Castelul-cetate Kornis, Szentbenedek – Mănăstirea

Castelul-cetate Kornis, Szentbenedek – Mănăstirea (Szentbenedeki Kornis-kastély) este la circa 50 km nord de Cluj, la 3 km de Dej. Acesta a fost unul dintre cele mai frumoase castele renascentiste din Transilvania; deși clădirile ansamblului erau din diferite perioade, în diferite stiluri, totuși exista un complex eclectic admirabil… cu turnuri, bastioane care au persistat până în urmă cu câteva decenii. Castelul era în centrul domeniului de mii de hectare terenuri arabile, pășuni, fânațe și păduri, versanți cultivați cu vie.

În 1308 localitatea apare sub denumirea de Scenbenedek, în 1393 Zent-Benedek, 1456 Zenth-Benedek 1617 Szent-Benedek. În timpuri medievale exista pe aici o abație de călugări benedicteni (numiți călugări albi), de unde vine și denumirea mai recentă, Mănăstirea. Legenda spune că un strămoș al familiei Kornis a fost înnobilat deoarece a ucis un inorog rău care deranja oamenii din zonă.

Realitatea este însă că în 1573, Principele Transilvaniei, Báthory István a donat domeniul de la Szentbenedek prefectului de Dés (Dej), Keresztúri Kristóf. Principala clădire a castelului a fost ridicată în stil renascentist de către Keresztúri Kristóf, între 1573 și 1593. În 1599, proprietara castelului era văduva lui Kereszturi Kristóf, care avea aici și 22 de case de iobagi și mai deținea 15 sate cu 420 de iobagi. Fiica lui Kereszturi Kristóf, Kereszturi Kata, a devenit soția lui Kornis Boldizsár la 31 iulie 1600, data de când castelul și domeniul devine proprietatea familiei Kornis.

Familia Kornis provine din nobilimea din Ungaria, din localitatea Ruszka din Abaujmegye, familie care a venit în Transilvania, pe la nivelul anilor 1480, după alte surse doar după pierderea dezastruoasă a bătăliei de la Mohács contra turcilor (29 august 1526). Familia grofilor Kornis a avut persoane cu funcții importante în vremurile medievale ale Transilvaniei. Existau printre ei conducători militari, administratori guvernamentali, unii au scris cărți, au fost în societăți academice etc. Spre exemplu, Grof Kornis Gáspár în 1594 era căpitan la Huszt (Hust, azi Ucraina) a luptat cu turcii prin Maramureș, dar a fost înfrânt. Existau numeroase înrudiri între familiile nobiliare din Transilvania, astfel la nivelul anului 1665 Kornis Ferencz o avea ca soție pe Wesselényi Kata cu care avea 5 copii.

Revenind la castel, se constată că în secolele 17-18, au fost adăugate alte și alte construcții care înconjurau o incintă. Kornis Gáspár (1641-1683) ridică pe la anul 1673 un nou etaj pe clădirea principală. Fiul lui, Kornis Zsigmond, renovează castelul în 1680 și pe la 1720 adaugă două bastioane octogonale; sunt aduse pietre sculptate din tufuri vulcanice de la Dej; sunt instalate scări ornamentale; tavanele sălilor castelului sunt decorate cu fresce. Grof Kornis Zsigmond, care deținea castelul la nivelul anului 1724, era în funcție de guvernator al Transilvaniei (dealtfel, el a depus piatra de temelie a cetății Alba Iulia, la reconstrucția începută la 4 noiembrie 1714). În interiorul castelului-cetate de la Szentbenedek exista și o capelă cu ornamentație barocă. În sufragerie erau picturi cu împărăteasa Maria Tereza, guvernatorul Transilvaniei Kornis Zsigmond și Principii Transilvaniei din secole anterioare. Se presupune (legendă?) că la castel a stat și împărăteasa Maria Tereza, care a venit aici cu un ofițer din garnizoana Dej.

