Singur cu peștele lui Hemingway în largul Mării Negre

Image808

Un peisaj în feerie, la limita dintre lumină și întuneric, în care se ascunde sărăcia rurală mizerabilă a “satului de pescari”. Este ciudat a te plimba pe malul mării, aici în zona de spargere a valurilor, unde fiecare pas uman zdrobește scoici moarte ce se destramă în nisipuri. Mirosul algelor în putrefacție, mirosul umezelii sărate a mării se combină cu pulsarea veșnică a uriașei ape. Sigur este un loc aparte, acesta al contactului dintre uscat și Oceanul Planetar prin detaliul ei local, Marea Neagră. Țipete de pescăruși și chire, stridente, cârâitoare, parcă dorind să întreacă zgomotul produs de răbufnirea ritmică a valurilor. Suflă briza mării, aduce acel miros sărat și umed, de deltă, lagună și mare, cum doar acest loc poate avea. Acea aromă intimă a locului, diferită în fiecare loc, pe care nici nu o percepi dacă stai prin zonă; aromă intimă care devine evidentă și dureros-de-specială când te întorci după mult timp: ceva ce poți recunoaște și după o sută de ani, o aducere-aminte. Fără să vrei, îți apar aievea serile acelea liniștite, când lumina de apus face ca plajele să fie aurite, când crestele albe ale valurilor au nuanță trandafirie… ai zice că este un loc minunat.

Image790

Anul de grație 2010. Debarcader, cherhana pe coasta vestică a Mării Negre, la zona de interferență a apelor danubiene fluviale, cu apele lagunare salmastre și apele de mare. Venim cu o barcă dinspre larg, de la fotografiat păsări. Mai suntem câțiva interesați de biologie, protejarea valorilor naturale & culturale, promovare de sustenabilitate ecologică. Ar trebui să facem ceva broșură & pliant despre relația pescarilor cu marea; ceva care să arate către esența lucrurilor. Dinspre larg sosesc și câteva bărci cu pescari, toate vin goale – fără nici un pește. Lumile noastre nu seamănă deloc, sau seamănă profund, este până la urmă o chestiune de interpretare. Cred că suntem câțiva care nu am mai prins nimic de 84 de zile, cu toate că am ieșit în larg… Suntem din ce în ce mai mulți în situația asta, dar nu mai vrem să vorbim despre acest subiect. Ies pe uscat rând pe rând pescarii arși de soare, cu palmele bătătorite de la tras rame, ființe care se ocupă de vâslit de când se știu, de tras năvoade și de tras vodcă… Lipoveni, oameni duri, fără prea multă finețe… care se luptă fizic pentru a mai exista. Par niște brute, niște neciopliți, dar aici în aceste condiții cum ar putea să fie altfel? Dar aparențele pot să fie în legătură-slabă cu niște caracteristici lăuntrice, nicidecum vizibile la suprafață. Pescari ies departe în larg, în încercarea de a scoate din mare resursele vitale, peștele care astâmpără foamea și îi ține în viață nu doar pe ei, ci pe alți câțiva. A face unuia câteva fotografii, nu prea pare să îl intereseze. Seamănă cu pescarul din cartea lui Hemingway, Bătrânul și marea (The Old Man and the Sea): “Totul la el era bătrân, cu excepția ochilor, iar ei aveau aceeași culoare ca și marea și erau veseli și neînfrânți.”

Image419

Cum vezi că vine cu harponul în mână, de departe pare un fel de Poseidon, doar că pe vremurile acelea antice-legendare, marea mai avea mulți pești mari, iar pescarii erau puțini; acum este invers. Acesta este un pescar European de secol 21… teoretic totul este OK, dar practic nu mai are obiectul muncii: peștele. Pare că multe nu îl interesează, dar ce este oare în sufletul lui? Oare ce-ar zice Hemingway, sau Sfântul Petru, de-ar afla că oamenii au prins aproape toți peștii mari din Mări și Oceane? Pare neverosimil, aberant și cu atât este mai dramatic. Erau vremuri când un pescar dârz lupta cu un pește mare. Timpurile acelea au trecut demult. Apoi, flote de pescuit cu ecolocație, sonare și plase uriașe au filtrat mările și oceanele și au prins aproape tot ce mișca. Dezastrul pescuitului global este un proces aflat în derulare – invizibil sub nivelul apelor, dar este previzibil finalul lui dramatic. Puțini pești mari mai înoată prin apele Planetei, și zilele le sunt numărate. Nu sunt singurii în această situație.

