Cunoașterea ca plăcere sau învățământ care distruge omul?

În mod natural, Omul este curios şi are dorinţa de a înţelege cât mai bine Lumea. Blazarea, indiferenţa în acest domeniu, este în mare parte consecinţa sumbră a unui sistem de învăţământ greoi, rigid și incapabil de schimbare, sistem nu doar inadecvat pentru a dezvolta dorinţa de cunoaştere, dar mult mai rău decât atât, apt de a distruge această dorinţă. Efectele sunt catastrofale nu doar la nivel individual ci este subminat viitorul unei societăţi atât de aberante. Cât timp învățământul a fost managerizat de oieri și soțiile acestora, au reușit să creeze turme de oi tâmpe… o bucurie pentru cei care doresc să îi exploateze politic, religios și economic.

 

Este necesară o analiză a situației, pentru o ne face o impresie asupra motivației reale în învățare, a școlii care ajută la performanță și a celei care distruge dorința de cunoaștere, precum și a consecințelor sociale ale variatelor abordări din învățământ. Țările cu sisteme de învățământ performante, precum Finlanda, Coreea de Sud, Japonia, pe care am avut ocazia să le vizitez, au o abordare fundamental diferită de cea de pe la noi, în ceea ce privește subiectul. Stimularea creativității și dezvoltarea spiritului critic, a capacității de analiză, munca în echipă și acțiunea participativă sunt puse înaintea preocupării de memorare a datelor. Finanțarea este adecvată, învățământul reprezintă o prioritate politică reală, nu una aflată doar declarativ printre subiectele majore. Iar rezultatele sociale nu au întârziat să apară.

 

O societate umană poate să persiste în secolul 21 doar dacă reuşeşte să dezvolte o înţelegere performantă a realităţilor; asta aşa a fost şi până acum, dar în contextul concurenţei globalizate, înţelegerea şi performanţa intelectuală primesc noi valenţe. Aşadar, învățământul, modul de transferare a cunoștinţelor și alegerea direcțiilor individuale devin aspecte de importanţă strategică nu doar la nivel individual ci pentru întreaga societate. O societate în care profesorul este o fiinţă marginală, slab plătită pentru munca lui (oricât de performant ar derula propria lui activitate), nu prezintă atractivitate pentru cei performanți și astfel lasă loc liber către această meserie pentru fiinţe retardate. Un astfel de sistem ajunge în situaţia ca o proporţie din ce în ce mai mare a profesorilor să fie nişte fiinţe frustrate, mizerabile material şi intelectual, care au memorat câteva lucruri şi se dau şmecheri cu acele chestiuni, în faţa celor mai tineri și vulnerabili… făcându-le viaţa amară. În loc să fie modele de urmat,… atunci când profesorul este simbol al marginalităţii şi eşecului… tânărul are reacţie opusă, de a se feri să devină similar. Evident că există şi profesori de excepţie, şi fiecare simte unde îi este locul. Dar rezultatele catastrofale ale sistemului de învăţământ sunt evidente, nu doar îngrijorătoare…. şi aici mă refer nu doar la cel de la noi, ci mult mai general. Isaac Asimov afirma că “Auto-educaţia este, cred hotărât, singura formă de educaţie”. Te poţi întreba, la ce mai este bună şcoala?

 

Interesant este că deşi esenţa problemelor a fost recunoscută şi formulată de multă vreme, spre exemplu de Albert Einstein care avea capacitatea intelectuală necesară – fiind simbol al genialităţii ştiinţifice şi având astfel un cuvânt important, totuşi sistemele de învăţământ se zbat în mizerie nu doar materială ci mult mai grav, în mizerie intelectuală. De fapt, nu este o problemă a unor profesori individuali sau a unor elevi sau studenţi, ci este o criză de sistem. Rezultă de aici producerea unor uriaşe mase de oameni inculţi, uşor de manipulat politic, religios, buni de utilizat la muncile simple şi înrobitoare necesare în industrii mecanizate, iar consecinţele sociale sunt incomensurabile.

 

Timpurile actuale prin informatizare, disponibilitatea datelor pe internet, face şi mai inadecvat sistemul clasic de transmitere a cunoştinţelor, când datele respective pot să fie găsite într-o fracţiune de secundă pe web. Viteza cu care înţelegerea progresează, face ca nişte date învăţate de profesor în urmă cu decenii, când era student la ceva facultate comunistă… să fie oarecum perimate şi penibile, cel puţin pentru elevul interesat de domeniu, care are acces la cunoaştere şi îl interesează subiectul. În multe domenii care au avut evoluție mai consistentă în deceniile trecute, chiar și abordarea subiectelor majore este schimbată, au existat schimbări de paradigmă, iar profesorii încremeniți în proiecte ale trecutului par niște colecții de fosile vii, încă. A preda date, a aştepta ca ele să fie memorate şi apoi redate cât mai exact, este ceva totalmente neadecvat situaţiei în care ne aflăm… şi totuşi se păstrează acest stil deoarece învăţământul a rămas încremenit în trecut şi nu are capacitate de adaptare, producând eşec la nivel de sistem. Culmea este că neadecvarea asta este percepută de mult timp; în cartea lui Frank, “Einstein: His Life and Times”, este citată o afirmație a savantului, din 1921: “Nu e foarte important ca cineva sa învețe date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din cărți. Importanța unei educații într-o facultate de arte liberale nu constă în învățarea multor date, ci în antrenarea minții pentru a cunoaște ce nu se poate afla dintr-un manual.” Desigur, dacă cineva este preocupat de un oarecare domeniu, inevitabil reține multe date, informații, dar nu stocarea lor este menirea intelectului uman viu.

 

Curiozitatea, motivaţia cunoaşterii. Învățarea este procesul prin care omul devine o ființă înțeleaptă… iar în lipsa acestei îndeletniciri, el rămâne o nulitate. La ce este bună performanţa intelectuală, învăţarea, cunoaşterea, creativitatea? Un om capabil de performanţă intelectuală o face de dragul artei, de dragul existenţei, ca scop în sine… dar constată şi efectele sociale, financiare şamd ale acestor activităţi, ceea ce de fapt face diferenţa dintre om şi celelalte animale. Despre educaţie şi libertatea de gândire, în decembrie 1933, în The Dink, Einstein scria: “Nu privi niciodată învăţătura ca pe o datorie, ci ca pe un prilej de invidiat de a cunoaşte frumuseţea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta încântare şi spre folosul comunităţii căreia îi va aparţine munca ta de mai târziu.” Într-un text din 11 martie 1952, către biograful său Carl Seeling, Einstein scria: “Nu am nici un talent deosebit. Am doar pasiunea curiozităţii.” Este de reținut cât de importantă este această pasiune a curiozității dacă persistă decenii, timp de o viață umană, și rezultă în gândirea sistematică a subiectelor. În ciorna unei scrisori către Philipp Frank, din 1940, Einstein scria: “Cred cu convingere că iubirea [pentru o persoană ori un hobby] e un dascăl mai bun decât sentimentul datoriei – cel puţin în cazul meu.” Cred că este evident că dacă cineva nu iubește subiectul din toată inima, nu are cum să producă performanțe, decât cel mult un fel de jalnică mediocritate. Într-un text scris către Hans Albert (băiatul lui), la 4 noiembrie 1915, Einstein zicea: “Cel mai mult ai de învăţat din lucrurile care îţi plac atât de mult, încât nici măcar nu-ţi dai seama cum trece timpul. De multe ori sunt atât de prins de munca mea, încât uit să iau prânzul.” Probabil că acest fenomen ar trebui să fie cel natural, în care omul este implicat sincer şi cu plăcere în activitatea care îl interesează, ajunge în starea de flow în care percepţia asupra timpului este estompată. Cu o asemenea stare se poate ajunge la performanţe şi nicidecum cu constrângere… dar pare că sistemele de învăţământ nu au înţeles nici măcar aceste aspecte elementare, aşa cum vom vedea mai departe.

