afla ce-ai făcut prin Franţa sau Italia? Pe drum în sus, se întâlneşte cu un alt moş Nicolae, care a furat vreo 5 brazi din pădure, sau ce a mai rămas din fosta Pădure. Se ignora reciproc, ca şi cum nu ar fi din aceeaşi Lume.

Dezleagă sania şi urcă cu greu pe Năzdrăvan. Şi hai în sus, prin zăpadă, în sus, spre prelucă, în sus spre stâncile ce par că biruie timpul. Timpul acela ce dispare ca o nălucă… Năzdrăvan, calul, deşi năzdrăvan, nu mai poate! Gâfâie disperat, pe nări scoate jeturi de aburi ce par şi mai neverosimili în lumina aproape inexistentă. Nicolae sau Miklós coboară de pe cal. Apoi îl loveşte încet, îl alungă către sat, în jos, în vale. Năzdrăvanul pleacă liber dar dezorientat de libertatea cu care nu are ce face. Iar el porneşte în sus, în zăpada din ce în ce mai mare. În sus spre pietrele ce trosnesc în gerul neiertător, în sus spre Piatra cea Mare.

Se întinde printre arborii singuratici pe un trunchi acoperit de zăpadă. Îți mai aduci aminte, Doamne, ce pădure era cândva pe aici!? Fulgi de nea, fractalice steluțe de apă, cu o diversitate de forme de te întrebi: oare de ce este așa? Își amintește de câinele acela al trecutului: Tambur îl chema, un ciobănesc carpatin cu blana albicioasă și urechea tăiată să nu poata fi agățat de lup sau urs; își amintește aievea cum se jucau prin zăpadă… el și câinele. Apoi, odată, la pădure, un urs mare și rănit de vânători i-a venit de hac câinelui aflat la a 3-a tinerețe.

Vroia cândva să fie vânător; pe când era fecior și își căuta un fel de rost în viață. Îi plăcea pădurea și sălbăticiunile ei. Odată, toamna a curățat pușca cea veche din pod, și a găsit și câteva cartușe. Știa că erau niște cerbi prin codrul tânăr, de după culme și prin poienile pădurii bătrâne. A plecat spre deal, plin de entuziasm. Mugetul lor se auzea și ziua: erau îndrăgostiți de ciutele acele splendide. El se fofila mai aproape, și chiar și mai aproape, deja putea trage, a și ridicat arma! Putea să îl doboare pe falnicul Cerb al Pădurilor noastre! Dar, fulgerător și-a dat seama că el Iubește Vietățile, Animalele, Oamenii. Le iubește pe toate, Vii nu moarte. Cum ar putea chiar el să transforme Viul acela într-un hoit? Cum ar putea el să ucidă din plăcere Sălbăticiunea acea Minunată? Simțea că îl trec sudorile reci și febra. Ce era cât-pe-ce să facă? Să devină un călău, să omoare Iubirea, Viața? Privea pușca și degetul încă încleștat pe trăgaci, se privea pe sine ca pe un jeg al Planetei. Se simțea vinovat, rău, scârbos, oare ce era cât-pe-ce să facă? A rămas mult timp pe lângă cerbii aceia, pe la margine de codru. I-a privit, i-a ascultat îndelungat, i-a admirat: simțea că îi iubește de adevăratelea. Simțea că îi urăște pe vânători.

Se uită la cer, la miliardele-i stele şi se lasă absorbit pentru o secundă de vastitatea nemărginită şi de indiferenţa rece a acelui peisaj. Se uită la Cer, la Carul Mare. Îşi aduce aminte de marele car plin cu fân și de Anna pe car, plină de putere de viață și de voie bună, de nevoia de a Iubi. Ce nesemnificativ sună acum, după atâția ani. Viața trece și rămai o pustietate… O vede aievea, cum vine cu apa de la fântână, o vede cum culegeau împreună nucile și cum adunau mălaiul, cum se uitau cu speranța la orice zi care urma să vină. Vede tufele înmiresmate și simte în nări aroma fânului proaspăt. Vede copiii crescând pe lapte și brânză și caș și mămăligă. Își amintește vremurile când el era exemplul de omenie, simbolul umanului maramureșean. Avea caii Staier, ce păreau niște mărețe creaturi mitologice, nu doar biete animale de tracțiune, de povară… jegurile patrupede pe care le vezi pe acum. Oare de ce este cu mult mai jalnic decât era pe aici cândva? Ce s-a întâmplat în ultimul secol?

