Bătrânul Baron din Carpați

Cu ea nu putea omul să se plictisească. A asculta împreună foșnetul pădurilor carpatine în vântul de primăvară; de sus de pe stâncile ce se ridică abrupt peste pădure, a privi împreună răsăritul Soarelui… a inspira atmosfera ninsorilor liniștite sau a simți împreună forța sălbaticelor furtuni din noaptea de vară… Își aducea aminte de ea… de pe malul acela consolidat, de unde nu se mai poate întâmpla nimic. Nu era simplu nici el, și nici cu ea nu era totul prea clar, așa că era noroc cu barierele acelea auto-impuse… cel puțin asta își ziceau… o vreme. Simțeau, lent dar sigur, că erau două lumi aflate în coliziune, din care nu se știa ce mai iese. Știa că ea este admirabilă aproape totdeauna… poate chiar adorabilă, dar nu avea curajul să recunoască asta… doar după ceva timp. La ce putea să folosească? Era prea târziu, poate doar o iluzie care ieșea cumva din banalul cenușiu al peisajului mohorât și sumbru și devenea instantaneu ceva splendid de care sufletul are nevoie. Prezența ei vioaie era totodată odihnitoare: îi auzea vocea, îi plăcea, la fel ca și tăcerea ei; îi citea ideile, îi absorbea stilul. Ea zicea că nu e o ființă interesantă și că este mai bine pentru amândoi să rămână în zona sigură…. on the safe side, acolo unde totul este încremenit și așa rămâne. El simțea că nu doar pentru ei era așa mai stabilă situația, dar și pentru alții și altele, printre care și entități care nu existau… și probabil că nu vor exista vreodată. O apropiere era riscantă, ca orice din ceea ce merită încercat în viață. Dar în cavalcada sentimentelor, când mai imposibile, când mai dătătoare de speranțe infinitezimale (care asimptotic tindeau către zero absolut),… se învârteau totuși niște senzații sincere și pure fiecare în stilul lui, niște idei zise pe jumătate… un mare dans al absurdului. Cuvinte, tăceri, ceva suspine, și culmea, toate sincere până la maxim. Ecce homo! Părea că lucrurile se clarifică oarecum, și ușa dulapului în care stau schelete ale fostelor iubiri împărtășite sau nu, nu se va deschide vreodată: zdrangs!, să cadă careva afară. Ca o sfântă și un sfânt, nimeni nu vrea să jignească, să producă durere, fiecare este mai adecvat decât ai putea să te aștepți de la o făptură vie… să se apere de dureri viitoare cărora nici nu le prea vede sensul. Există un eu, o tu, dar nu există nici un noi…. și e bine așa! Cum se poate naște o iubire din ceva atât de indecis, din ceva atât de firav ca sufletul unui om care nu mai vrea să riște nimic… pentru a se păstra în viață? Un om care a învățat din seria dezastrelor anterioare, de la turma de eșecuri previzibile și imprevizibile… a înțeles că iubirea este un dans pe gheață subțire, și că te expune la un mod brutal, care nu are nici un sens. El o vedea nu doar ca pe o minunăție imaterială a unei perfecțiuni parcă simțite cumva, dar fiind făcut din animal… o vedea ca pe mama copiilor lui, care puteau eventual exista cândva. A se îndepărta de ea… și ea de el, cât mai repede, cât încă nu e prea târziu, a căuta ceva mai banal, ceva mai puțin riscant decât iubirea dintre doi oameni eminamente complicați. Este oarecum ca părăsirea scenei înainte de confruntare, pentru a te așeza undeva departe, la marginea unei ape tihnite, din care nu poate ieși nici un pericol… doar gazele sulfuroase ale trecerii timpului. La ce bune toate astea? Castele de nisip. Și totuși… ce mai căuta pe aici dacă nu iubirea sinceră, cea care nu are nici o șansă, cea despre care se știe dinainte că va dispare spre niciunde… Ce mai căuta aici?

Stătea în fotoliul cel mare, în castelul lui secret din Transilvania, undeva sus prin Carpați; în atmosfera ce părea caldă, a ațipit puțin, bătrânul. A visat despre un loc îndepărtat care pentru moment era în altă țară. Era în peisajul acela din vis, un lac pe care plutea o barcă, în care era el și ea. Căldură de vară târzie, era totul mult prea liniștit, nici păsările nu mai cântau, nici adieri de vânt nu mișcau măcar stuful, iar apa avea un luciu static în care se oglindea doar un cer alb. Peștii se țineau departe de suprafață. Fiecare cu viața lui, viața ei. Mult timp a trăit singur, chiar dacă uneori era cineva lângă el. Trăia acolo sus în munte, prin locurile lui.