 

Trebuie să constatăm diferenţele produse de 1. variabilitatea genetică umană, care predispune la performanţe diferite în domeniul intelectual, şi 2. societatea/ educaţia diferită… care face ca aceste potenţialităţi genetice să se manifeste mai mult sau mai puțin… Dacă aspectele genetice sunt date, şi intervenţiile în acest domeniu sunt foarte riscante, rămâne ca pentru creşterea performanţelor intelectuale să fie analizate aspectele educaţionale. În eseul “Despre libertate”, Einstein scria: “Satisfacerea nevoilor fizice este într-adevăr o condiţie indispensabilă a unei existenţe mulţumitoare, dar nu este prin ea însăşi suficientă. Pentru a fi multumiţi, oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a-şi dezvolta puterile intelectuale şi artistice în cât mai deplină conformitate cu caracteristicile şi aptitudinile personale. (…) Dezvoltarea ştiinţei şi a activităţilor creatoare ale spiritului în general mai reclamă încă un gen de libertate, ce ar putea fi caracterizată drept libertate interioară. Este acea libertate a spiritului care constă în independenţa gândirii de cătuşele prejudecăţilor autoritare şi sociale, precum şi de obişnuinţa şi rutina necritice în general. Această libertate interioară este un dar al naturii care nu se întâlneşte des şi care pentru individ reprezintă un ţel demn de râvnit. Comunitatea poate face însă mult şi pentru promovarea acestei realizări, cel puţin prin aceea că nu-i stânjeneşte dezvoltarea. Şcolile bunăoara, pot împiedica dezvoltarea libertăţii interioare exercitând influenţe autoritare sau impunând tinerilor solicitări spirituale excesive; pe de altă parte, şcolile pot favoriza o asemenea libertate, încurajând gândirea independentă. Doar prin cultivarea constantă şi conştientă a libertăţii exterioare şi a celei interioare se asigură posibilitatea dezvoltării şi perfecţionării spirituale şi, astfel, a îmbunătăţirii vieţii exterioare şi interioare a omului.” Interesant?

 

Cum ar trebui să fie învăţământul? Cea mai mare performanţă pe care un profesor poate să o aibă, este să sădească în sufletul elevului/ studentului dorinţa de a înţelege… dorinţa de a descoperi, de a progresa pe calea splendidă a aventurii intelectuale de a cunoaşte Lumea. Școala/ facultatea ar trebui să aibă grijă de sufletele firave ale tinerilor, chiar și ale celor care aparent au pierdut deja calea bună… poate din prea multă durere suferită în anii aceia ai căutărilor. Variate dezastre sociale, financiare, sentimentale, diferite probleme din familie, pot aduce elevul/ studentul aproape de abandonul școlar, iar existența chiar și a unui singur “profesor cretin” poate să schimbe soarta omului. Profesorul ar trebui să aibă o senzație de iubire, respect față de cei tineri… să încerce să îi ajute. Una dintre aforismele atribuite lui Einstein zice: “Majoritatea oamenilor văd ce este, şi nu observă ce ar putea să devină.” În principiu, un profesor bun ar trebui să fie capabil de a observa predispoziţia unui elev/ student faţă de anumite aspecte ale cunoaşterii, şi să îl încurajeze în dezvoltarea acelor potenţiale abilităţi. Este imposibil să performezi în toate domeniile, dar pare că profesorii, până şi cei consideraţi ca fiind buni în domeniul lor, uită că elevul sau studentul poate să fie bun în alt subdomeniu al cunoaşterii… iar prin încercarea de a îl constrânge să fie cum crezi că ar trebui să fie… nu se poate avea un rezultat care să merite creat. Singura opţiune este să îi deschizi apetitul pentru cunoaştere, să îl atragi, iar dacă are alte preferinţe, atunci să îl laşi să facă ceea ce simte nevoia să facă… deoarece orice om are capacitate limitată, timp limitat, energie limitată, capacitatea de a procesa un număr de biţi/ zi sau an…. şi nu mai mult.

 

Profesorul ar trebui să fie capabil să înţeleagă adevărul crunt şi elementar că cea mai mare mârşăvie pe care o poate face, este să distrugă încrederea în sine a căruiva copil pe care el ar trebui să îl ajute să devină mai performant… Dacă nu percepe asta, el nu este profesor ci un oarecare imbecil. Desigur, există şi profesori minunaţi, care chiar se dedică menirii lor, cu fineţe, tact, cu simţ uman. Dar îmi aduc aminte de acel exemplu că dacă într-un butoi de nectar torni o cană de apă de canal… deja efectul este clar: întreaga atmosferă din şcoală/ facultate, poate să fie degradată de câte 1-2 profesori aberanţi, iar eliminarea lor greu se poate face.

 

Ce trebuie să predea şcoala? În eseul “Despre educaţie”, Einstein scria: “Uneori şcoala este privită doar ca un instrument pentru transmiterea unei anumite cantităţi maxime de cunoştinţe către tânăra generaţie. Lucrurile nu stau însă aşa. Cunoştinţele sunt ceva mort; şcoala, în schimb, serveşte vieţii. Ea trebuie să dezvolte la tineri acele calităţi şi capacităţi care prezintă valoare pentru bunăstarea societăţii. Aceasta nu înseamnă însă că individualitatea trebuie anihilată, iar individul trebuie să devină o simplă unealtă a comunităţii, aidoma unei albine sau a unei furnici. O comunitate de indivizi standardizaţi, fără originalitate personală şi scopuri personale ar fi o comunitate nevolnică, fără posibilităţi de dezvoltare. Dimpotrivă, scopul trebuie să fie formarea unor indivizi caracterizaţi prin acţiune şi gândire independentă care văd însă menirea supremă a vieţii lor în slujirea societăţii. (…) Mă opun ideii că şcoala trebuie să transmită direct tinerilor acele cunoştinţe şi deprinderi speciale pe care mai târziu le vor folosi direct în viaţă. Cerinţele vieţii sunt mult prea variate pentru ca să para posibilă o instruire atât de specializată în timpul şcolii. În afară de aceasta, nu mi se pare indicat ca individul să fie tratat ca o unealtă fără viaţă.” Oare școlile de pe la noi cum tratează individual uman? Sau mai bine nu vorbim despre asta.

 

Fantova, în “Conversații cu Einstein”, la 20 ianuarie 1955, citează o afirmaţie interesantă a savantului: “Sunt împotriva examenelor – nu fac decât să abată interesul de la studiu. În toată cariera sa [universitară], un student n-ar trebui să dea mai mult de două examene. Aș ține seminarii, iar dacă tinerii sunt interesați și ascultă, le-aș da diplome.” Până la urmă, dacă vezi cam câte diplome se dau de variate instituții de învățământ mai mult sau mai puțin funcționale, în care studenții nu au fost nici măcar prezenți… apare o devalorizare a acestor documente. Oricum, valoarea omului nu este dată de aceste hârtii, ci de ceea ce poate sau nu poate să facă.

 

Profesorii care dictează și dictează sunt simbolul dezastrului din învățământ…. antrenorii de papagali care așteaptă ca “elevii să memoreze materia”. Chiar și când există niște aparente succese temporare, fără a avea un interes real față de cunoaștere, fără a continua procesul de înțelegere și după ce a fost obținută recompensa prin nota bună oferită papagalului… ce se poate spera? Îți poți aminti de colegii care memorau pentru examene, care docili și nevinovați erau favoriții profesorilor… iar când au ajuns să termine școala, au căutat pe cineva care să le dicteze în continuare, că nu erau capabili de altceva. Aceștia sunt marile reușite ale crescătoriei de papagali. Într-un text scris fiului său, Hans Albert la 13 octombrie 1916, Einstein zicea: “Nu-ţi face griji în privinţa notelor. (…) Nu trebuie să ai note bune la toate.”

 

Un profesor adevărat îl face pe tânăr să se implice personal, să citească pentru că îl interesează subiectul, să iasă în natură și să observe fenomenele derulate, să experimenteze în laborator și acasă și oriunde, să își pună noi și noi întrebări, indiferent de examen, indiferent de programa școlară, adică să învețe să gândească, să analizeze, să cerceteze, să își facă o părere personală despre Lume. Despre învățarea prin activitate, în eseul “Despre educație”, Einstein scria: “Cuvintele sunt și rămân sunete goale, iar drumul spre pierzanie a fost însoțit întotdeauna de exaltarea în vorbe a câte unui ideal. Personalitățile nu se formează însă prin spuse și auzite, ci prin muncă și activitate. De aceea, cea mai importantă metodă de educație a constat dintotdeauna în a-l antrena pe tânăr într-o activitate efectivă.” Dacă privești sistemul de învățământ de pe la noi, oare constați o asemenea abordare?