După trecerea de la feudalism la burghezie, familia Kornis a produs bani din agricultură. Renovări mai semnificative la castel a făcut gróf Kornis Viktor în 1886. Gróf Kornis Károly a renovat Bastionul Verde în 1906; era o personalitate pasionată de cultură și științe ale naturii. Biblioteca lui avea peste 9.000 de volume, incluzând și multe cărți rare și incunabule. A realizat și o vestită colecție de istorie naturală, mai ales trofee de vânătoare, animale împăiate – multe specii exotice de la struți la flamingi și crocodili, colecție de ouă de păsări, insectare, ierbare, colecții de minerale – toate etichetate cu pretenții științifice. Kornis Zsigmond a construit o mare școală pentru săteni și o uzină electrică; a fost foarte iubit de localnici. Nepotul lui Kornis Károly, cu numele tot Kornis Károly (1894-1955) a fost ultimul stăpân al castelului… a plecat de pe aici prin anii 1940, a lucrat la Dej, contabil… chiar la uzina electrică făcută de el, și a murit sărac. Sigur nu a comentat nimic despre situație, că la primul cuvânt era dus la canal sau înfunda careva pușcărie comunistă, de unde torționarii care chinuiau și ucideau oamenii deținuți politici, azi în 2013 au pensii extraordinare și urmași în conducerea diferitelor “organe ale statului”.

Dezastrul celui de-al 2-lea război mondial a dus la afectarea castelului; după naționalizarea din 1948, colecții ale castelului au fost arse de comuniști în anii 1950-1951, parțial au fost furate (sună cunoscut?), devastate de locuitorii din zonă etc. Au fost furate mobila, covoarele, tablourile etc. Zile întregi au fost arse cărțile rare în curtea castelului. Până și cărțile care au fost luate de țăranii din zonă, au fost adunate de comuniști și arse. Colecția de minerale, care era probabil cea mai mare din Transilvania, a fost aruncată în râul Someș. Incultura trebuia să domine zona. Capela a fost “preluată” de biserica ortodoxă (sună cunoscut?). Țăranii din zonă au dus acasă câte un struț împăiat, câte un crocodil sau alte asemenea obiecte importante pentru ei (pentru a le studia), precum și ferestre uriașe de la castel, care nu se potriveau nicăieri în ale lor case mai modeste… și care cu încetul au putrezit în ploaie. O parte a pietrelor sculptate, cele care nu au dispărut încă, au fost duse în 1950 la Muzeul de Etnografie din Cluj. Exista o fântână arteziană, care a fost dusă în centrul orașului Dej. Clădirile au fost transformate în siloz și școală culturală (crezi că se vede ceva cultură prin zonă?). Au existat ceva lucrări de renovare prin anii 1975-1976… Apoi degradarea s-a accentuat, pietrele zidurilor au fost luate și utilizate de localnici la construcțiile pentru oi. Acest castel nu e diferit de celelalte splendori arhitecturale, istorice și culturale care existau cândva în Transilvania. Decăderea Transilvaniei sub batjocura comunistă, sub mizerabila perioadă postcomunistă.. ce putea oare să producă? Ruine.

Oficial, Castelul Kornis, este înscris pe lista monumentelor istorice elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului din 2010. Dar asta nu înseamnă că aici există ceva respect pentru trecutul istoric. Gunoaie umane, poți vedea cam peste tot. Dar se percepe ceva din splendori ale trecutului. Se poate vedea încă turnul de intrare în fața căruia sunt două statui de inorogi. De undeva se simte ceva duhoare pestilențială, poate ceva cal mort… un inorog eventual. Exista aici un pod suspendat, care era ridicat în timpul nopții sau în perioade mai tulburi; azi este o poartă acoperită de dejecții ale unor cai. Clădirile sunt în ruină, se mai vede câte o inscripție, numele grofului Kornis Károly, blazonul familiei cu un inorog pe scut, o fântână octogonală, un pavilion în stil neoclasic având 31 coloane dorice… și acoperișul prăbușit recent. O descriere din 1784 prezintă atât clădirile, cât detalii despre elemente de decorațiuni. Un turn hexagonal avea și ceas și clopot. Scriitorul Jókai Mór a vizitat castelul-cetate în 1876 (1877?), și a făcut și referiri la cele văzute aici. Acesta descrie frescele, picturile-portret ale familiei, tunurile, diferite arme, zale șamd pe care le-a văzut aici. Toate acele artefacte și multe din construcții au dispărut de nu se percepe nici urma lor, sunt doar amintite în descrierile din trecut.