DSC_7988

Bătrânul Baron din Carpați. Nici nu dormea, nici nu era treaz, ceva stare intermediară. Era așezat într-un uriaș fotoliu de stil vechi, de acela care era făcut să existe o mie de ani. Avea fața plină de riduri dar ochii erau senini… ca rezultat al frumuseții vieții umane prin Carpați. Părul cărunt, alb, era bine îngrijit, că doar el este domn, cât trăiește. Se ridică la un moment dat și începe să se plimbe lent, cu pași măsurați și eleganți, străbătând sala mare a castelului. Îi place castelul, strămoșii care l-au construit nu făceau treabă de mântuială care să se distrugă repede. Se plimbă pe lângă imensa bibliotecă, atinge din când în când câte o Carte legată în piele… cărțile pe care le-a iubit, le-a stimat, le-a citit toată viața. Cărțile cu fosile, despre geologie, fauna continentelor, extraordinare capodopere ale strălucirii minții omenești. Cărțile care l-au purtat în trecut și în depărtare; cu ajutorul lor, perioadele dure deveneau mai suportabile, mai umane.

A mai sorbit din cafea și a privit frumusețea desenelor chinezești pe albul imaculat al porțelanului; a pus apoi ceașca pe farfurioara care era pe locul ei, pe o felie circulară de trunchi de molid, așa cum a văzut în Finlanda. Focul arde în șemineu, deja este cam frig afară; a privi vâlvătaia flăcărilor roșiatice este o plăcere, de când omul a aprins primul foc, odată. Limbile de foc au iluminat încăperea; dansul lor se oglindea în ochii bărbatului. S-a așezat la masa aceea mare, a atins fin lemnul masiv de stejar. Ce vremuri bune erau cele când se adunau lângă masa asta și povesteau, când se stătea până târziu în noapte. Mai este undeva din vinurile acela vechi, măcar câteva sticle mai trebuie să fie pe undeva… Își aducea aminte de sunetul muzicii care se auzea din gramofon, de vocile de pe vechile discuri de vinil. Și de țiganul care cânta la vioară, din tot sufletul. Parcă era viață în muzica aceea, departe de recentele sunete impecabil de electronice, sintetizate și impersonale.

A văzut cum este locul plin de prieteni, cât timp lucrurile merg bine, cât timp e distracție și prosperitate. Și a văzut cât de repede se schimbă situația, odată ce apar ceva probleme: fiecare își apără pielea și se retrage în locuri mai prielnice. A văzut cum este să se năruie lucrurile, chiar când încerca să găsească un sens în ceea ce se petrecea, în ceea ce era în derulare. Viața profesională a reprezentat un refugiu, unde nu depindea de alții cât anume și ce ai ajuns să înțelegi, iar creativitatea intelectuală, scrierea unor cărți pe subiectele care îl interesau, era printre puținele plăceri care au mai rămas. A completa cumva aspectele existenței cu domenii non-profesionale, putea să mai aștepte. Nu se simțea pregătit pentru astea… iar apoi nu mai era cazul.

DSC_8018

A deschis larg fereastra și a adulmecat aerul de pădure care invada camera. Îi plăcea aroma de pădure sălbatică, aroma Carpaților. A ieșit pe terasă să simtă și mai bine cum adierea rece coboară dinspre Munte. Privește locul unde până nu demult erau straturi de flori colorate, tot felul de flori, până când exista cine să se îngrijească de ele. Simte cum vânturi reci bat dinspre est, cerul este cam cenușiu și au sosit și nesfârșite șiruri de cioroi. Niște păsări negre se așează pe crengile copacilor, și așteaptă, cu răbdare. Bătrânul baron privește cum începe să picure, o ploaie de noiembrie cu picături reci ca gheața.