 

Din păcate, foarte mulți dintre profesorii din școli și universități nu au avut nici ei plăcerea muncii intelectuale, ci au rezultat din anterioare dresuri de papagali. Nu le poți pretinde să respecte ceea ce nu au cunoscut niciodată, plăcerea de a cunoaște… plăcerea evoluției intelectuale. Asemenea nulități se simt imediat ofensate dacă elevul sau studentul pune o întrebare, chiar dacă întrebarea este fără nici un fel de rea-voință, cât timp elevul sau studentul nu este sinucigaș. Își amintesc apoi de orice chestiune care este percepută de mintea lor minusculă ca fiind un atac la autoritatea lor și astfel există o mare probabilitate de consecințe dure la examenele care urmează. Elevii și studenții învață repede că trebuie să tacă, “să nu se bage în seamă”, să își vadă de treaba lor în tragicomedia de învățământ, aflată în derulare. Despre școala atractivă, în eseul “Despre educație”, Einstein scria: “Imboldul cel mai important pentru munca în școală și în viață este plăcerea de a muncii și conștiința valorii acestui rezultat pentru comunitate. (…) Personal am cunoscut copii care preferau vacanței zilele petrecute la școală. O asemenea școala pretinde din partea educatorului să fie un fel de artist în domeniul său. (…) Educatorului trebuie să i se lase o largă libertate în alegerea materialului ce urmează a fi predat și a metodelor de predare. Și pentru el e adevărat că forța și presiunea exterioară ucid plăcerea muncii de calitate.” Constați ceva de genul acesta în actualele dresuri de papagali? Programe supraîncărcate, birocrație uriașă, ifose… și drama examinării de final, când rezultatul devine vizibil, clar: Dezastru! Dar, te poți întreba, oare unde există oare o asemenea școală ideală? În cele pe care am avut (ne)șansa să le cunosc mai de aproape, am văzut doar elemente izolate care puteau să semene cu rezonabilul, niște profesori creativi, personalități respectabile, atractive pentru elevi/ studenți, binevoitoare, umane. Restul?

 

Majoritatea profesorilor percep clasele/ anii de facultate ca fiind formate din mase amorfe de entități identice, rezervoare goale care au menirea să fie umplute cu dictare după foi îngălbenite de vreme. Ce ar trebui să ajungă în prim-planul învățământului? În eseul “Despre educație”, Einstein scria: “Pe primul plan trebuie pusă totdeauna dezvoltarea capacității generale de gândire și de judecată independentă, și nu dobândirea de cunoștințe de specialitate. Dacă cineva stăpânește bazele domeniului studiat și dacă a învățat să gândească și să lucreze independent, el își va găsi cu siguranță drumul și, în plus, va fi mai bine pregătit pentru a se adapta progresului și schimbărilor decât cel al cărui educație a constat în principal în dobândirea de cunoștințe detaliate.” Idea asta devine și mai importantă odată cu derularea unor schimbări din ce în ce mai rapide în variatele domenii ale cunoașterii. Îmi aduc aminte de un profesor universitar, care susținea că dacă nu înveți în facultate, nu o să mai înveți niciodată: era o recunoaștere clară că acest sistem de învățământ îi îndoapă pe oameni cu idei variate până la refuz, dar este incapabil să le deschidă perspectivele atractive ale înțelegerii și ale studiului pentru o întreagă viață umană. Era o recunoaștere a realității unui sistem de învățământ falimentar.

 

Despre şcoala jalnică? Lucrul cel mai rău pe care îl poate face școala, este să îi constrângă pe oameni, să îi forțeze să înghită tot felul de mizerii, care să ducă la scârbă față de știință, cultură, cunoaștere. Din păcate, mare parte a şcolilor suferă de aberațiile profesorilor care se simt un fel de zei, care își revarsă frustrările asupra copiilor/ studenților nevinovați, pe care prin poziția lor pot să îi domine. În eseul intitulat “Despre educație”, Einstein scria: “Mie mi se pare că pentru școală lucrul cel mai rău este să lucreze în principal cu metodele fricii, forței și autorității artificiale. Un asemenea tratament distruge sentimentele sănătoase, sinceritatea și încrederea în sine a tânărului. El produce supusul umil. (…) Este simplu ca școala să fie ferită de acest rău mai mare decât toate. Dați în mâna educatorului cât mai puține măsuri coercitive cu putință, astfel încât singura sursă a respectului tinerilor față de el să fie calitățile lui umane și intelectuale.” Tinerii elevi şi studenţi, care se zbat înjosiţi sub tirania unor profesori aberanţi, în cadrul unui sistem care distruge creativitatea şi demnitatea umană… este bine să ştie că există o speranţă. Ei trebuie să găsească o cale de a trece prin sistem cu o integritate cât de cât rezonabilă.

 

Cât de mare este oare suferinţa tinerilor în şcoli… cred că greu se poate supraestima. Şcolile au devenit nişte mari ferme de dresură de papagali. Fiinţe plăpânde, interesate de diferite aspecte ale existenţei, dar aflate la cheremul unor şleahte de profesori frustraţi, slab plătiţi, plini de durerile vieţilor personale mizerabile… care au dreptul de a înjosi, de a îşi bate joc de tineri, de a le pretinde să memoreze ‘cantităţi de date importante’; dacă ai pune nişte întrebări şi acelor profesori… şi ar produce nişte răspunsuri scremute, cred ai avea de ce să râzi, copios… În şcoală/ facultate, unul după altul vine la oră/ curs/ laborator, intră în sală câte un profesor/ profesoară care de care mai aberant, unul indiferent şi distant, altul răutăcios chiar malefic, altul incult şi şmecher… ce te poţi face cu ei? În “Note autobiografice” Einstein scria: “(…) interesul meu pentru cunoașterea naturii era necondiționat mai mare. (…) fizica era și ea împărțită în domenii speciale, dintre care fiecare putea să înghită o viață scurtă de muncă fără ca setea de cunoaștere mai profundă să fie astâmpărată. Masa faptelor experimentale, insuficient legate între ele, era și aici copleșitoare. Am învățat însă curând să dau de urma căii care putea duce spre profunzimi, lăsând la o parte restul, multitudinea de lucruri care umplu spiritul și îl abat de la ceea ce este esențial. Partea proastă este desigur că, pentru examene, toate acestea trebuiau să fie înghițite, de voie sau de nevoie. Această constrângere a avut un efect atât de descurajator încât, după examenul final, interesul pentru probleme științifice mi-a pierit pentru un an întreg. La aceasta trebuia să adaug că noi în Elveția am avut mai puțin de suferit decât în multe alte locuri de pe urma acestei constrângeri care înăbușe adevăratul instinct științific.” Probabil că şi în Elveţia existau probleme, dar dacă ar fi avut Einstein ocazia să vadă cam ce se derula prin şcolile comuniste şi postcomuniste ale est-europenilor, probabil că înţelegea cam cât de mari dezastre pot să existe. Cred că cei care am trecut prin variate şcoli, putem să îl înţelegem preabine: şcolile ajung să producă o scârbă atât de mare încât orice ce este legat de obligativitatea programei şcolare devine perceput ca o agresiune contra ta, o chestiune pe care o priveşti cu repulsie involuntară, ca sistem de autoapărare. Cât timp şcoala/ facultatea nu este un loc unde să mergi cu plăcere, cât timp ea este percepută ca un loc de care trebuie să te fereşti, ea nu are cum să îşi îndeplinească menirea… Din păcate, școala de pe la noi, care are rădăcini în stilul de îndoctrinare comunistă, nu a ajuns să devină ceva performant, deoarece modelele de performanță finlandeze/ japoneze etc nu au putut să fie transferate în aceste locuri.

 

Cât de viciată este atmosfera din învăţământ? De ce oare școala produce câteva reușite de excepție, niște elevi olimpici antrenați de câte un profesor dedicat, și totodată revarsă nenumărate rebuturi, milioane de inculți care de abia sunt capabili să scrie? De ce este atât de mare abandonul şcolar, de ce chiar la terminarea studiilor liceale vezi că se ajunge la incapacitate de a scrie corect, incapacitate de a formula o opinie personală, incapacitate de toate felurile? De ce succesul este o foarte rară excepţie de la regulă? Avem un învăţământ de mase care nu se poate mula pe realitatea individuală, pe diferența de necesitate, ci încearcă să îi forțeze pe toți să treacă prin același proces, indiferent de predispoziții, de starea lor interioară. Fiind un mecanism brutal de dresare a maselor, școala nu poate să țină cont de indivizi, ci încearcă să îi forțeze pe toți în aceeași formă, o programă școlară aberantă… ca un tanc care sub ale sale șenile sparge minuni firave pe care ajunge să le atingă… îți poate aduce aminte de filmul The Wall de Pink Floyd. În eseul intitulat “Note autobiografice” Einstein scria: “Este pur și simplu un miracol că metodele moderne de învățământ nu au sugrumat încă pe de-a-ntregul curiozitatea sfântă a cercetării; această plantă firavă cere, în afară de încurajare, în primul rând libertate; fără aceasta, ea piere negreșit. Este o mare greșeală să se creadă că bucuria de a privi și a căuta poate fi stimulată prin constrângere și prin apel la simțul datoriei. Îmi închipui că până și un animal de pradă sănătos ar putea fi lecuit de lăcomie, dacă ar fi silit, cu ajutorul biciului, să mănânce în continuare când nu îi mai este foame, în special dacă hrana care i se oferă în aceste condiții de constrângere ar fi aleasă în mod corespunzător.” Frumoasă descriere a situației din școli și facultăți, create de un sistem aberant care face totul pentru a îndepărta elevul/ studentul de dorința de a înțelege! Te și întrebi, cât de mare poate să fie imbecilitatea umană?