Image420

La malul mării, colibe sărăcăcioase în care seara se mănâncă pe întuneric, dacă mai este ceva de mâncare; niște adăposturi unde se odihnesc trupuri și suflete ostenite de bătălia-dură cu valurile și cu peștii aflați în adâncuri, care nu se dau prinși atât de ușor precum cei din visele de pescari. Sau au dispărut deja peștii aceia? Oare ce s-a întâmplat cu peștii aceia mari, au fost prinși oare chiar toți? Sau au ajuns otrăviți de toată mizeria ce vine prin Dunăre, din jumătate de Europa? Nutrienții din agricultura modernă și eutrofizarea marină pe care ei o produc, pesticide și metale grele, reziduuri din medicamente consumate de sute de milioane de oameni care au nevoie din ce în ce mai multă de nenumărate prafuri pentru a mai exista… cavalcade sinergistice de substanțe biologic-active… în care tu, peștele cel mare, trebuie să exiști, o vreme. Baraje au fost ridicate pe căile de migrație fluviale, Porțile de Fier au fost închise, zonele inundabile desecate, așa că agonia peștilor se derulează nu doar pe uscat și și sub ape. Și nu sunt singuri. Cu încetul, sunt părăsite colibele de pescari, bărcile rămân pe mal ca semn al unei societăți europene eșuate, prea hrăpărețe pentru a se putea păstra pe traiectorie de sustenabilitate. Așa cum remarca pescarul bătrân din cartea lui Hemingway: “o să încerc să nu iau cu împrumut. La început împrumuți. După aia ajungi să cerșești.” E sărăcie lucie în locurile acestea. Dar marea pare frumoasă și sălbatică.

Image235

Omul este incult, un pescar oarecare: nu știe el termenii precum ecosistem, lanț trofic, dar nici nu are nevoie; este un prădător șmecher care știe că în mediul acesta marin se poate prinde pește, așa cum a învățat de la pescarii trecutului… și pe propria lui piele; se poate trăi din prinderea de pește, dar pentru asta trebuie depusă o muncă grea, istovitoare, în condiții riscante; vâslele și năvoadele se trag cu multă sudoare, trebuie să vezi semnele, că altfel ajungi hrană pentru pești, după ce te înghite marea. Are o experiență de o viață cu alge, plancton, schimbarea curenților și capriciozitatea vremii, gustul rar al succesului și amărăciunea obișnuită a încercărilor deșarte… exact ca la ceilalți prădători ai mărilor sălbatice. Barca alunecă lin pe luciul apei… iese în larg, departe de uscat, foarte departe; dacă nu ai perceput la timp semnele de schimbare a vremii, iar vântul începe să sufle și să ridice valurile uriașe, care aici în larg se leagănă din ce în ce mai vehement… devine clar că nu se mai poate ieși dintre ele. Nu e semn bun când marea devine agitată, dar și mai rău e dacă se instalează calmul, liniștea care nu ar trebui să fie. Are amintiri destule cu atmosfera stranie a mării înainte de furtună, când nu pare să existe nici un semn, dar totuși, pescarul și peștele simte ce va urma. A văzut și furtună pornită din senin, când cerul se întunecă cât ai zice pește, iar valurile se izbesc în vuiet trist de stâncile din zona debarcaderului… sau se întind prin răbufniri și foșnete ritmice, pe plajele mai naturale… unde scot mizeria umană din mare. Este acesta un risc asumat, al ieșirii în larg?

