Hohote de râs cu Ciocănitoarea Verde

500

Un destins și puternic hohot de râs printre copacii de prin lunca Tisei, ori pe la marginea pădurilor de pe dealurile Maramureșene… prin luxuriantă vegetație de primăvară. Este sunetul caracteristic produs de ghionoaie: în peregrinări prin peisajele de la noi, putem avea ocazia să auzim și/ sau să vedem ici-colo câte o astfel de pasăre… o ciocănitoare mai mare cu penaj verzui.

Ghionoaia verde (Picus viridis) emite strigăte care seamănă oarecum cu un hohot de râs, strident-sonor și sincer, manifestare care ne poate atrage atenția. Măcar ea are chef de râs la modul frecvent în fiecare primăvară și uneori și în restul anului… și fără ca aceste păsări să dorească, ele dau impresia că au mai mult chef de viață, decât mare parte a “trecătorilor”. O putem admira cum urcă vioi pe trunchiuri de copaci, când pasărea se agață cu ghearele degetelor și se sprijină pe penele cozii care sunt rezistente, ca la celelalte specii de ciocănitori. Ghionoaia verde este o ființă precaută, sfioasă, care se retrage din fața observatorului uman la o distanță sigură: are motivele ei să se țină departe. Dacă omul se apropie de trunchiul de copac pe care se află ghionoaia verde, ea se retrage pe partea cealaltă a trunchiului, încât se vede doar capul ei… vietatea privind reținută către intrus, gata oricând de a zbura. Zborul viguros și ondulat este format din 3-4 bătăi de aripi (sectorul ascendent), urmate de o alunecare cu aripile retrase lângă corp (descendent); bătăile aripilor produc un sunet relativ puternic. Așadar, deși prezența ei se face bine auzită, și este o pasăre vizibilă până și în zone locuite de oameni… ea este destul de distantă și precaută încât poate să fie observată mai bine prin lunetă sau binoclu… de la distanță mai mare, dar de aici până la a face o imagine rezonabilă cu ea, este o cale destul de lungă.

495

În copilărie, când ieșeam la inelat păsări, atât în Maramureș cât și prin variate locuri din Ungaria – unde erau organizate tabere de inelare -, aveam ocazia să privim pasărea de aproape, când ea se prindea în plasele ornitologice, de unde era scoasă, măsurată, inelată și eliberată. Era o splendoare să poți ține în mână o asemenea vietate. Ghionoaia verde este o pasăre de 30-36 cm, cu anvergura de 45-50 cm. Partea dorsală este verzui, partea ventrală alb-gălbui-verzui-crem-palid, pe cap o mare pată roșiatică; “mustața” neagră are o parte internă roșiatică la masculi, și este complet neagră la femele. Irisul este alb, cu slabe tente albăstrui. Juvenilii au pete și dungi/ striații multe pe cap, gât și pe partea ventrală. Are 4 subspecii, răspândite în Europa, precum și în vestul Asiei… dar există opinii conform cărora unele linii filetice sunt destul de diferențiate pentru a ajunge considerate ca fiind specii diferite (dezbaterea continuă între experți… în timp ce evoluția biologică este în derulare).

728 731mascul…

Se hrănește mai ales cu furnici pe care le preia din mușuroaie, de pe sol; poate săpa tunele adânci în aceste mușuroaie, din care colectează cu limba lungă și lipicioasă – sute și mii de furnici. Rar scoate larve de sub scoarța copacilor, dar colectează uneori și insecte aflate prin coronamentul arborilor; există și date despre prinderea ocazională a unor mici reptile, și au fost observate și cazuri când a dat câte o gaură la stupi de albine. Iarna consumă și semințe oleaginoase; Linția (1954) scrie la pg. 40 din volumul 2 al Păsărilor din R.P.R.: “Unde nu găsește furnicare, se mulțumește cu insecte și cu larvele lor de sub scoarța copacilor, dar și cu nuci, alune, ghindă și bobițe.” Conform lui Glutz von Blotzheim U. & Bauer K. (Handbuch der Vögel Mitteleuropas, Bd. 9, Wiesbaden, 1980), uneori poate consuma și fructe, precum cireșe, struguri, pere. În iernile cu zăpadă mare, aceste păsări ajung cu greu să sape în zăpadă până la mușuroaiele de furnici… iar asemenea timpuri dificile pot afecta puternic populațiile lor. Referitor la hrana acestei specii, în cartea lui Victor Ciochia, Păsările clocitoare din România, Editura Științifică, București 1992, la pg. 156 sunt prezentate câteva aspecte interesante: “Din furnicare scoate cu limba, care are o lungime de 5 ori mai mare decât a capului, pupe și larve de furnici, putând consuma o singură dată 400-600 de bucăți. Obișnuiesc să facă și găuri în furnicare cu o profunzime de 75 cm. Când caută hrană pe sol consumă și larve de cărăbuș de mai (Melolontha melolontha), diferite specii de miriapode, gasteropode, râme ș.a. Dintre speciile de furnici, în 90% din cazuri, preferă pe cele mici aparținând genurilor Lasius și Mirmica, dar și furnici mai mari ca Formica rufa, F. pratensis, rareori hrănindu-se cu furnici aparținând genului Camponotus (Cătuneanu, 1951).” În urmă cu mulți ani, când la Sighet puneam în geam hrănitoare de păsări – hrănitoare care iarna era vizitată mai ales de variate specii de pițigoi -, mai apărea uneori și câte o ghionoaie verde… era frumos să o vezi.