 

În eseul “Despre educație”, Einstein scria: “În spatele oricărei realizări stă însă motivația pe care se întemeiază și pe care, la rândul ei, reușita activității o întărește şi o alimentează. (…) ambiția, sau, în termeni mai blânzi, năzuința spre recunoaștere și considerație este puternic sădită în natura umana. (…) dorința individului de a-și câștiga aprobarea semenilor constituie cu siguranță una dintre cele mai importante forțe coezive ale societății. În acest complex de simțăminte stau strâns alăturate forțe constructive și destructive. Dorința de a fi aprobat și recunoscut este un mobil sănătos; însă dorința de a fi recunoscut drept mai bun, mai puternic sau mai inteligent decât semenul tău sau decât colegul tău de școală duce ușor la o conformație psihologică excesiv de egoistă, ce poate deveni păgubitoare pentru individ și pentru comunitate. De aceea, școala și educatorul trebuie să se ferească de a folosi metoda facilă a ațâțării ambiției individuale spre a-i face pe copii silitori la învățătură.” În articolul “De ce socialism?”, publicat în 1949 în Monthly Review, el scrie: “Întregul nostru sistem educațional suferă de aceasta plagă. Elevului și studentului li se insuflă o atitudine competitivă exagerată, și sunt crescuți în cultul succesului achizitiv în chip de pregătire pentru viitoarea carieră.” Se ajunge astfel eventual la crearea câtorva olimpici care se autosacrifică pentru a demonstra că ei sunt cei mai buni în domeniul lor, cea ce este partea buna; dar urmează și partea catastrofală, în privința incapacității de respectare a muncii altora, a incapacității de a lucra în echipă șamd.

 

Ca elev, student, profesor, se poate constata uşor dualismul dintre învăţarea cu plăcere sau zbaterea produsă de învăţarea cu scârbă… Învățarea poate să fie cea mai mare plăcere posibilă atunci când este făcută în context adecvat, pornit din nevoi lăuntrice, și poate să fie cea mai dezastruoasă agresare a intelectului uman, atunci când este făcută sub presiunea externă-obligatorie. Este ca și diferența dintre dragostea consimțită-dorită și violul agresiv-traumatizant. Mai mult decât atât, consecinţele violurilor repetate se pot manifesta ulterior şi în domeniul dragostei… Aşadar, o pretenţie minimală de la sistemele de învăţământ ar trebui să fie instalarea unui mecanism care să creeze și asigure capacitatea lor de a evita agresiunea profesorilor asupra elevilor/ studenţilor; în unele școli de pe la noi apare și problema opusă… a elevilor care ajung să bată profesori la modul fizic, ceea ce arată cam la ce nivel de degradare se poate ajunge. Și nu se știe ce va mai urma…

 

Dacă citeşti aceste afirmaţii ale lui Einstein, îţi vei da seama cât de uman era acest om… Calibrul lui intelectual ajungea să pătrundă la esenţa fenomenelor, să înţeleagă că nu ai cum să fii bun în toate domeniile, că trebuie să îţi placă mult ceea ce faci pentru a ajunge la performanţă, că învăţarea trebuie să fie un proces activ, atractiv, interesant pentru ca omul să poată investi energia necesară pentru a progresa la un mod semnificativ. Odată ce îl vei înţelege pe Einstein, vei vedea că suferinţa produsă de şcoala aberantă nu te atinge doar pe tine, ci este o plagă a sistemului care distruge dorinţa de cunoaştere în mare parte a celor care trec prin ea. Poţi doar spera să rămâi cu dorinţa naturală de a înţelege, cea care poate să îţi menţină spiritul viu şi apt de a avea capacitate creativă… atât de necesară în Lumea actuală.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Acest articol a fost publicat în Despre Cunoastere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Cunoașterea ca plăcere sau învățământ care distruge omul?

  1. Pop Stefania Adela zice:

    Trebuie să recunosc este prima oară când citesc pe blogul dumneavoastră, mi-a atras atenţia titlu :”Cunoașterea ca plăcere sau învățământ care distruge omul?”
    Simplu cititor, trebuie să recunosc acest articol ”doare”, o să va gândiţi de ce afirm acest lucru, ei bine deoarece există şi cazuri în care prea multe cunoştinţe te pot distruge nu doar lipsa lor. Mi-a plăcut, toată admiraţia, din această seara aveţi un cititor în plus. Cu stimă!

  2. Mariana zice:

    Multumesc pentru toate mesajele!

    • peterlengyel zice:

      Popper Péter:

      A német típusú iskolarendszer, rondán fogalmazva olyan mint egy futószalag.
      Hat-hét évesen a gyereket ráteszik a futószalagra, a szalag két oldalán ott állnak a tanárok, és minden órán rászerelnek egy kis tudást a gyerekre. Egy kis matematika, egy kis történelem, egy kis magyar, egy kis biológia. Ez a futószalag megy-megy évek sokaságán át, és a tanárok szerelgetik a tudást a gyerekre. Jó gyerek az, aki hagyja, hogy rászereljék a tudást, nem tiltakozik ellene, és mindazt zokszó nélkül megteszi, amit a szerelővel, vagyis a tanárral való együttműködés megkíván. Továbbá jó gyerek az, akinek a futószalag sebessége megfelel. Mert ha túl lassú a szalag, a gyerek meghal az unalomtól, ha pedig túl gyors, akkor nem tud lépést tartani, lemarad. Mindkét esetben pedagógiai csőd áll be, s ilyenkor sürgősen be kell nyomni a gyereket a nevelési tanácsadóba, hogy a pszichológus rendezze a problémákat. Ilyen a didaktikus iskola. És ha a szerencsétlen tanárt még azzal is nyomja az oktatási rendszer, hogy a nevelés hol marad, s ennek demonstrálására még személyiségfejlődési lapot is kell vezetnie, az már a totális kudarc. Én megpróbáltam a fiamról személyiségfejlődési lapot vezetni, hát nem ment, mert ez marhaság. Ilyet csak minisztériumi bürokraták agya szülhet. A német típusú iskola tanárának az a jogos attitűdje, hogy az ő dolga a tanítás. Minden egyéb csak rá van oktrojálva az iskolára. Ez a helyzet termelte ki az ellenőrző kultuszt. Amikor az én fiam először hozta haza azt beírásul, hogy: „Tisztelt szülő! A gyerek számtanórán fegyelmezetlen volt.”- elgondolkodtam. Tessék mondani, ennek mi értelme van? Persze, rögtön aláírtam. De én is beleírtam a könyvecskébe: „Tisztelt tanárnő! A gyerek vacsoránál nem ette meg a tökfőzeléket.” Ezen lehet nevetni, de pedagógus körökben nagyon letoltak: hát nem veszem észre, hogy a család, a szülő és az iskola között a fő kommunikációs eszköz az ellenőrző?! Ha ezt komolyan gondolják, az már régen rossz! Mert én nem vagyok ott az órán, hát mit akar tőlem a tanárnő? Pofozzam meg a gyereket, szidjam le a sárga földig? Ő meg nincs ott a vacsoránál, mit akarjak tőle én tökfőzelék ügyben? Egymásra passzoljuk a gyerekkel járó problémákat? A vacsora az én dolgom, érdekes órát tartani az övé. Huszonkilenc éven át dolgoztam a gyerekklinikán, de egyszer sem fordult elő, hogy írtunk volna a szülőknek, hogy a gyerek rendetlenkedett a belgyógyászaton. Azt nekünk kellett megoldani.
      Fölvettük a gyereket gyógykezelésre, s ettől kezdve, ha cirkuszt rendezett, hisztizett, az a mi dolgunk volt, nem passzolhattuk át a szülőknek.
      Én sokáig az óvodát tartottam minden pedagógia csúcsának Magyarországon. Mert az óvodás gyermekben megőrizték a megismerés vágyát és örömét. Szívesen mondott és tanult verset, egyebeket. Az iskolában pedig két év kellett ahhoz hogy megutálja a tanulást. Úgy harmadikos kor felé. És láss csodát: Nem az iskola veszi át az óvoda hatását, hogy játékosan, könnyen bánjon a gyerekkel, hanem mára az óvoda alakult át iskola előkészítővé. Ez borzasztó. Megkérdezték egyszer Piaget-től, a híres pszichológustól, hogy nem lehetne-e a kisgyerekekből nagyobb intellektuális teljesítményt előhívni, mint ahogy ezt a hagyományos pedagógia teszi. Dehogynem- válaszolta-, de minek? Nem lennének tőle boldogabbak. Az a szemlélet, amelynek szempontja, hogy a gyerek boldog-e vagy sem, nem tud mit kezdeni azzal a pedagógiával, amelyik fütyül erre, hanem mindenáron produkciót akar. Ahol már óvodáskorban halmazelmélettel kell foglalkoznia a gyereknek. Ez a nagy vita az angolszász és a közép-európai pedagógia között.