Image788

Bătrânul mai visează și acum peștii mari din apele reci și întunecate ale adâncurilor… La moruni de o tonă, care produc caviar pentru a astupa odată gura celor putrezi, de bogați. Vise cu pești uriași care pot să fie prinși și vânduți și mâncați, speranțe naturale ale oamenilor lihniți de foame, care își zic pescari. Se vor zbate viguroși, iar el îi va izbi cu ciomagul în cap pentru a le curma existența… dar a o continua pe a pescarilor – oamenilor. Vise cu pești pe care îi va trage în barcă, sau îi va aduce pe apă, până la debarcader. Vise cu bancuri de pești, ape adânc-albastre-negricioase, locuri tainice din adâncul mării, din care iscusința și răbdarea-încrâncenată a pescarului poate extrage resursa vitală. Lucirea argintie a peștilor în bătaia razelor care pătrund în ape… Își amintește de uriașe bancuri de pești, când apa părea că fierbe, frenezia lor sărind în toate direcțiile, peștii prădători mari care vin să îi prindă pe cei mici, forfota delfinilor care soseau să pescuiască împreună cu oamenii, mirosul de guano al păsărilor multe, adunate cu miile.

Image1039

Vise cu delfini care sar jucăuși din apă, apoi în acrobatice arcuiri se îndepărtează către linia orizontului… de unde apare lumina… Îi place să privească salturile elegante ale lor, trupul lor ca oțelul viu; simțea o iubire față de ei, un fel de compasiune și prietenie a sufletelor aflate pe mare; cu toate că ceilalți pescari îi vedeau doar ca pe o concurență neloială, agilă și aptă să găsească peștele din largul mării. Dacă exista pește. Delfinii… un fel de energie pură a mării sălbatice; și marsuinii, fluierând și zbenguindu-se în voie, stăpânii reali ai acestor mări, cât ele sunt naturale.

011

Știe bătrânul pescar, unde și cum trag curenții, unde apar vârtejuri periculoase, unde sunt gropile cele adânci și unde sunt bancurile de nisipuri submarine, unde sunt crabii și scoicile, calcanii… și spera să știe pe unde umblă peștii cei mari. Un fel de scop al vieții lui dure: a prinde peștii cei mari. Au acești oameni o experiență de viață despre curenți și locurile unde se ascunde peștele, despre modul cum migrează, când se poate prinde și cu ce momeală… cu ce plasă, cu ce cârlige… multe lucruri care nu vor fi niciodată cunoscute de experții care se uită la mare de pe geamul unor birouri ale unui institut de cercetare falimentar…

019

Este frumos la mare. Undițe cu momeli, taliane, năvoade, doar peștele cel mare lipsește… precum și ceilalți pești. Se țin prin zonă chirele și chirighițele, pescărușii – când sunt scoase plasele, dar apoi pleacă și ele deziluzionate: omul nu mai are noroc la pescuit, este ca și blestemat. Poate din cauza că a prins prea mulți pești, cândva, poate din cauza poluării apelor, a distrugerilor ecosistemelor prin diferite construcții hidrotehnice, sau toate astea împreună? Devine însă evident: falimentul mării, al pescuitului și al comunităților de pescari. Au dispărut smuciturile peștilor mari, dihănii cu care se poartă o luptă bărbătească pe viață și pe moarte… Acum ce a mai rămas? Cine a câștigat? Unde mai sunt rechinii din oceane? Cu înotătoarele tăiate, lăsați să se scufunde înapoi în apă, și în agonie să moară, cu milioanele. Ai zice că este un act barbar? Supă de aripioare de rechin… pentru curve botoxate. Te poți întreba, oare cât de tare a ieșit pescuitul industrial în larg și oare asta a fost bine peștelui sau pescuitului… aflate pe cale de dispariție, împreună? Nu trebuia ieșit atât de tare în larg, acum e ușor de zis, dar nici măcar asta nu se prea face!