Cum suna pe vremurile acelea clopotul bisericii, cât de clar și de perfect părea să fie sunetul? Iernile acelea cu geamuri acoperite cu flori de gheață, focul trosnind în soba cea fierbinte… căldura dătătoare de speranță. Își aduce aminte de o zi de iarnă din copilărie, când a văzut de prima dată cum este înjunghiat porcul. Îl știa, doar era porcul lor. Acel animal mare și puternic, este fugărit și legat, cuțitul lung îi caută artera prin grumaz, iar el țipă și urlă și grohăie și se zbate învins, convins că va fi bine pe veșnicele tărâmuri, cât timp fierbinte sângele roșu țâșnește în jeturi din ce în ce mai liniștite. Foc de paie pe zăpada din curte, și șoric pârjolit gustat din urechea rumenită. Poate este dur… dar trebuie să te hrănești bine dacă vrei să trăiești… iar viața la munte nu este ușoară. Aici nu există țărani vegetarieni. Și-aduce aminte de un om de zăpadă cu ochi de negru-cărbune și morcovul-roșu în loc de nas. Și de învățătorul de la oraș care se dăruia profesiei, care îi iubea pe copii și era opusul câte-ului profesor-tiran de astăzi. Nu îl prea miră cum nepoții au o ură și indiferență atât de mare de școala la care sunt obligați să meargă.

Colindele vechi cântate în familie, gustul mâncării după abținerile purificatoare ale postului, bradul adus de la pădure și împodobit cu bomboane în staniol colorat, cumpărate de la comerciantul evreu al satului… Unde mai e evreul acela, unde mai sunt evreii în general? Își amintește de război, de gloanțele ce șuieră pe lângă tine cât ești norocos; frontul de est, camarazii aliați ce mâine trebuie să îi consideri dușmani; tranșeele din Munții Maramureșului. Prieteni secerați de mitraliere, ultime clipe cu fața căzută în zăpadă. Sunete șuierătoare, asurzitoare Katiușha ce lasă traume nu doar pe corpuri ci mai ales pe suflete.

Își amintește dansuri cu îngeri-femeie din tinereți ascunse ale trecutului… e atât de ireal că poate nici nu au existat. Cu ochii de cristal, moșul se mai gândește odată la satul acela a lui și a lui Anna. Și știe moșul că satul va redeveni frumos. Casele bătrânești nu vor deveni dărăpănate, apele nu vor fi poluate cu scursori de la mina aflată în patronajul unor scursori, caii nu vor rămâne doar amintiri! Vor crește din nou arborii, oamenii vor avea grijă de ei! Va dispare mafia politico-administrativă care azi parazitează peisajul și comunitățile. Oamenii vor avea grijă de Paradisul acesta al lor, singurul loc în care ei pot să trăiască… în tot Universul acesta mare. Nu pot să fie atât de proști să îl distrugă! Inteligența umană este cea mai mare speranță. Vor înțelege că Natura cu involuntare represalii produse de propria-I zvârcolire, poate ușor să îi distrugă! Dar nu va fi așa. Moșul urcă și mai sus, iar urmele îi sunt acoperite lent de albă zăpadă. Ce frumos va fi pe aici. Din ce în ce totul este mai idilic. Cu cât urca mai sus pe Munte, cu atât vedea mai unificate pădurile și oamenii, peisajul satelor și cel al sălbăticiei. Fără regrete urca din ce în ce mai sus. Ce frumos este.