      Popper Péter

  3. Luiza Butnariu zice:

    CONSTAT CU PLACERE CA MAI SUNT PROFESORI CARE CRED CA E NEVOIE URGENT DE O NOUA ABORDARE A RELATIEI PROFESOR / ELEV/ STUDENT.. DE CE OARE IN ULTIMII 8 ANI NU SE MAI ORGANIZEAZA CONFERINTELE NATIONALE IN INVATAMANT CARE AR FI BENEFICE PRIVIIND SCHIMBAREA MENTALITATILOR DIN INV ROMANESC PERFECT OSIFICAT.

  4. Excelent articol. Pacat de parerile unora, ca ar fi prea lung. Din pacate la noi nu cred ca se va ajunge sa se predea cu dragoste de semeni (elevi studenti), care s-ar putea intr-o buna zi sa ajunga si ei Dascali. Pe mine personal articolul m-a acaparat, pentru ca asa cum ati spus domnule Dr. Peter Lengyel cand ceva te intereseaza sau rezoneaza undeva in subconstien nu mai conteza timpul, uiti de el. Mai ales cand ai trecut prin aceste lucruri si ele au lasat urme. Dupa 4 ani de psihologie a trebuit sa renunt la sustinerea lucrarii de diploma datorita unui profesor fost usier al lui Popescu Neveanu (un rusofon) si el si cel de care vorbesc. Dupa ce au semnat pe timpul impuscatului desfiintarea facultatilor de psihologie dupa 90 predau tot in stil sovietic si sub presiunea fricii. Dar va contrazic intr-un (punct nevralgic). Oricat ai fi de bun si oricata dragoste ai ave fata de un domeniu, nu poti profesa nici macar intr-un domeniu adiacent daca nu ai (o hartie) numita diploma. Ceea ce politicienilor nu le este necesara, sau nu le era pana acum. Multumim pentru lectia de „invatare a umanului”. Toate consideratiunile noastre !

    • peterlengyel zice:

      1. Si eu cred ca este un text destul de lung, dar el nu a fost scris pentru cei care nu au energia, timpul sau rabdarea sa il citeasca. 2. Nu ma contraziceti deoarece eu nu am zis ca se poate profesa fara diploma; este deci bine sa se ajunga la obtinerea acelui document. Interesant este insa ce se intampla dupa aceea. Exista si destule exemple de oameni care au avut mari realizari, fara a avea studii formale in domeniul respectiv. Despre asta voi scrie in alt articol care se afla in pregatire (de multa vreme), adica este un fel de schita… un text care odata poate ca va ajunge atat de bun incat sa merite postat aici.

  5. Somesan maria zice:

    minunat

  6. Coanta zice:

    Multumesc, sunt bucuroasa sa citesc articolele Dvs. Din pacate s-a ajuns ca in unele institutii de invatamant pana si stiintele exacte sa fie predate astfel incat sa distruga gandirea creativa…

  7. peterlengyel zice:

    When She Realized Her Students Were Suicidal, This Teacher Changed Her Curriculum
    Need an example of how to make a difference? Meet Ms. Reifler.

    http://www.upworthy.com/when-she-realized-her-students-were-suicidal-this-teacher-changed-her-curriculum-2?c=ufb1

  8. XY zice:

    Academicianul Solomon Marcus a vorbit despre lipsurile din învăţământul românesc. „Scopul în educaţie nu e să fii primul, scopul este să ajungi la o ocupaţie în care poţi să dai un randament bun. Asta nu se întâmplă în şcoala românească”, a spus matematicianul.

    „Trebuie să înţelegem bine relaţia dintre competiţie şi educaţie. Scopul în educaţie nu e să fii primul, scopul este să ajungi la o ocupaţie în care poţi să dai un randament bun. Asta nu se întâmplă în şcoala românească. Latura competeţională strică lucrurile. Accentul nu mai cade pe scopul suprem al educaţiei”, a explicat academicianul.

    „Să nu facem din evaluare un scop în sine. Accentul trebuie să-l punem pe satisfacţia personală pe care o capătă un tânăr atunci când obţine răspunsul la o curiozitate personală. Ceea ce este esenţial în educaţie este să reuşeşti să înţelegi. Asimilarea trebuie dublată de înţelegere”, a mai spus matematicianul.

    Academicianul a precizat că bună parte din procesul educaţional nu se situează în cultură. „Fără idei, fără conexiuni între fenomene, fără istorie nu se face cultură”, a spus Solomon Marcus. „Lectura trebuie să răspundă unei nevoi. Eu am întâlnit elevi care nu prea citesc, dar s-au dezvoltat foarte bine”.

    Cât despre curiozitatea tinerilor, academicianul consideră că aceasta este inhibată chiar de părinţi şi educatori. „E o agresiune de multe ori şi din partea părinţilor, a educatorilor. La adresa copiilor de 5-6 ani se comite o agresiune. Nevoia lui de a se întreba este cenzurată, descurajată. De părinţi! În şcoli scrie „Un copil cuminte nu vorbeşte neîntrebat”. Mi-aduc aminte de un film, „tu când vorbeşti cu un om mare să aştepţi ca el să te întrebe ceva”. E obligat să înlocuiască nevoia lui de a întreba cu actul de supunere. Eu nu spun că datoriile nu trebuie să existe, dar dacă din ele facem motorul am ratat actul educaţional”, a spus academicianul la REALITATEA TV.

    http://www.pefata.ro/2013/09/30/academicianul-solomon-marcus-la-adresa-copiilor-de/#news

  9. peterlengyel zice:

    „Because you can lead a horse to water but you can’t make him drink.”

    View story at Medium.com

  10. peterlengyel zice:

    Îndemnul unui profesor bătrân: nu vă mințiți pe voi înșivă

    “Pentru ce ați venit aici? N-aș vrea să strig la voi, pentru că n-are sens, oricum n-o să mă înțelegeți. Nimeni nu are nevoie de voi aici, stând așa pe bănci, așteptând o minune și privind plictisiți înainte. Mergeți acasă, pentru că pierdeți timpul, vă pierdeți viața! Universitatea e un loc pentru învățat și nu aveți nici un drept să-l împuțiți cu lenevia voastră. Dacă vreți să învățați, sunteți bineveniți. Dacă nu, ieșiți afară, nimeni nu vă vrea aici.

    Avem o țară plină de imbecili cu studii superioare, care nici măcar nu știu că America e continent, nu țară. Nu mai avem nevoie de fantome zombate care vin aici ca să-și ia o diplomă. Diploma aia poți s-o folosești doar atunci când se termină o anumită hârtie în casă. Nu vă mințiți pe voi înșivă: mai mult de jumătate dintre voi vor ajunge să lucreze la o fabrică sau într-un restaurant, pentru că sunteți lenoși și aroganți!

    Sunteți o generație aproape pierdută. Nu vă interesează nimic, în afară de telefoane și computere și stomacurile voastre. Aveți o minte putrezită. Poate vă credeți mai inteligenți decât alții, poate câțiva dintre voi și sunt dar restul, restul sunteți toți la fel de mediocri. Pentru asta ați și venit aici – să acumulați cunoștințe, nu să putreziți în bănci! Nu vă irosiți unica șansă de a ajunge cineva. În epoca contemporană, unde informația digitală deține puterea, iar mintea umană este folosită din ce în ce mai rar, voi puteți să luați puterea în mâinile voastre, dar fără voință și cunoștință, o veți pierde foarte rapid.

