Noaptea la marea sălbatică

În contextul în care recent am scris câteva cuvinte despre noaptea în pădurea sălbatică, mă întrebam este oare bine să formulez câteva fraze și despre noaptea la mare? Pare destul de banal subiectul, adică aproape oricine a fost la mare și a fost și noaptea pe malul apei, la o terasă. Pentru orice șmecheraș și orice miss univers 2, marea cu libertate, alcool și iarbă… este însăși fericirea. Dar aici nu este vorba de acel tip de senzație de turist scăpat din robia muncii de la fabrică, pentru a se descătușa ars de soare pe plaje supraaglomerate. Aici este un alt tip de fericire… o încercare de înțelegere și iubire a Naturalului.

Atunci când am văzut marea pentru prima dată, live, în acea secundă, am avut o senzație extraordinară. Deși am citit despre mare, am văzut fotografii și filme, din Maramureș marea nu o puteai vedea. Iar când o vezi întâia oară, pare ceva ireal de magnific, să existe atât de multă apă încât să nu îi poți vedea cealaltă parte.. imensitatea ei să fie până la orizont. Orice descriere ar exista, orice imagini sau filme, este altceva să o vezi de facto, cum arată… pentru prima oară în a ta viață. Este ciudat pentru cineva din zona continentală să constate cum terenul solid se termină și urmează apa.. ce nu se mai termină. Ceva adițional este când ajungi pe mare deschisă, unde nu mai vezi nici un țărm, doar apa; este o senzație cu care trebuie să te obișnuiești, până o poți considera naturală.

Pentru persoane mai apropiate de Natură, o senzație care merită trăită este petrecerea câtorva nopți pe litoral, în zone sălbatice, departe de zonele urbanizate, departe de sectoarele strivite de turismul industrial. Trebuie să ajungi totodată departe și de atmosfera manelizată a unor zone costiere care anterior ofereau o cu totul altă senzație. Cândva în extrasezon, când pe acolo nu umblă decât rareori câteva ființe umane, ai ocazia să stai realmente la mare. Adică marea să fie cea importantă și nu reclamele de bere sau fetele care se oferă să te facă mai fericit, în câteva minute.

Marea aceea sălbatică și naturală, fără spărgătoare de valuri și alte betoane, ci o uriașă apă… un mal al Oceanului Planetar, entitate care trăiește în ritmul ei de miliarde de ani. Bătaia valurilor mării, ca ritmul unei respirații în care apa se revarsă și se retrage, este o ritmicitate care are ceva din ritmul pulsului matern, sau ceva similar unei respirații umane… Este mult mai liniștitor, mult mai plăcut decât huruitul continuu al unei cascade. Neînduplecat valurile bat, uneori liniștite, doar clipocitor, alteori la furtuni – cu răbufniri agresive se revarsă pe plaje sau se lovesc de stânci – milioane de tone de apă sărată. Chiar și ziua ele par destul de dure, dar a petrece o noapte furtunoasă pe la malul mării, este ceva de neuitat. Valurile sunt uneori mai mici, altele exagerat de mari… deși se vede cam până unde pot ele să iasă – nu poți avea siguranța că următoarea revărsare nu o să aibă o putere și mai mare… așa că este bine să păstrezi o zonă de siguranță. Nu de alta, dar dacă cumva te ia valul, poți rapid să ajungi o amintire. Când vezi cam ce forță are apa, cum depune câte un trunchi și cum îl ia la valul următor,… dacă te lovești de ceva, dacă ajungi înconjurat de ape în mișcarea lor… ai o mică problemă de supraviețuire. Și apoi nu o mai ai. De reținut este că trebuie să respecți marea, că altfel riști să te înghită, să ajungi mâncare pentru pești și crabi.

Oricum, a petrece noaptea pe o plajă naturală neumblată, cu o persoană umană de sex opus pe care o iubești pe moment… este una dintre cele mai romantice momente ale unei existențe umane. Cu iubita la malul mării, la un mic foc de vreascuri, nu este nevoie de multe cuvinte. Îți dă impresia că ești la începutul timpurilor,… primii doi oameni care nu mai erau doar animal.

Ce senzație este să vezi pescărușii zburând pe clar de Lună? Interesant este că pe timp de migrație, destul de multe păsări au obiceiul să zboare în noapte. Ciudat este când te gândești că niște păsări mici pot traversa chiar Mediterana, fără să se oprească. Tu ai fi în stare să dai atâta din aripi?