DSCN0736

066

069

201

219

053x

065

246

846

328

575

585
…A
32

8585548
…A1
164dd
150

…A2
276

613
…A3

042

365

378

403

….A4
271

273

285

290

292

298
…A5

202


036xx

097xx

120

274

285

347

001

024

155
…A6
338

…A7

409 411

…B

015

057

802
049

063

081
…B1
126

127

….C
202

207
…D
125
…D1

336

…E

001

…F

003 030

138 142 150 160 162

078

082

084

090
…G
008

DSCN0889
…G1
202x

632

…G2

435

470

517

530

565

567
…H
41

…H1
227
053

112
…H2

733

883

978
…H3
001xx

001xxx
001
…H4
134

003

038

063x

064

068

077

083
…I
473

485

515

…J
108
…J1
993

1023
…J2
117

133

…K
096x
…K1

021

053

081x

…K2
478
039

360

370

DSCN0713
…L
1056

1082

1087

…M
093

…M1
201

212

…N
096

100

164ff

377

424

5

102

139
099

213
…N1
1071

760

761

…N2
7

12

1181

…N3
061

425

479
…N4
164
025

276
…N5
138ff

186

213

335

……….N6
462

Ani de zile de fotografiere prin peisajele maramureșene au produs multe imagini, printre care și un număr consistent de fotografii de iarnă din peisajul rural al Maramureșului Istoric. Îmi pot închipui ca până spre primăvara 2014 ar putea să ajungă selectate, postate pe blog… să formeze o serie de circa 500 de imagini. Este nerealist să crezi că ar exista la modul compact timp și chef de implicare în această muncă de selectare… așa că maxim ce se poate spera este ca uneori, când și când… să mai iau câte un folder… să mă uit la imagini… iar o parte a lor să le postez aici. Am varianta de a începe de undeva, la nimereală… și a lăsa lucrurile să se dezvolte în felul lor. Plus, că ar mai trebui conceput și ceva text care să descrie la un mod interesant acest subiect… Cu încetul, se va contura o viziune asupra Maramureșului Satelor de Iarnă.

Iarna Idilică în Sate Maramureșene. Maramureșul tradițional, arhaic și idilic, este o amintire care devine din ce în ce mai îndepărtată… pe zi ce trece. Dispar urmele vieții rural-ancestrale, se distrug valorile trecutului… pentru ca postmodernitatea să le poată lua locul. Se păstrează eventual fragmentar… niște detalii, niște elemente disparate și disipate. Așa este natural să se întâmple, sau nu… oricum cei care au în suflet ceva legat de Maramureșul Străvechi… constată cum acesta nu mai persistă… Țăranul actual vrea casă mare, din beton, cu etaj sau etaje, cu gard din metal… unde se poate întoarce 10 zile pe an din Italia sau Spania… Îl poți înțelege, nu? Din indiferență, incapacitate, lipsă de respect pentru trecut și crasă incultură… nu ai cu cine și nu ai cum să păstrezi acele valori… decât prin niște imagini și muzeul satului care va mai persista eventual o perioadă. Dacă vine un turist prin Maramureș, poate vedea o astfel de realitate, o transformare și banalizare ce copleșește puținele entități care eventual ar mai merita văzute.. poate fotografiate. Desigur, în aceste imagini este altceva decât în standardele aberații cu Cimitirul Vesel de la Săpânța sau neo-kitschul turistico-religios denumit Mănăstirea de la Bârsana.

Această prezentare este creată cu intenția să includă… cu încetul… câteva sute de imagini care prezintă un Maramureș Idilic pe timp de iarnă… imagini surprinse în variatele așezări rurale ale acestui spațiu geografic. Acest Maramureș Idilic se păstrează mai mult în sufletul meu… și poate eventual să fie recompus din imagini fragmentare… dar nu are sens să îți faci iluzia că îl poți vedea dacă ai ajunge pe aici vreo 5 sau 10 zile. Voi începe cu primele imagini… și odată cu trecerea timpului, se poate spera că va exista context favorabil pentru selectarea altora dintre zecile de mii de cadre care au fost realizate prin zonă… și includerea celor câteva… încât cu încetul să se poată contura o imagine despre un Maramureș care putea să existe cândva… măcar în sufletele noastre.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Maramureșul Satelor de Iarnă

  1. Ce frumos, cata naturalete, cata simplitate

  2. Esanu Gabi zice:

    frumos o lume de vis pentru noi cei de la oras acolo iti gasesti linistea uiti de stres si de viata de zi cu zi,va rugam nu alterati aceste comori

    • peterlengyel zice:

      Deja sunt gata alterate: e plin peisajul de manelisme, eternit cu BCA si termopane, tarani smecheriti pe la furat prin Italia, Franta & Marea Britanie, biserici de beton cu boxe care urla a pustiu. Ce se mai pastreaza din cele vechi este ceva insular, izolat, cate un fragment din ceea ce era un stil de viata rural traditional…. care dispare pe zi ce trece. Diferenta fata de alte zone este ca aici procesul de eradicare a traditionalului si tranformarea in manelismo-taraneala inca nu este complet; dar nu mai are mult nici aici.