    Eu nu vreau să vă țin morală pentru că știu cum e: să ți se țină morală când ești tânăr și simți că toată lumea e la picioarele tale. Am fost și eu pe acolo și mi-e familiar sentimentul dat – nu contează ce studii faci, contează să știi să te descurci. Dar nu e mereu așa și nimeni n-o să țină cont de sentimentele voastre interioare sau de cât de bine puteți juca cărți sau jocuri video atunci când o să vă angajeze. Cunoștințele vor fi pe primul loc, iar puterea fizică și înfățișarea pe-al doilea.

    Părinții voștri nu vor trăi mereu, trebuie să realizați asta. Sunteți maturi și nu mai are rost să avem tabu-uri. Da, vor muri, și veți muri și voi. Dar ei, în comparație cu voi, vor lăsa ceva în urma lor, ceva cu care vor, cu care trebuie să se mândrească, și acel ceva sunteți voi. Dacă nu vreți să puneți mâna pe carte și să vă schimbați spre bine, să acumulați ceva ce, în comparație cu excesul de hormoni și prietenii de-o noapte, nu va dispărea niciodată, pentru voi, atunci faceți-o măcar pentru părinții voștri.

    Faceți-o pentru acele persoane care au muncit toată viața lor pentru ca voi să aveți unde dormi, să aveți ce mânca și să-și permită acel computer în fața căruia vă pierdeți zilele și nopțile. Data viitoare când mergi la baie, privește în oglindă și întreabă-te dacă părinții tăi s-ar mândri cu așa odor. Eu nu.

    Sper ca următoarea noastră întâlnire să aibă loc într-o bibliotecă, nu restaurant fast-food. Rămâneți cu bine.”

    http://novapost.ro/indemnul-unui-profesor-batran-nu-va-mintiti-pe-voi-insiva/

  11. peterlengyel zice:

    Cum a ajuns Anghel Saligny dintr-un elev mediocru, corigent la latină şi chiulangiu de frunte un geniu al ingineriei româneşti – ce note avea când era şcolar

    http://adevarul.ro/locale/focsani/cum-ajuns-anghel-saligny-dintr-un-elev-mediocru-corigent-latina-chiulangiu-frunte-geniu-ingineriei-romanesti-note-era-scolar-1_5556c659cfbe376e353f4a1f/index.html

  12. peterlengyel zice:

    „Ca în vechiul banc, cine absolvă trebuie să mulţumească şcolii nu că l-a făcut om, ci că nu l-a ruinat intelectual cu desăvîrşire.”

    http://www.romaniacurata.ro/bacalaureatul-la-romana-o-bataie-de-joc-nationala/

  13. peterlengyel zice:

    Vekerdy Tamás: Ami kötelező, az pusztít – és itt csak kötelező van

    „Minden autoriter rendszernek csakis a központosított iskola felel meg. Mussolininél, Hitlernél, Sztálinnál is totálisan központosított iskolarendszer volt. Nálunk ezt Rákosi Mátyás szervezte meg. Legyen minden iskola állami kézben, és legyen a gyerek lehetőleg egész nap az iskolában ellenőrzés alatt: ez az autoriter rendszerek vágya.”

    „Jajj! A perzsák szerint a sátán Isten majma. Ellesi a gondolatait, és mindent megcsinál, rosszul. Hogy elvegye tőle az emberek kedvét. Kell mozgás a gyerekeknek? Nagyon is kell! Sok mozgás kell a gyerekeknek? Igen. De nem testnevelésórára van szükség, különösen nem a 6-12 éves korúaknak. Hanem arra, hogy futkározzanak, játszanak sokat a levegőn, legyen fogócska, ipiapacs, bújócska. Nem megkötött mozgásra van szükség, hanem szabad mozgásra. A gyereknek, amikor iskolába megy, még arányaiban a testéhez képest nagy a feje, felnőtt agyveleje van. Az agy a legoxigénigényesebb szerv. A gyereknek ezt kellene ellátni kellő mennyiségű oxigénnel, miközben a tüdőlebenyeinek felszíne egyötöde a felnőttének. Tehát a gyereknek 4-5 órát kellene rohangálnia, üvöltöznie a szabad levegőn, hogy agya hozzájusson a kellő oxigénhez. Tehát igen, sok mozgás kell, de testnevelésóra nem kell. És mi az, hogy mindennapos ének? Talán nem énekelnek már 40 éve mindennap Winkler Márta iskolájában, vagy 100 éve a Waldorf-iskolákban? Vagy bármely jó tanító néninél? De ehhez nem kell énekóra, sem énekkar. Ráérős idő kell, és tanári szabadság. És az kell, hogy élvezzék a gyerekek a közös éneklést, hogy együtt énekeljenek, az sem baj, ha kezdetben hamisan. Nem, nem kötelező dolgok kellenek. A sikeres közoktatás feltételeit leíró McKinsey-jelentés azt mondja, hogy a közoktatásban minden használ és épít, ami lehetséges, és minden roncsol és pusztít, ami a kötelező. A mai oktatásvezetés csak kötelezőben tud gondolkodni.”

    „A pedagógusoktól láthatóan elveszik az összes szakmai autonómiát, szuverenitást. Így nem tudnak működni az iskolák. De: az autonóm pedagógus az autonóm iskolában autonóm állampolgárt nevel. A megfélemlített pedagógus a központilag vezérelt, centralizált iskolában alattvalót idomít. Volt egy német pedagógus barátom, szerinte a világ leggonoszabb mondta ez: „Megbízni jó, de ellenőrizni még jobb”. Ez Lenin mondása. És azt látjuk, hogy most mintha kizárólag ez a szellem hatná át a közoktatást: tanfelügyelet, pedagógus kar, etikai kódex…”

    „országosan elterjesztették, végük volt. Ez nem így működik. Hanem: önkéntes alapon. Aki akarja, és meg tudja csinálni örömmel, az csinálja. Nem kötelezően. Öröm nélkül nem csak hatékony tanulás nincs, nincs hatékony tanítás sem.”

    „A „munkaalapú társadalom” szlogen Hitlert idézi. „A munka becsület és tisztesség dolga” – ez meg Rákosi Mátyás. A keleti nagy kultúrák a belső tevékenységre adtak sokat: meditáció, nyugalom, legyél önmagad. A Bhagavad-Gíta azt írja, hogy tanuld meg a legnagyobb tevékenységben a legnagyobb tétlenséget látni, és a legnagyobb fokú tétlenségben a legintenzívebb tevékenységet. Ez egy zseniális gondolat. Az egész nyugati civilizáció állandóan sürög-forog, miközben belsőleg totál tétlen, és ebbe belebetegszik.”

    „Ahol kultúra van, ott tétlenség is van. Heisenberg azt mondta, hogy Szókratész nélkül nincs modern európai természettudományos gondolkodás. Pedig Szókratész semmit nem írt le, csak sétálgatott, beszélgetett. Egyszerűen nem lehetünk olyan labdafejűek, hogy elhiggyük, baj, ha a bölcsész mereng a romkocsmában. Neki muszáj merengenie. Az emberiségnek szüksége van a merengésre. Arról nem is beszélve, hogy mindenütt azt halljuk, a mai fiatalok már csak a neten élnek, facebookoznak, chatelnek, nincs személyes kapcsolatuk egymással. És a romkocsma? Öt óra hosszat ülnek egy asztalnál kisebb nagyobb társaságok és beszélgetnek. Dehogy nincs személyes kapcsolatuk! Igenis zseniális dolog a romkocsma.”

    http://hvg.hu/plazs/20150903_Vekerdy_Tamas_oktatas_kilenc_osztaly

  14. peterlengyel zice:

    „There are huge efforts that do go into making people, to borrow Adam Smith’s phrase, “as stupid and ignorant as it is possible for a human being to be.” A lot of the educational system is designed for that, if you think about it, it’s designed for obedience and passivity. From childhood, a lot of it is designed to prevent people from being independent and creative. If you’re independent-minded in school, you’re probably going to get into trouble very early on.”

    Education Is Ignorance, Noam Chomsky

  15. peterlengyel zice:

    http://thankyoufor.reblog.hu/post-001

    Kedves Olgi néni, köszönöm, hogy megalázott!