070

Bătrânul pescar știe care este senzația, fericirea aceea, nemaipomenită de o vreme, când simțea greutatea peștelui cel mare, prins în cârlig… care trage și începe lupta: care pe care? Oare pescarii sunt la fel, în principiu, indiferent de faptul că trăiau la Marea Mediterană în urmă cu 2 milenii, sau erau cubanezi în urmă cu jumătate de secol, sau sunt est-europenii de azi? Simțea el oare respect cândva pentru peștele uriaș care era prins în cârlig în adâncuri, se întreba oare ce simte acesta, dacă își face planuri de luptă sau se zbate cu disperare? A avut regrete când a prins un pește iar perechea acestuia venea până la barcă… unde cel prins urma să fie tranșat? Sau poate că era un simplu bădăran, un măcelar care ucidea orice prindea, și apoi bea multă vodcă? Așa l-a modelat pe el, situația? Greu vom afla vreodată. Oricum, impresia este că pescarul acesta seamănă mult cu cel din cartea lui Hemingway, Bătrânul și marea.

301

După 84 de zile cu încercări nereușite, pescarul cubanez agață un pește-spadă uriaș, dar acesta nu se dă ușor: îl tractează cu barca către largul oceanului, departe de insulă, și se derulează o luptă pe zile și nopți între cele două ființe legate de un fir tăios. Ce înseamnă bătălia cu un pește care este poate de 10 ori mai mare decât tine, mai mare decât barca… care te trage în larg la capătul firului… zile și nopți petrecute în această luptă cu “fiara adâncurilor”, pe care o vezi câteva secunde, cât sare din apă și se arată în toată splendoarea ei nemaivăzută vreodată de careva om? Bătrânul lui Hemingway: “Să știi tu, măi pește, că eu te iubesc și te respect mult de tot, spuse el cu glas tare. Dar până la sfârșitul zilei o să te omor, negreșit. “Sper să fie așa”, își zise el. (…) “Mi-ar fi plăcut să-i pot da de mâncare peștelui”, medită bătrânul. “E fratele meu. Dar trebuie să-l omor și trebuie să îmi păstrez forțele, ca să pot să o fac.” (…) Apoi simți că-i pare rău de peștele ăsta imens, care n-avea nimic de mâncare, însă chiar dacă îl căina în sinea lui, hotărârea de a îl ucide nu îi scăzu nici o clipă. “Câți oameni s-ar putea hrăni cu el!” se gândi. “Dar oare sunt ei vrednici să îl mănânce? Nu, bineînțeles că nu. După felul în care se comportă și imensa lui demnitate, e clar că nimeni nu-i vrednic să mănânce din el.” (…) trăim pe mare și ne ucidem propriii noștri frați.””

446

O luptă de rezistență, cine obosește – cine mai poate, cine are o tactică mai bună, mai adecvată situației unice și irepetabile, cine iese învingător dintr-o încleștare în care miza este existența, supraviețuirea. O luptă de durată, cu perioade de acalmie relativă și extraordinare răbufniri de energie vie. “Mă întreb, ce l-a stârnit așa, dintr-odată? Oare să-l fi adus la disperare foamea sau s-o fi speriat de ceva din întunericul nopții? Poate că i s-a făcut brusc frică. Numai că era un pește atât de calm și de puternic și părea așa de viteaz și de sigur pe el. Ciudat.” Cum îl obosește până la epuizare, cum îl apropie de barcă și apoi speră să îi dea cu harponul o lovitură fatală în inimă… asta după zile și nopți de luptă pe mare. Rezistența umană împinsă la extrem, când trebuie să suporți situația, durerea, oboseala și să găsești o soluție pentru a ieși la liman, cu bine, din această situație aflată în derulare. Omul care încearcă să se păstreze funcțional fizic și vrea să rămână lucid. ““Mă omori, pește!” zise în gând bătrânul. “Însă ai tot dreptul. N-am văzut niciodată o creatură mai mare, mai frumoasă, mai calmă sau mai nobilă decât tine, fratele meu! Vino și ucide-mă. Nu-mi pasă cine omoară pe cine.”” Agonia peștelui și agonia umană, în lupta dusă la extrem: care pe care? “Peștele apăru la suprafață, viu, cu moartea înfiptă în el, și se ridică mult deasupra apei, arătându-se cu toată lungimea și lățimea, în toată forța și splendoarea lui. (…) “După cum arată, are mai mult de șapte sute de kile”, se gândi el. “Poate chiar mult mai mult.””