  3. Kyoteea zice:

    Reblogged this on Cartea de stat cu mana and commented:
    maramures

  4. Pingback: Maramureș: Obiceiuri de Iarnă | Romanian Itineraries

  5. mihaela zice:

    Craciun fericit Peter! Multumesc frumos de darurile minunate! Esti un adevart Mos Craciun al sufletelor!

  6. Frumoase fotografii,domnule Lengyel! Îmi aduc aminte de anii ’70, când Maramureșul mai era încă Maramureș. Câtă dreptate aveți vorbind de manelizarea acestei zone! Am fost acum câțiva ani acolo, după o îndelungată absență, și nu am mai recunoscut nimic. Recunosc acum acel Maramureș pierdut, în fotografiile dumneavoastră. Mulțumesc.

  7. Adrian zice:

    Superb! cred ca este una dintre imaginile cele mai potrivite pentru aceasta perioada a anului, care te face sa visezi catre äcasa”.
    Si totusi, pentru cineva care ar vrea sa vada vechiul, …adevaratul Maramures, unde l-ar putea gasi? Si eu am ramas dezamagit de Sapanta si Borsa si zona aceea si mi-as dori, macar si pentru 5-10 zile sa gust din vechiul Maramures? Unde mai poate fi gasit? Iertata imi fie ignoranta, in ce sate sunt facute fotografile? Sarbatori fericite in continuare!

    • peterlengyel zice:

      Imaginile sunt din diferite sate, printre care Breb, Poienile de Sub Munte, Sat Sugatag, Vadu Izei, Mara samd. Ideea este ca nicaieri nu se mai pastreaza compact zone rurale cu caracteristici traditionale maramuresene, ci eventual cat sa ai cate un cadru fotografic… In rest kitsch & manele.

  8. Adrian zice:

    Multumesc mult!

  9. peterlengyel zice:

    2,119 people like this. Be the first of your friends.

    Cred ca pe aici este nivelul la care se poate ajunge pe TOTB cu un subiect de acest gen.

    http://totb.ro/foto-maramuresul-satelor-de-iarna/

  10. Paul zice:

    Nu am mai vazut Maramuresul de 40 de ani,asa ca imginele Dvs.se suprapun amintirilor mele.
    Nostalgic, frumos, in curs de disparitie facand loc lumii moderne cu alte gusturi si interrelatii sociale.Multumesc pentru aduceri aminte domnule Lengyel.

  11. Gabi Morozov via FB zice:

    Imagini superbe ale Maramuresului, asa cum mi-l inchipui (caci nu am fost inca acolo) si cum as vrea sa ramana

  12. peterlengyel zice:

    primit pe e-mail:

    >>>>>>>>>>>>>>>>>>

    Buna ziua,

    Nu stiu exact daca aceasta poza este facuta de Dvs, daca detineti
    drepturi de autor: http://maramuresenii.ro/car-cu-boi/
    Ideea este ca aceasta poza este folosita pentru promovarea unui
    eveniment si cu siguranta nu vi s-a cerut acordul pentru a se folosi
    poza respectiva: https://www.facebook.com/events/734855406618877/
    Eu unul m-am satura ca pozele sa tot fie furate, stiu cata munca este in
    realizarea unei singure poze si ce implica. Foarte urat ca multi nu se
    gandesc si folosesc pozele in scopuri comerciale.

    Poate discutati cu ei si vedeti de ce au facut acest lucru.

    O zi buna!

    Florin

  13. Matyas Mirel zice:

    Felicitarile mele atat pentru text cat si pentru poze. Maramuresul ramane acel colt de tara in care mai gasesti sate traditionele, nealterate de modernism. Sate in care viata decurge in acelasi ritm ancestral, sate care pastreaza traditii autentice. Bogatul material fotografic poate constitui obiectul unei expozitii sau al unui album.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s