    Csókolom Olgi néni! Meg tetszik ismerni?

    Én vagyok a Vera, a Margit néni osztályából, a Petőfi utcai általánosból.

    Igen, igen.

    Köszönöm, jól vagyok. De látom, Olgi néni is jól tartja magát. Tanít még?

    Hát igen, biztosan nehéz abbahagyni.

    Én? Hát, én most már dolgozom.

    Pszichológus.

    Hát, erre nehéz válaszolnom. Kis részben Olgi néni miatt is… nem tudom, hogy tetszik-e még emlékezni, egyik délután, amikor a napköziben a tanulnivalót kellett felmondani, és én nem tudtam, hogy az ősember mivel táplálkozott, illetve tudtam, csak féltem, hogy rosszat mondok és olyankor mindig nagyon tetszett kiabálni az emberrel, szóval én nem mertem mondani és akkor is kiabálni tetszett velem, hogy ennyit sem voltam képes felfogni és megjegyezni abban a fél órában, amíg a könyvet olvastam. És akkor még azt tetszett mondani, hogy „bogyókkal, te szerencsétlen gyerek, és ha ilyen lyukas a memóriád, akkor nem lesz belőled senki”. És a többiek meg kinevettek. És utána még sokáig „bogyós”-nak csúfoltak, és minden ebédkor azt mondták a konyhás néninek, hogy hozzon nekem egy tál bogyót, mert én azt eszem.

    Nem? Nem tetszik emlékezni? Akkor Olgi néninek nem volt annyira rendkívüli és maradandó élmény, mint nekem.

    Hát, talán azért nem szóltam, mert akkor én még csak egy gyerek voltam. És először nem értettem, hogy miért tetszett kiabálni velem, és miért nevezett szerencsétlennek, és miért alázott meg az osztálytársaim előtt. Csak anyukámnak mondtam el, és csak ezt az egyet, de neki is csak azért, mert hazafelé elsírtam magam és a liftben hiába törölgettem a szemem, mikor kinyitotta az ajtót, látta, hogy vörösek, és tudta, hogy valami történt. És ő azt mondta, hogy Olgi néni nem cselekedett helyesen, mert ezért nem érdemeltem volna, hogy kiabáljon velem és megalázzon mások előtt. És amikor megkérdeztem tőle, hogy akkor miért csinálta velem ezt Olgi néni, akkor nem tudott válaszolni. De azt a napközis délutánt mindmáig fel tudom idézni. Látom az osztálytermünket, a sarokban álló szekrényt, rajta Mézzel, a hörcsöggel, aki a leckeírás közben neszezett, az ablakra ragasztott, színes papírból kivágott virágfüzért, a pihenősarokban elterülő, kikopott szőnyeget. Érzem a délelőtt esett eső szagát, a termünk melletti nedves, salakos tornapályából kiáramló párát. Hallom a hangosbemondó távoli recsegését, és Géza bácsi, a portás hangját, amit éppen hívja Klárit, a 3.c-ből, mert megjöttek érte a szülei. Az én memóriám mégiscsak jó, mert erre mind emlékszem. És nagyon sokáig nem értettem, ami történt. És ez nem hagyott nyugodni. Persze később más dolgokat is megtapasztaltam, és érdeklődni kezdtem az emberi viselkedés iránt és innentől kezdve talán egyenes út vezetett oda, ahol most tartok.

    Tényleg nem tetszik emlékezni? És arra, amikor az iskolai ünnepségen verset szavaltam és mindenkit meg tetszett dicsérni csak engem nem? Vagy arra, amikor azt mondta, hogy hívjam be apukámat a rossz magaviseletem miatt, pedig tetszett tudni, hogy akkor már évek óta nem tartja a kapcsolatot velünk? Esetleg arra, amikor nyolcadikban egyik délután az évfolyamtársam, a Kertész Misit vártam az iskola előtt és Olgi néni azt mondta nekem, hogy le sem tagadhatom, hogy ki az anyám, mert én is ilyen hamar kezdem a fiúzást? Pedig mi a Misivel csak barátok voltunk.

    Nem? Egyikre sem? Sajnálom.

    Igen, igen, én is örülök, hogy találkoztunk. Nekem is sietnem kell. Viszlát Olgi néni! Üdvözlöm a többi tanárt is!

    Hát, ha Olgi néni még élne és véletlenül összefutnék vele, valahogyan így képzelném a beszélgetésünket.

    http://thankyoufor.reblog.hu/post-001

  16. peterlengyel zice:

    Video
    Invatatoare din Braila, despre elevi: “Singurul lucru care ma determina sa nu ii bat sa-i gaseasca nebuneala este faptul ca imi pierd serviciul”

    “Singurul lucru care ma determina sa nu ii bat sa-i gaseasca nebuneala este faptul ca imi pierd serviciul. Dar daca eu as sti ca rezolv o problema, sa nu-mi pierd serviciul, stiti cum i-as bate pe-astia? Nu cred ca va imaginati!”
    Este declaratia socanta facuta de o invatatoare de la Colegiului National “Ana Aslan” din Braila, chiar in sala de clasa, cu referire la elevii sai din clasa I. Invatatoarea a fost inregistrata in timp ce isi numea elevii “animale”, ii ameninta cu bataia si le spunea ca ii este sila de ei si ca nu-i mai suporta, iar filmarea a fost incarcata pe Youtube, dupa care a fost preluata pe retelele de socializare, cu comentariul: <<Tratament inuman aplicat unor copii de 7- 8 ani de catre invatatoarea Gheorghe Luminita din Braila de la Colegiul “Ana Aslan”. V-ati lasa copilul pe mana acestei invatatoare? Credeti ca are ce cauta la catedra aceasta invatatoare?”.
    In inregistrare, invatatoarea este surprinsa tipand isteric la elevi, vorbind ca la usa cortului si facand comentarii de genul: “Mai baiete, daca nu te ia mama dracului!”, “Daca vrei sa te calc in picioare, te calc!” sau “m-am saturat pana peste cap, mi-e sila de ei”.

    http://mihaeladanpress.ro/wp/2015/12/invatatoare-din-braila-despre-elevi-singurul-lucru-care-ma-determina-sa-nu-ii-bat-sa-gaseasca-nebuneala-este-faptul-ca-imi-pierd-serviciul/

  17. peterlengyel zice:

    Dragă şcoală, Rareş are o viaţă de trăit. Rareş nu are o şcoală de trăit, ci o viaţă.

    http://www.expunere.com/draga-scoala-rares-are-o-viata-de-trait-rares-nu-are-o-scoala-de-trait-ci-o-viata.html

    „Draga şcoală,

    Eu sunt Andreea şi sunt mama lui Rareş, un băieţel vesel, empatic şi plin de viaţă. Îţi scriu ca să îţi spun că mi-ar plăcea ca tu să mi-l dai înapoi, cel puţin la fel de bun şi frumos cum ţi l-am dat eu ţie.

    Să îţi explic: Rareş e un om, chiar dacă are puţini ani, e un om, tratează-l ca atare! Ţine cont că omul are propriile nevoi şi sentimente şi nu le face să pară lipsite de importanţă, căci un om adult care nu ştie să îşi cunoască şi să-şi respecte nevoile şi sentimentele e un om pierdut şi trist.

    Rareş are o viaţă de trăit. Rareş nu are o şcoală de trăit, ci o viaţă. Şi viaţa nu înseamnă doar fişe. Viaţa înseamnă şi joacă (sau mai ales joaca la vârste mici). Viaţa înseamna să mai participe şi la lecţii de teatru, dacă asta îi place, viaţa înseamnă să mai şi gătească, să mai şi sape în grădină, să se mai urce şi în copaci, să mai construiască iglu-uri şi să se ascundă în zăpadă, să mai socializeze cu oameni. Când să facă toate astea, dragă şcoală, când tu îi ocupi 8 ore pe zi cu “studiu”, doar aşa de dragul inerţiei?

    Rareş se iubeşte pe el aşa cum e. Are încredere în el, are stimă de sine şi nu încearcă să braveze doar de dragul comparaţiilor şi evaluărilor din care e musai să iasă învingător. Nu îi anihila stima de sine, nu îi omorî curajul de a fi el şi nu mai avea pretenţia să fie bun la toate, aşa cum încerci prin veşnicele tale comparaţii! Nu pune presiune pe el! Lasă-l să îşi trăiasca frumos copilăria şi îţi promit eu că îşi va trăi frumos şi restul vieţii. Rareş e curios şi curajos să afle lucruri noi, să experimenteze, să creeze. Lasă-i timp să facă asta! Lasă-i timp să fie curios, pentru că, vezi tu, dacă îi ocupi tot timpul cu sarcini impuse, nu mai are când să îşi satisfacă şi curiozităţile şi încet, încet o să dispară.