612

Dilemele și întrebările grele ale contextului uman… Nu ucide cu rea-voință, pescarul… dar cum se simte când privește zbaterea spasmodică, disperată, a peștelui scos pe uscat, a vietății forțate să își părăsească mediul ei de viață – momentele în care viața se scurge din ceea ce era atât de viu și viguros în urmă cu un minut… Acesta este momentul de succes și împlinire a pescarului? “Poate că am păcătuit când am omorât peștele. Socotesc că da, chiar dacă am făcut-o ca să pot să îmi duc și eu traiul și ca să hrănesc o mulțime de oameni. Dar atunci orice e păcat. (…) Tu te-ai născut să fii pescar, așa cum peștele s-a născut să fie pește. Sfântul Petru a fost tot pescar” (…) “L-ai omorât din mândrie și fiindcă ești pescar. L-ai iubit cât a fost viu și l-ai iubit și după aceea. Dacă l-ai iubit, n-a fost un păcat că l-ai omorât. Sau e mai mult decât atât?” (…) ““Și-apoi”, se gândi bătrânul, “toată lumea omoară pe toată lumea într-un fel sau altul. Pescuitul mă omoară în aceeași măsură în care mă ține în viață.””

704

Peștele-spadă răpus este mult prea mare pentru a fi tras în barcă, așa că este legat de ea… iar pescarul pornește către uscat. Toate par a fi orientate în direcție bună pentru pescar, cu prada legată de barcă și înaintând către casă… Dar sângele care se scurge în mare atrage inevitabil rechinii, și cu toată zbaterea disperată a bătrânului, aceștia îi devorează captura. Dur este când apare primul rechin: “imens, clădit astfel încât să poată înota la fel de iute ca cel mai rapid pește din mare, și făptura lui era frumoasă, în afară de fălci (…) rânduri de dinți îi stăteau înclinate spre interior (…) Erau aproape la fel de lungi ca degetele bătrânului și aveau marginile ascuțite și tăioase, ca niște lame, pe ambele părți. Era un pește modelat în așa fel încât să se hrănească cu toți peștii din mare și era atât de rapid, de puternic și de bine înarmat, încât nu avea nici un alt dușman. (…) Când bătrânul îl văzu că se apropie, își dădu seama că era exact rechinul care nu se teme de nimic și care o să facă exact ce își dorește.” Îl lovește cu harponul în cap, îl ucide, dar rechinul se scufundă cu harpon cu tot… și vin alții. După ce a prins peștele – iar acesta este sfârtecat de primii trei rechini, pe care apoi bătrânul reușește să îi omoare: “N-ar fi trebuit să ies atât de mult în larg, pește, zise bătrânul. N-a fost bine nici pentru mine, nici pentru tine. Îmi pare rău, pește!” (…) ““Era prea frumos să dureze” își spunea apoi (…) Dar omul nu este făcut să fie înfrânt, reclamă el. Un om poate să fie distrus, dar nu înfrânt.” Apoi legă cuțitul de o vâslă, și mai ucide câțiva dintre cei care vin. Alți rechini sunt loviți cu ciomagul, când și cuțitul era deja rupt. Omul care nu se lasă. Că nu are cum. Rămas fără arme, în noapte, pe apă: “pe la miezul nopții se lupta, iar de data asta știa că lupta e zadarnică. Veniră în haită, iar bătrânul nu putea să vadă decât dungile pe care le făceau pe apă înotătoarele lor și fosforescența trupurilor care se aruncau asupra peștelui.” Prada capturată cu atât de mult efort, durere, risc, este devorată de rechinii de pe traseul către casă. Cunoști senzația?