733 746 753 756

dsc_9678dsc_9689dsc_9707

Cuibărește în păduri de foioase, parcuri, grădini, livezi cu exemplare arborescente bătrâne, în vecinătatea cărora este ideal pentru ea să existe zone cu multe mușuroaie de furnici care să îi asigure hrana. În perioada de reproducere, emite frecvent strigătul caracteristic – asemănător unui hohot de râs; acest sunet este emis de ambele sexe, și pe lângă întărirea legăturilor dintre ele, are inclusiv rol de a semnala altor exemplare conspecifice faptul că acel teritoriu este ocupat. În comparație cu alte specii de ciocănitori, ghionoaia verde rar bate darabana (ciocănirea rapidă a unui lemn uscat, care produce un sunet rezonant)… iar sunetul astfel emis este destul de slab. Dacă își face scorbură nouă, munca este începută pe la sfârșit de martie, iar dăltuirea ei ține până spre mijlocul lui aprilie; dacă re-utilizează o scorbură mai veche, mai dăltuiește ceva pe la profunzimea ei, ca să existe ceva așchii/ fragmente de lemn mai proaspete. Scorbura este scobită în trunchiuri de fag, stejar, plop, arin, salcie, mesteacăn, precum și specii de pomi fructiferi etc… foarte rar în exemplare mai sănătoase ale unor specii cu lemnul moale (plop, salcie), deoarece până și acestea sunt mai greu de excavat… în comparație cu lemnul aflat în variate stadii de descompunere, putregaiuri aflate la interior chiar și fără să fie vizibile la exterior pe scoarța copacului… acestea fiind evident mai ușor de dăltuit cu ciocul. Scorbura este dăltuită mai ales de mascul, care lucrează 2-3 săptămâni la executarea ei; gaura de intrare are un diametru de 6-7 cm… după care scorbura se lărgește și ajunge la o adâncime de cca. 30-50 cm, cu un diametru interior de 15-20 cm. Odată creată, scorbura poate fi utilizată mulți ani la rând, de aceeași pereche sau de alta… Uneori pot să își facă și alte scorburi mai puțin spațioase, cu rol de loc pentru odihnă, deci diferite de cele pentru cuibărit. Există o singură pontă pe an, formată din 4-7(8) ouă albe și lucioase, depuse la sfârșit de aprilie – început de mai, direct pe așchiile de lemn din scorbură, fără alt material de cuib; clocitul începe la completarea pontei, deci după depunerea tuturor ouălor, și durează 16-20 de zile; este efectuat de ambii părinți, care se schimbă pe cuib la un interval de circa 2 ore. Puii sunt hrăniți de ambii părinți, cu hrană semidigerată, apoi cu pradă vie, mai ales insecte; la început puii mici sunt hrăniți mai rar, dar când aceștia sunt mai mari, ei au nevoie de multă hrană pentru creșterea/ dezvoltarea lor rapidă, așa încât sunt hrăniți odată la 5-10 minute… Relația dintre cei doi parteneri care își hrănesc progenitura, este destul de distantă, ei se feresc unul din calea celuilalt (ai mai văzut așa ceva?). Puii părăsesc scorbura la vârsta de 21-25 de zile, dar apoi mai sunt hrăniți circa două săptămâni, după care păsările se dispersează în peisaj. În cartea lui Victor Ciochia, Păsările clocitoare din România, Editura Științifică, București 1992, la pg. 156 scrie: “În cadrul unei experiențe în care s-a luat zilnic oul depus, femela respectivă a depus 32 de ouă (Lippens, Wille, 1972). (…) Puii inelați la cuib au fost recpturați după 30 de zile la 20 km distanță (Cătuneanu, 1951) sau într-un alt caz la 100 km după 60 de zile (Linția, 1954).” Sigur că Ciochia face aici referire la ceea ce apare în cartea Păsările din R.P.R, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1954, vol. 2 pg. 39, unde D. Linția scria: “(…) un exemplar (femelă, juvenil) (…) care se găsește în Muzeul Regional din Timișoara. Acest exemplar a fost inelat ca pui, cu inelul Institutului Ornitologic din Budapesta nr. 117597, la 24 mai 1937 în Zenta (Bacica) Ungaria, iar la 28 iulie 1937 a fost împușcat lângă Timișoara, străbătând astfel o distanță de aproape 100 km în linie dreaptă, în răstimp de numai două luni.” În cartea Magyar Madárvonulási Atlasz, Kossuth Kiadó, Budapest 2009, la pg. 385 scrie, cu referințe bibliografice: “Este o excepție rară cazul exemplarului tânăr recapturat în Danemarca provenit din nordul Germaniei, care în 8 luni a parcurs 82 km. În Marea Britanie, recapturările în proporție de 80% sunt mai aproape de 5 km, 95% în 25 km.” Ca și alte specii de ciocănitori, este o pasăre sedentară, viața este trăită în aceleași locuri; mai mult decât la celelalte specii de ciocănitori, fidelitatea față de teritoriu este și mai extraordinară, așa încât până și păsările tinere rar pleacă la o distanță mai mare de 20-30 km față de locul unde au crescut; există totuși excepția unor vagabondări eratice, caracteristice mai ales exemplarelor tinere… care excepțional pot să ajungă și la 100 km distanță… precum cazul amintit din Zenta-Timișoara. Aceste păsări pot atinge în caz excepțional vârsta de 15 ani, conform datelor Euring; în general ele trăiesc 5-7 ani. În Europa numărul lor este estimat la 0,59-1,3 milioane de exemplare; se consideră că există pe Planetă 0,92-2,9 milioane de exemplare de ghionoaie verde…. ceea ce este foarte puțin în comparație cu peste 7 Miliarde de oameni. Efectivele ghionoaiei verzi sunt în scădere, și știu că asta nu te surprinde. Odată cu artificializarea peisajului, cu tăierea copacilor bătrâni și scorburoși, această pasăre își pierde șansele de a exista… Ea dispare din zonă, împreună cu multe alte specii care au nevoie măcar de o mică parte de naturalețe pentru a putea persista. Hohotele ei de râs nu mai pot să fie auzite, iar peisajul mai moare încă puțin… cu toate ființele și comunitățile lor din acel areal, – indiferent că ele percep asta, sau nu au această capacitate intelectuală. Putem oare spera ca râsul ei “colorat” să ofere în continuare o atmosferă mai ludică peisajului locuit de ea – și de noi, mai cu seamă că în viitor pare că vom avea nevoie sufletească de astfel de prezențe vii care nu pot fi cumpărate cu bani împrumutați.

