Bătrânul care a văzut Europa

Era bătrân, a trăit deja mai mult de 80 de ani. Stătea pe bancă, printre flori și copii se jucau în fața lui. Doi erau nepoții lui, ceilalți prieteni ai acestora. Copiii se jucau, râdeau, se distrau, vorbeau despre fluturi și libelule și ariciul prins în spatele blocului, iar el îi privea tăcut. Îi plăcea să le povestească despre ape îndepărtate și munți înalți, despre popoare neștiute și elefanți, iar copiilor le plăcea să îl asculte. Era ca un bunic bun al tuturor, nu doar al nepoților lui; îl știau ca fost profesor de istorie și geografie. O perioadă scurtă a fost directorul Liceului… cu toate că nu avea originea care era necesară pentru a putea fi considerat om… Cu el comuniștii au făcut cumva o excepție de la regulă, deoarece îl vedeau atât de uman, atât de educat și știau că la ore vorbește doar despre ce este în manualele aprobate. Știa și limba rusă, a avut timp să o învețe.

Îi plăcea să stea pe bancă dacă este vreme însorită, și să citească National Geographic, primit direct din America… era cumva o situație excepțională că putea să primească revista. Nu se putea călători altfel, iar el făcea maximul din ce se putea realiza: citirea articolelor despre inuiți și ghețari, despre șerpi și deșerturi, despre jaguari și păduri tropicale, despre oceane uriașe și balenele lor. Le arăta copiilor fotografiile cu locuri neștiute și animale extraordinare, iar ei priveau interesați, mai ahtiați după cunoaștere decât își putea imagina vreodată oricare dintre profesorii imbecili care predau la școală… acelorași copii maltratați de comunistul sistem educațional, o mare dresură de papagali. El, bătrânul profesor, era altfel: îi încuraja pe copii să învețe pentru ei, pentru a înțelege, pentru a deveni oameni de valoare, pentru a fi apți de a explora cu mintea splendorile și realitățile Universului… care merită să fie cunoscute. Și, culmea, copiii nu foarte mari, îl înțelegeau. Conștientizau esența celor spuse de el. Extraordinar! Doar cultura te face om, iar cunoașterea nu poate să fie dobândită decât prin străduința ta personală, prin efort intelectual susținut pe întreaga Viață. Ne povestea cum cunoașterea l-a salvat și pe el în vremurile grele, când făcea schimb, dând tutunul pentru bucățele de pește sărat și frânturi de pâine… care îl făceau mai rezistent, mai apt de supraviețuire. Conta fiecare bucățică de pește sau pâine, hrana aceea putea reprezenta diferența dintre viață și moarte. El știa asta.

Îi plăcea să povestească în limba lui minoritară despre lucrurile bune, care îi fac pe oameni mai fericiți. Dar acum, în ultimii ani, îl frământa o întrebare. Oare ar trebui să povestească despre acele lucruri despre care nu a zis niciodată nimănui nimic, după ce a revenit din război? Despre marșul sinucigaș către inamicul necunoscut, despre bombele care explodau și sunetul asurzitor al grenadelor, mitralierelor, mortierelor, despre schijele și gloanțele milioane care te ucideau oricând sau te ocoleau din hazard, dacă erai norocos? Își amintește exact zbaterea prin păduri și stepe neștiute, traversând râuri necunoscute și mlaștini… în număr din ce în ce mai mic. Dacă își închide ochii, îi vede și acum pe camarazii și dușmanii care se chinuiau în sânge răbufnind din artere, cu răni mortale, membre lipsă, trupuri sfârtecate… produse de ei, între ei. Își aduce aminte de grimasele de pe fețele lor. De avioanele care aruncau bombele peste orașe, de tancurile care veneau și veneau, fără să se mai oprească. Puhoaie de ruși care se revărsau de niciunde, militari germani care erau când aliați când dușmani, bazat pe decizii venite de departe… decizii cu care nici unul dintre ei nu avea de a face. Despre bărbații tineri care rămâneau nemișcați în noroaie roșiatice din păduri îndepărtate; despre cei răpuși de foame, de boli, de frig. A văzut satele pârjolite, casele arse, femeile pângărite de zeci de soldați, apoi ucise împreună cu copii, cu bătrânii… de către Armata Eliberatoare. A văzut jaful și debandada, hoția și disperarea de fiecare parte. Bărbați tineri care nu mai aveau puterea de a mai continua… Erau multe situații când nici el nu mai credea că de aici se mai poate avea un viitor. A trăit Siberia și inexistența de prizonier, știe de foamete și frig, de membrele degerate, ca și cum ar fi fost azi… Lumea în care viața omului nu valora mai mult decât viața unei muște. Milioane de pași prin peisaje pustiite, străbătând țări întregi pe jos, prin zăpadă, ascuns ca o sălbăticiune înfometată, dar adunând putere că era drumul către casă… către familie, către părinți și soție și copii lui, către societatea umană de care aparține. A văzut toate mârșăviile posibile și imposibile, a văzut extremele comportamentelor umane, de la violență nemărginită la disperare și viclenie și camaraderie și autosacrificare pentru binele comun. Al cui bine? Decorații post-mortem făcute din aluminiu. Ce se poate zice despre astea, despre oamenii europeni creștini din secolul 20, care se ucideau între ai ca șleahte de diavoli? Cum de a fost posibil… cum de a fost posibil? Și ceea ce este și mai dramatic, își aducea aminte de vremurile dinainte de război, când nimeni nu putea să creadă că așa ceva este posibil să se întâmple. Ce garantează cu nu va fi din nou la fel sau și mai dur? A preferat să tacă, zeci de ani. Și-a construit cu trudă multă o altă casă, și-a găsit o altă soție, a avut alți copii, împins de dorința Omului de a exista în orice condiții, de a supraviețui oricărui dezastru.