Image450

După reușită și eșec… un fel de indiferentă eliberare: “Plutea ușor pe mare, lipsit de orice fel de gânduri ori sentimente. Nu-l mai atingea nimic. (…) Observă totuși cât de bine plutea barca și cât de ușor era de manevrat acum, când nu mai avea nici o povară legată de ea.” (…) “Văzu o dungă albă, șira spinării peștelui, masa întunecată a capului, spada ițindu-i-se dreaptă în față și golul rămas în locul trupului.” Ajuns la mal după aceste zile de zbatere cu peștele-spadă, rechinii și situația, cu barca de care e legat un schelet de pește, își dă seama cât de epuizat este: “își dă seama de imensitatea oboselii sale.” Cunoști senzația? Când nu mai ai nevoie de nimic…. și după lupte crâncene te întorci acasă epuizat, cu un uriaș schelet de pește mort – ca simbol și trofeu au reușitei tale. “Are șase metri de la vârful botului până la coadă! Anunță pescarul care măsura peștele.” Sau ce a mai rămas din el. Și după toate acestea, încep să apară noile idei, ce trebuie făcut, care este pasul următor, că viața merge mai departe. The show must go on.

Image172

Aparent un story simplu, banal poate, ceva obișnuit din viața unui bătrân pescar și peștii cu care se ocupă… dar în profunzime este o schiță a ecuației vieții umane. Vezi că bătrânul este foarte experimentat, este cel mai bun… se luptă abil cu dificultățile vieții, își asumă riscuri și nu se vaită că îl doare, nu se dă la o parte… și totuși, este pe muchia de a exista, sau nu. Pescarul, peștele, toată situația devine o mare metaforă a condiției umane, a ieșirii pe mare singur, a firului care taie degetele și a apei de băut care e pe terminate, a speranței că vom prinde peștele cel mare, a epuizării când vederea devine încețoșată și omul ajunge la marginea leșinului din cauza oboselii, a reușitei capturii, a faptului că bucuria se termină repede – că era prea frumos să dureze, a rechinilor de pe traseul către casă, a omului care nicicum nu poate să fie înfrânt,… dar poate să fie distrus. Lupta cu ceva ce trebuie scos din adâncuri, chiar dacă firul te taie pe degete, chiar dacă spatele te doare, chiar dacă mâna îți este amorțită de cârcel, chiar dacă ești singur pe mare, undeva departe-de-orice, iar uneltele de care te foloseai, se distrug rând pe rând. Despre nevoia de a păstra încrederea în sine, pentru a avea măcar șanse de a câștiga o astfel de luptă… sau orice luptă. Dorința de a revedea luminile licărinde ale insulei, de a te întoarce de pe mare, acasă… în acea colibă sărăcăcioasă, care este a ta. “Și cine te-a înfrânt? Se întrebă apoi. Nimeni, își răspunse singur, cu voce tare. Am ieșit prea departe în larg.” Măreția reușitei este la fel de mare ca măreția trecerii peste înfrângerea asumată, chiar dacă rănit și sângerând și epuizat, dar viu și demn încă. Niște fine aluzii religioase, legătura sufletească a bătrânului cu marea dar și (mai ales?) cu copilul care îi devine un fel de ajutor…

Image418

Există aici o ecuație în care apare pescarul, peștele-spadă, rechinii, speranțele, lupta, eșecul, șansele, oamenii, revenirea… un fel de formulă în care elementele pot să fie înlocuite, dar păstrează aceleași relații între ele… chiar dacă în loc de pescarul cubanez sărac se introduce orice altă formă de existență umană. Spre exemplu, tu sau eu. Omul, apt să o ia de la capăt, să își adune forțele după o bătălie pierdută-din-orice-motiv și să își facă noi speranțe: odihnă, cafea, și noi planuri de a ieși în larg.