Își aduce aminte de liniștea nemărginită a pădurilor de iarnă. Carpații… a Kárpátok. Se gândea la cele petrecute și își zicea în sinea lui: ce bine este că oamenii prezintă doar urmele fizice ale unor aspecte ale trecutului, că de ai vedea rănile sufletului, ar fi mai greu să îi privești. A fost și o perioadă când nu îl interesau nici cărți, nici fosile, nici cerbi sau bufnițe, nici pădure… doar Ea. Ființa aceea tânără și feminină care a devenit totul. Nu mai conta nici trecut, nici timpul care trece, doar fericirea și țipetele ei. A fost cândva. Un fel de miraj nemărginit, care făcea ca orice a fost groaznic în trecut și orice putea să fie rău în viitor… să nu existe. El se simțea om, persoană care este în echilibru cu condiția lui umană. Își aduce aminte uneori de lucrurile pe care nu le-a putut zice… poate simțea că ea le percepe și fără cuvinte. Dar poate că nu a fost așa… poate că acele sentimente meritau formulate și zise, verbal. Începuturile, când o aștepta în ploaie ore în șir, pentru a o vedea măcar două secunde, pentru a o atinge. Ea, aparent firavă, dar mai dură decât o stâncă. Omul își aduce aminte cum se plimbau îndrăgostiți pe cărările neumblate ale muntelui. Misterul acelor zile și nopți petrecute în munte… nu o să fie uitat niciodată, îi leagă pentru totdeauna doar pe ei doi, el cu ea. Își aduce aminte cum cântau împreună în pădure, în timp ce se țineau de mână și se plimbau printre uriașii arbori. Nu îi aducea flori, dar o iubea mai mult decât își iubea propria persoană. Când erau împreună se simțeau o singură entitate androgină, trăind exaltarea dragostei, cavalcada sentimentelor extreme care păreau că nu se vor termina niciodată. Ea, veșnic singura și totdeauna alta, el singular-unicul și totdeauna diferit. Ea era persoana care a adus viață în existența lui, pe care o făcea mai umană. Își aduce aminte de acele timpuri când dorea ca ea să nu rămână gravidă, că acum nu e momentul… cu toate că atunci a fost clipa care a trecut iremediabil. Își aduce aminte… Există perioade când trăiești într-o lume de vis. Așa a fost iubirea aceea inimaginabilă. Pură, exaltantă,… pentru o perioadă. Apoi mirajul a luat sfârșit și au rămas doar cioburile, frânturile de amintiri. Este ca diferența dintre zborul peste creste și prăbușirea pe stânci… mare diferență. Lucrurile se schimbă, vremea trece. Avem deja o Lume în care iubirea în 2 nu mai este la modă. Este cel mult o Lume a prefăcătoriei veridice, în care iubirile trebuie eventual să pară sincere. E amuzant să vezi pe cineva care mai crede că poate iubi total, să se dăruiască fără rezerve și să găsească fericirea prin contopire nu doar trup ci și suflet… Este riscant să iubești, să crezi că poate să fie adevărat, să crezi că ești iubit și așa va și rămâne: te expui unor consecințe potențial letale, lași ca sufletul tău să fie la cheremul cuiva. Ai de ales, accepți riscul, sau trăiești ca un singuratic… cale de mijloc greu poate exista. Își aduce aminte, înainte de a o fi cunoscut pe ea, se simțea un copil, iar după se simțea un bătrân… faza dintre ele nu a durat prea mult. Asta să fi fost viața?

Au existat și perioade când a fost nevoit să plece, acolo unde nu dorea, în război, prin Siberia, pușcării și pribegie. Admira uneori pădurea, păsările, apele, neprihănite și mai frumoase parcă decât oricând, care existau cu o naturalețe extraordinară: culmea, cât de indiferentă este natura la dezastrele și durerile umane. A văzut trădarea cea de 7 ori, nici nu trebuia să vină dimineața. A văzut prieteni care se prefăceau că nu îl cunosc. Își amintește de bucătărese zâmbitoare care serveau mâncare otrăvită. Doine de jale blestemate se auzeau, aveau în ele morbul morții. A iertat pe toți, pe toate, dar nu a uitat de ce este omul capabil. A înțeles că oricând se poate aștepta la orice… și nu doar din partea dușmanilor. Nu a vorbit despre astea. Venit acasă… era o minune că acest loc nu a fost distrus, poate marile hoarde de violatori și incendiatori și agramații-comuniști nu au ajuns pe aici, prin munte la limită de imperii, sau nu credeau că este castel, de afară părea altceva. Poate era castel doar în sufletul lui? Oricum, esențial este că nu au fost arse cărțile, nu au fost uciși cei pe care îi iubea… Cum de a scăpat acest loc de furia oarbă a hoardelor dezlănțuite, de năpasta distrugătoare a imbecililor care prin conjuncturi aberante au ajuns să decidă soarta oamenilor, viitorul societății. Oricum, este o minune să persiste, să nu fie o ruină, așa cum este o ruină toată societatea. Cum este să intri în camera ta în care nu ai fost de atâția ani: totul să fie la locul lui, niște bani mărunți lăsați acolo pe birou când ai plecat. Niște notițe, niște idei scrise pe foi de hârtie. Asta să fi fost viața?

Au trecut anii. Ce bine este să trăiești în pace cu Lumea, să nu ai pretenții exagerate de la ea. Bătrânul privește cum se schimbă lucrurile și nu îi invidiază pe cei tineri. Au fost multe greutăți și la vremea lui, a fost o luptă pentru a supraviețui în contexte sociale dificile, … dar la cum se complică lucrurile… nu îi invidiază. Câtă dezamăgire și câtă ură se acumulează în suflete umane mutilate, câtă invidie și câtă mizerie? Și ce consecințe are asta? Pare că dispare din Lume ceea ce este frumos, sincer și uman și oare ce rămâne să îi ia locul? Se întreabă sincer, oare este doar percepția lui sau asta se derulează realmente? Ce a mai rămas? A iubi comunitatea, a ajuta oamenii locului prin menținerea coerenței sociale, a respectului reciproc, a ține aprinse mici lumini care să dea speranțe și direcție pe întunericul nopților de iarnă. A aștepta primăvara, soarele, florile noi, zborul fluturilor și cântecul păsărilor care se vor întoarce cândva în locurile natale.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Europa Nostra, Splendori in Iubita Noastra Transilvania. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s