    Şi nu uita, că mama lui Rareş nu e eleva ta. Dacă ţi-ai asumat fapul că îmi educi copilul (că tot mi l-ai luat forţat), apoi educă-l! Dar, vezi tu, la ora asta tu nu educi pe nimeni. Tu doar stabileşti direcţii şi te bazezezi pe părinţi să îţi urmeze direcţiile, iar dacă ei nu pot să îţi plătească profesorii suplimentar să facă lucrurile pe care nu sunt în stare să le facă la şcoală. (că nu au timp, că nu au cu cine, sau că pur şi simplu sunt absurde şi nepotrivite caracteristicilor vârstelor cărora se adresează). Mama lui Rareş are şi ea o viaţă de trăit. Şi de muncit pentru trăit. Şi de făcut viaţa un pic mai frumoasă pentru ea şi pentru copilul ei.

    Şi nu în ultimul rând, apleacă-te, dragă şcoala, şi asupra oemenilor pe care i-ai desemnat să îşi pună amprenta asupra vieţii copilului meu. Şi ei sunt oameni, să ştii. Şi e necesar ca ei să fie echilibraţi emoţional, să fie liberi de frustrări. Nu mai pune presiuni absurde pe ei. Ajută-i! Ajută-i, dar nu îi obliga. Ajută-i să fie curajoşi în primul rand, căci asta este o valoare pe care mi-aş dori să o transmită ei copilului meu. Nu-i mai forţa sa le transmită copiilor doar frica de eşec. Nu ştiu dacă realizezi, dar tu, scoală dragă, functionezi pe insuflarea şi cultivarea fricii.

    Nu ştiu dacă tu te-ai gândit vreodată ce fel de adulţi îti doreşti să iasă din “mâna” ta… Dar eu m-am gândit. Şi mi-ar plăcea aşa: să fie curajos, vesel, să îşi asume acţiuni, fiind perfect conştient de consecinţe, să aibă stimă de sine, sa se accepte aşa cum e, să fie autodidact, să fie veşnic curios şi creativ, să fie independent (şi nu obedient), cu putere de decizie fără a necesita veşnice confirmări de la alţii. Ia spune-mi, prin practicile şi metodele tale de azi, copilul meu va fi la fel după ce termini tu cu el?
    Nu, nu vreau sa îmi educi copilul ca să traiască perfect adaptat la lumea asta tristă şi rea, vreau sa îmi educi copilul în aşa fel, încat el sa construiască o lume mai bună şi mai frumoasă.

    Andreea, mama lui Rareş”

    http://www.expunere.com/draga-scoala-rares-are-o-viata-de-trait-rares-nu-are-o-scoala-de-trait-ci-o-viata.html

  18. peterlengyel zice:

    exista si oameni excelenti prin zona… doar ca numarul lor este foarte foarte mic:

    :::::::::::::::::::::::::::

    Academicianul Solomon Marcus, la Digi24: Cuvântul-cheie în şcoala românească este agresiunea. Fiecare pagină de manual îl agresează pe copil

    Academicianul Solomon Marcus a vorbit la Jurnalul de Seară despre principala problemă a învăţământului actual. „Cuvântul-cheie este agresiunea. La agresiunea manualelor se adaugă agresiunea temelor de lucrat acasă, în care sunt implicaţi diverşi membri ai familiei”, a descris matematicianul situaţia. „Calculatorul a venit pentru a ajuta inteligenţa umană să nu se consume în acte primitive de memorare”, a adăugat Solomon Marcus.

    Referindu-se la manualele şcolare actuale, academicianul Solomon Marcus a afirmat că cele mai multe dintre ele „vin în conflict cu sănătatea psihosomatică a copilului. Îl agresează. Cuvântul-cheie este agresiunea”.

    „Am luat pe rând manuale de biologie, geografie, istorie şi am constatat că agresiunea se manifestă foarte vizibil deoarece copilul e pus în situaţia de a primi, păstra şi reproduce un număr imens de informaţii, care te sperie.

    Într-un manual de geografie sau biologie, numai pe o pagină ai câteva zeci de termeni noi care sunt supuşi unor clarificări din diverse puncte de vedere, descrieri, observaţii. Cultura nu se poate face dacă rămâne la acest nivel, al descrierii detaliate fără capacitatea de a tria şi organiza lucrurile în jurul unor idei. Suntem pierduţi. Problema nu e doar a învăţământului, e una generală a societăţii.

    Azi vehiculăm o afirmaţie care a devenit o banalitate: informaţia pe care omenirea o produce azi într-un minut întrece informaţia pe care a produs-o anterior în toată istoria ei.

    Noi reacţionăm prin inteligenţă, prin selectare, triere, organizarea lucrurilor în jurul unor principii, toată cultura are la bază ideea de a reduce multul la puţin, altfel suntem pierduţi. Manualul şcolar nu se preocupă de acest lucru.

    Când stai de vorbă cu elita noastră din domeniile respective, toţi spun că resping manualul şcolar, că nu aşa trebuie prezentate lucrurile, dar nu avem conexiune între cei care pricep şi cei care fac manualele.

    Copiii nu pot reacţiona critic, pot să creadă că aşa e normal să creadă.

    Acestei agresiuni a manualelor i se adaugă agresiunea temelor de lucrat acasă, când intră în scenă diverşi membri ai familiei, pentru a contribui la rezolvarea temelor. Foşti studenţi de-ai mei, bunici acum, spun că au stat cu nepotul să rezolve probleme până la miezul nopţii.

    Nimeni nu se întreabă – dacă fiecare profesor agresează elevul cu nu ştiu câte teme, nu e normal ca cineva să cotroleze dacă totalul acestor obligaţii ale elevilor nu depăşeşte un anumit plafon de suportabilitate?

    Am trimis mesaje ministrului: aveţi posibilitatea ca acum să reduceţi agresivitatea şcolii, să puneţi un plafon temelor pentru acasă, să mutaţi pe site-uri o mare parte din descrierile detaliate din manuale, să existe o navetă între manual pe hărtie şi internet, pentru că internetul folosit inteligent ar trebui să preia o bună parte din memoria descriptivă care zace în tot felul de clasificări. Este necesară, dar nu ca să chinui copiii, ci ca să faci apel la ele la momentul oportun.

    Specialiştii se scandalizează de modul în care arată manualele. Normal era ca această inteligenţă pe care o acumulăm în diverse domenii să-şi facă efectul în educaţie, dar nu se întâmplă asta.

    Asta e realitatea de pe teren, mulţi profesori nu înţeleg că datoria lor e să întreţină un dialog cu elevii, nu să ţină discursuri.

    Îi învăţăm pe copii să butoneze la calculator, dar nu îi învăţăm să gândească analitic”, a afirmat Solomon Marcus.

    Intervenţia completă în „Jurnalul de seară” în materialul video.

    http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Educatie/solomon+marcus+manuale+invatamant+cuvantul+cheie+e+agresiunea

  19. peterlengyel zice:

    „Copiii din ziua de azi nu s-au născut obosiţi, ci obosesc pentru că intră de la vârste tot mai mici într-un program foarte solicitant. Ajung în perioada şcolii generale să aibă un program de dimineaţa până seara. Au şcoala care este foarte solcitantă, temele pe care trebuie să le facă, dar şi ore suplimentare, cu care tot mai mulţi parinţi îi îndoapă tot de teama că altfel nu vor reuşi. Părintele vrea să ştie că are un copil care cunoaşte cât mai multe lucruri, ca să se poate adapta, numai că aşa ajung să nu-şi mai dorească nimic. Pentru că sunt împinşi să facă lucruri pe care nu le fac cu pasiune, au impresia că nimic în viaţa asta nu se face cu plăcere, că totul este o corvoadă, spune psihologul.”

    Creştem o generaţie de tineri cu mentalitate de victimă, hipersensibili şi obosiţi înainte de vreme, avertizează specialiştii 11 iunie 2016, 06:01 de Oana Bâltoc

    http://adevarul.ro/life-style/parinti/crestem-generatie-tineri-mentalitate-victima-hipersensibili-obositi-vreme-avertizeaza-specialistii-1_575b452c5ab6550cb8d63cb6/index.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s