Image609

Mă întreb, cum e oare să ai 61 de ani, să stai aici la malul mării și să citești încă odată cartea – Bătrânul și marea? Sau cum este să o scrii? Când citești aceste pagini enigmatice și fascinante, te întrebi, cum de oare unele texte pot să fie atât de bine scrise încât sunt capabile să fie captivante, să te poarte valurile prin zone misterioase, să transmită idei și sentimente pe atâtea planuri raționale și emoționale, texte de o miraculoasă acuratețe în exprimare, claritatea frumuseții literare… Ce har, ce măiestrie artistică are câte un autor încât poate transpune pe hârtie acele sentimente pe care le avea în suflet atunci când scria textul? Catharsisul produs de o activitate artistică, revelația și euforia reușitelor… dau un fel de sens existenței umane eminamente temporare. Ce e interesant cu cartea asta a lui Hemingway? Că vei afla din ea mai multe despre pescarul acesta alcoolist de la Portița, decât știe el despre propria lui persoană. Și la fel de multe vei afla despre tine. Parcurgerea textului dă sentimentul de cunoaștere a unui bătrân pescar real, peștele-spadă este credibil, rechinii palpabili la modul excepțional șamd – și mai ales ideile, temerile, gândurile, speranțele, dubiile unui om. Artă de a formula în cuvinte, ceea ce eventual ai de zis, o scriere care ajunge să surprindă esența condiției umane, și o face la modul acela admirabil, lipsit de ifose și pretenții; fluent, natural și sincer; înțelegea aceste lucruri, avea capacitatea să le exprime, așa cum puțini au fost capabili să o facă. Scris în 1951, publicat în 1952; tot în 1952 el a fost distins pentru această carte cu Premiul Pulitzer, iar mai apoi, în 1954 a primit și Premiul Nobel pentru Literatură, inclusiv pentru această realizare. Ernest Hemingway: “Scriitorul adevărat este un om singur. (…) Să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de azi suntem nevoiți să mergem mai departe decât am fi crezut că vreodată putem ajunge, să ieșim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiți de orice sprijin.”

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Dobrogea si Delta Dunarii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Singur cu peștele lui Hemingway în largul Mării Negre

  1. peterlengyel spune:

    „Happiness in intelligent people is the rarest thing I know.” Ernest Hemingway

    „All thinking men are atheists.” Ernest Hemingway
    ::::::::::::::
    Ernest Hemingway’s Nobel Prize Acceptance Speech

    “Things may not be immediately discernible in what a man writes, and in this sometimes he is fortunate; but eventually they are quite clear and by these and the degree of alchemy that he possesses he will endure or be forgotten. (…) Writing, at its best, is a lonely life. Organizations for writers palliate the writer’s loneliness but I doubt if they improve his writing. (…) For he does his work alone and if he is a good enough writer he must face eternity, or the lack of it, each day. (…) we have had such great writers in the past that a writer is driven far out past where he can go, out to where no one can help him.”

    This is Ernest Hemingway.

    Across the River and Into the Trees

    Great Writers – Ernest Hemingway

  2. peterlengyel spune:

    An Essay in Criticism: Virginia Woolf on Hemingway

    For why should not art be traditional as well as original? Are we not attaching too much importance to an excitement which, though agreeable, may not be valuable in itself, so that we are led to make the fatal mistake of overriding the writer’s gift?
    (…)
    Nobody speaks for more than a line or two. Half a line is mostly sufficient. If a hill or a town is described (and there is always some reason for its description) there it is, exactly and literally built up of little facts, literal enough, but chosen, as the final sharpness of the outline proves, with the utmost care.
    (…)
    A writer will always be chary of dialogue because dialogue puts the most violent pressure upon the reader’s attention. He has to hear, to see, to supply the right tone, and to fill in the background from what the characters say without any help from the author. Therefore, when fictitious people are allowed to speak it must be because they have something so important to say that it stimulates the reader to do rather more than his share of the work of creation.
    (…)
    But the true writer stands close up to the bull and lets the horns—call them life, truth, reality, whatever you like—pass him close each time.

    http://www.tinhouse.com/blog/4403/an-essay-in-criticism-virginia-woolf-on-hemingway.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s