Privea nepoții cum se joacă, fericiți, plini de viață și era mulțumit. El era un învingător. Le povestea despre păduri îndepărtate, urși mari, râuri sălbatice, munți înalți și stânci frumoase pline de flori și despre importanța iubirii dintre oameni. Le povestea despre speranța lui că odată va exista o Uniune Europeană în care ceva rău nu se va putea întâmpla, niciodată. O uniune a oamenilor din Europa. Îmi aduc aminte de el și îi mulțumesc pentru cele zise de el, atunci.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Europa Nostra. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Bătrânul care a văzut Europa

  1. Martin Buber zice:

    O uniune a oamenilor in Europa.. Aceeasi oameni care au fost divizati pana acum si care nu s-au schimbat cu nimic…Un vis de secol XVIII care ne va face mult rau in viitorul apropiat, mai ales ca a disparut credinta de secol XVIII ca omul se va putea schimba prin „iluminarea” ratiunii. Azi nimeni nu mai crede in ratiunea de acest tip, modern-cartezian…si nici nu ar putea sa creada din moment ce e incapabila sa solutioneze problemele oamenilor si produce ororile totalitarismului…Credinta batranului este de aceeasi natura cu cea care a produs totalitarismele secolului XX. Ar fi multe de spus, dar ma opresc aici. Las timpul sa confirme cele spuse, dar atunci va fi prea tarziu…

    • peterlengyel zice:

      Daca un om percepe cat de cat, cam ce a insemnat razboului 2 mondial, respectiv ce a fost posibil sa se deruleze prin Europa, cred ca acela considera ca un astfel de fenomen trebuie evitat indiferent de orice altceva. Daca Uniunea Europeana nu va fi buna de nimic, doar de a reduce tensiunile dintre state, probleme care se acutizeaza pe timpul crizelor economice, deja si atunci merita sa existe. In rest, vom vedea cum o sa fie.

  2. peterlengyel zice:

    Bombenholocaust – Drezda, a krematórium-város

    A világháború legnagyobb népirtására emlékezünk

    Az Európa sok országából Drezdába menekült polgári lakosság ellen 1945. február 13-án és február 14-én végrehajtott angol és amerikai kétnapos szőnyegbombázás volt az emberiség történelmének egyik legnagyobb háborús bűncselekménye és egyben ez volt a legrövidebb idő alatt elkövetett legkegyetlenebb és legtöbb áldozatot követelő tömeggyilkosság is, amiben emberek százezrei szenvedtek borzalmas tűzhalált. De erről hosszú évtizedeken keresztül még beszélni sem volt szabad, pedig…
    Continue Reading

    http://hunhir.info/index.php?pid=hirek&id=81970

    Itt van már az ideje, hogy a Drezda elpusztítását jelképező, az angol és amerikai bombázók okozta 1900 Celsius fokos iszonyú tűzrengetegben szörnyethalt sok százezer ember halálára emlékeztető Bombenholocaust szót is megismerje a világ.

    Jack Corn

  3. peterlengyel zice:

    Több helyen is megemlékeznek a doni katasztrófa évfordulóján

    „A 2. magyar hadsereget német követelésre, kormányközi egyezmény alapján küldték ki a keleti frontra. A frontra kivonuló 207 ezer emberből álló hadsereg fegyverzete és felszerelése hiányos és korszerűtlen volt. A magyar csapatok 1942. június 28-án kapcsolódtak be a harcokba, július 7-én érték el a Dont. A kifáradt egységek ott védelembe mentek át a Voronyezs és Pavlovszk közötti 208 kilométernyi szakaszon.

    A szovjet 40. hadsereg 1943. január 12-én, mínusz 30-35 fokos hidegben lendült támadásba az urivi hídfőtől kiindulva, és már aznap 8-12 kilométer mélyen beékelődött a magyar védelembe. Január 16-ára a szovjet támadás három részre szakította a magyar hadsereget. A doni veszteségekről nem állnak rendelkezésre pontos adatok. A 2. magyar hadsereg 93 500, más források szerint 120 ezer, illetve 148 ezer embert veszített el, az elesettek és a fogságba esők pontos számát nem lehet megállapítani.”

    http://m.mult-kor.hu/tobb-helyen-is-megemlekeznek-a-doni-katasztrofa-evfordulojan-20150112?fbrkMR=detect

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s