Azi ajungi la Castelul Kornis pe niște drumuri de vai de mama lor. După atâția ani se mai păstrează amintiri pe la bătrânul Szatmári Imre, care are vârsta de 102 ani; cândva era omul de încredere a grofilor; mai are câte o fotografie din acele vremuri, amintirea balurilor somptuoase; mai există ceva idei despre lumea bună, despre modul cum se călătorea cu limuzina la discuții de afaceri în centrele urbane ale Transilvaniei. Szatmári Imre își mai amintește de statuetele de piatră din curtea castelului, de copacii aduși din zone îndepărtate și plantați în curte… grofii făceau călătorii inclusiv în Africa. Ca moștenitoare a familiei, Contesa Kornish Gabriella, stabilită la Budapesta – unde locuiește într-o garsonieră la demisol, și având vârsta de 92 de ani, a câștigat în justiție dreptul de proprietate asupra castelului (prin 2006-2007)… dar a reface aici ceea ce era creat în sute de ani… este aproape de imposibil. A câștigat dreptul de proprietate asupra unui cal mort, un inorog în descompunere. A fost cândva aici un bastion al culturii, cărți valoroase, opere de artă, interes pentru științele naturii… Azi vezi altceva, alt stil de abordare, alte valori sau lipsa acestora. O bijuterie arhitecturală ajunge repede o groapă de gunoi (nu am inclus imagini din beciuri…), doar trebuie să existe condițiile (și ele există). Șase cai stau la umbră în variate încăperi ale castelului. În șanțul de apărare al cetății este un saivan cu oi, de undeva se aud manele și trece un păstor bronzat privind cu indiferență de cioban la cele câteva oi răvășite de pe la periferia Uniunii Europene. Probabil că știe de unde vine acel miros pestilențial de inorog mort.

© dr. Peter Lengyel

PS. O descriere extrem de detaliată se află în cartea Szolnok-Doboka Vármegye Monographiája, Tagányi Károly, Dr. Réthy László és Pokoly József, Kiadja a Stolnok- Dobokavármegye Közönsége Deésen, Nyomtatott Demeter és Kiss Könyvnyomdájában, 1901. Pe baze bibliografice exacte, cu referiri la documente, sunt menționate detaliat drepturile de proprietate asupra domeniului, cu secole înainte de a fi începută zidirea cetății-castelului. Este impresionantă descrierea exactă a trecutului istoric, a contextului etnografic, demografic și economic. În această publicație există și câteva imagini fotografice despre diferite aspecte ale castelului…

PS2. Alte detalii despre acest loc sunt prezentate în cărți precum: Balogh Jolán, Kolozsvári kőfaragó műhelyek, XVI. Század, Budapest, 1985, 340-343; Csorba – Marosi – Firon, Vártúrák kalauza III. 1983; Kelemen Lajos, A szentbenedeki kastély és hímes oszlopai, In Kelemen Lajos, Művészettörténeti tanulmányok. 1. köt. Bukarest, 1977, 110-114; Kiss Gábor, Erdélyi várak, várkastélyok, Budapest, 1987, 265-266; B. Nagy Margit, Várak, kastélyok, udvarházak, Ahogy a régiek látták, Bukarest, 1973, 259-271, 374-375; Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa, Castles & fortresses in Transylvania: Cluj County, Castele și cetăți din Transilvania: Județul Cluj. Cluj-Napoca, 2008; Rados Jenő, Magyar kastélyok, 1939; Veresegyháziné, Magyarország történeti – topográfiai kislexikona, 1996; etc. Totodată, există circa 100 de postări pe bloguri, în limba maghiară și în română, despre variate aspecte legate de acest edificiu și contextul în care a fost creat, modul în care se degradează și dispare.