_DSC7000

femelă

_DSC7002 _DSC7004 _DSC7007 _DSC7012

PS. Există două specii de ghionoaie pe la noi, ghionoaia/ ciocănitoarea verde (Picus viridis) și ghionoaia/ ciocănitoarea sură (Picus canus), destul de asemănătoare. Cea verde are pata roșie de pe cap mult mai extinsă, până la ceafă și diferă în alte câteva detalii.

PS2. Aceste imagini au fost realizate în Maramureș. Vor mai ajunge incluse și altele, când va exista ceva timp și dispoziție pentru selectarea imaginilor create pe parcursul anilor…

© dr. Peter Lengyel

to share or not to share?

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Hohote de râs cu Ciocănitoarea Verde

  1. Jeff Chicklowski via FB zice:

    pretty bird

  2. skorpion zice:

    de auzit le-am mai auzit, dar de vazut le vad acum de-aproape…. in fotografii
    multumesc,
    🙂

  3. Dan Alexe zice:

    Este cumva ‘horhoiul’, ciocanitoarea de padure despre care scria si Ionel Pop?

    • peterlengyel zice:

      In cartea lui Mihai C. Bacescu – Pasarile in nomenclatura si viata poporului roman, Ed. Academiei RPR, 1961, se arata la pg. 103 ca termenul „horoi” se refera la ciocanitori in general; exista in acest context horoi de brad (Dryocopus martius), horoi pestrit (Dendrocopus sp), horoi verde (Picus sp.).

  4. Tina Gibbons Kinsman via FB zice:

    Wow, gorgeous!!

  5. Mihaela zice:

    multumesc frumos pentru tot ce faci Peter!!!!

    • peterlengyel zice:

      Da, incerc sa fac ceea ce depinde de mine. Fara prea multa abtinere. Cat se poate. Cat de bine se poate. Noi, naturalistii, avem aceasta datorie… Stiu ca esti de acord cu mine.

  6. Paul Silva via FB zice:

    a complete studying abouto this nice bird… my compliments

  7. diciu zice:

    Mulțumiri pentru articol.
    Pentru cine-i curios ca mine, am găsit înregistrări audio cu ciocănitori aici: http://www.xeno-canto.org/species/Picus-viridis
    Și tot cu ocazia asta am aflat cine sau ce mă trezește dimineața – o coțofană (http://en.wikipedia.org/wiki/European_Magpie).

  8. Bianca Ghizdavu via FB zice:

    Nici idee n-am avut ca ghionoaia-i ceva ciocanitoare

  9. Andreia Nicoleta Dobrițoiu via FB zice:

    Pe mine m-a dus cu gândul la un „râset” de maimuță cânt am auzit pentru prima dată o ghionoaie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s