Ceva de neuitat a fost noaptea petrecută în sudul litoralului bulgăresc, la vărsarea râului Ropotamo în mare, cândva în urmă cu un deceniu. Apa era plină de ființe microscopice planctonice, din genul Noctiluca, niște flagelate care produc o lumină fosforescentă/ fluorescentă de nuanță verzui-gălbuie, ireală. Există mai multe specii de Noctiluca, N. miliaris, N. scintillans șamd,… care o fi fost cea care a produs acel fenomen spectaculos de înflorire fluorescentă masivă, nu vom afla niciodată, dar nici nu asta contează. Ceea ce este esențial este că acele unicelulare erau în cantitate atât de mare în apa mării, încât ele erau capabile să lumineze fâșia de mal, unde valurile se spărgeau. Eram cu două fete din Ungaria, participam împreună la o tabără de ecologie/ studiere a biodiversității, derulate în zonă. Ziua făceam tot felul de ture prin zonă, în grupuri restrânse, vizitând mlaștini, cursuri de ape, stâncării, păduri, stepe costiere… și desigur… Marea. Iar după muncă, venea seara. Nu ne venea să credem ce spectacol se derula în jurul nostru, când înotam în apele calde ale mării nocturne, cum acele microscopice ființe luminau puternic apa din jurul corpului uman aflat în mișcare. A petrece o noapte în acele ape, a mai ieși pe mal din când în când, era senzația că ești cu două nimfe, cu două superbe sirene, ca în ceva povestire legendară, care este păcat că se va termina odată cu dimineața. În toată imensitatea întunecată, părea că suntem doar noi, ca și cum eram doar 3 pe întreaga Planetă. Și nu ne lipsea nimic și nimeni. Există momente ale existenței umane pentru care merită să trăiești până și perioadele care nu sunt cele mai exuberante. Dacă nu ar fi existat acele unicelulare flagelate fluorescente în cantitate de miliarde de exemplare în fiecare metru cub de apă (?), seara respectivă ar fi fost una simplă și banală.

O noapte în urmă cu câțiva ani, la granița Thailandei cu Camborgia, ieșeam cu câțiva colegi și prieteni pe apele Mării Chinei de Sud. Vasul aluneca în întuneric pe apele relativ liniștite, apoi cu valuri mai serioase, dar nu puteai vedea prea departe, era totul întunecat. Culorile apariției luminilor crepusculare,… la început sesizai doar o zonă mai luminoasă a cerului, apoi cavalcada de violet, roșu, portocaliu și galben, cum voaluri de nori și cețuri deveneau iluminate, cum se conturau variatele insule care se ridicau peste nivelul apelor negre ca cerneala, cum primele raze atingeau vârfurile cele mai înalte, cum deveneau deslușibile pădurile tropicale luxuriante, cu ai lor palmieri, cu ale lor liane,… începeau să se vadă pădurile de mangrove cu arbori capabili să trăiască în apa sărată de mare… cu ale lor maimuțe și păsări colorate… paradisuri înconjurate de nesfârșite ape de mare… Insule tropicale cu recifi de corali, atoli pe lângă care valurile cu crestele lor albe creează inele de spargere a apelor fremătânde… Acel răsărit a fost cel mai spectaculos dintre cele văzute de mine până acum… culorile erau vii atât de tare încât părea ceva exagerat de frumos și ireal… cum doar la tropice poate să fie. Viața era prezentă atât în peisaj cât și în sufletul nostru… Prin apele transparente alunecau grupuri de pești nemaivăzuți și era evident că sub luciul de apă ai putea petrece o viață în scufundări care mai de care mai interesante.

Dacă stai pe plaja de la Grindul Chituc sau la Vama Veche, e aproape incredibil că pe luciul de apă din fața ta se poate pluti până în Tahiti sau Bali, până în Hawaii sau ceva deșert african, ori până la careva banchiză plină de pinguini… antarctici. Incredibil de mare este acest luciu de apă… din care se ridică uscaturile mici sau mari, insular.

Am văzut tot felul de mări, mai cu seamă Marea Neagră și Mediterana cu variate zone din Egee, M. Ionică, dar și Marea Caspică, Marea Baltică, Marea Nordului, zone din Oceanul Atlantic, Oceanul Indian, Oceanul Pacific șamd. În general, pe lângă senzația că vezi o apă mare, ai nevoie de ceva detalii care să te facă să înțelegi mai bine pulsul existenței uriașului Ocean Planetar. Dacă percepi cam ce dimensiune are această entitate marină-oceanică, îți dai seama că omul poate ucide balenele toate, poate supraexploata și distruge stocurile de pești, poate polua apa cu variate substanțe… dar sunt șanse ca odată sistemul acesta rănit, cu o zvârcolire, să producă eradicarea omului, involuntar… și tot involuntar își va continua existența, mai departe. La ora actuală, stocurile de pește oceanic sunt epuizate în proporție de 80%, dar nu dispar peștii toți, doar resursele de hrană exploatabile de către om; anual, doar dintre rechini zeci de milioane de exemplare sunt prinse și ucise, mâncate de oameni; o să fie o distracție perfectă când ne vom apropia de final, mai ales în cazul populațiilor umane care se hrănesc preponderent din mare.

Această entitate, Oceanul, a fost aici cu mult înainte de apariția noastră, a omului. Se mai poate deduce că va fi aici, și fără noi. Când o auzi așa ritmic mișcând în valuri, și când te gândești că așa face fără întrerupere de câteva miliarde de ani… îți dai seama că ea, marea, are timp să aștepte. De la primele organisme unicelulare, a avut timp să vadă dinosaurii / ichtyosaurii & plesiosaurii, apoi delfinii & balenele, și recent submarinele noastre… și are timp în continuare. Nu prea este impresionată de evenimentele de pe maluri, chiar dacă nutrienții produc eutrofizarea unor mări mai izolate, metale grele și reziduuri petroliere sau nucleare produc ceva poluare. Oare ce nivel de poluare a fost în perioada marilor cataclisme geologice? Câte un nesemnificativ tsunami șterge de pe fața Pământului zone costiere anterior prospere, absoarbe definitiv în apele oceanice sute de mii de persoane…  plus mai lasă câte o amintire radiantă de gen Fukushima. Marea este poluată, peștii conțin otrăvuri, iar oamenii îi mânâncă deoarece nu mai au altceva. Marea are timp să aștepte. Oceanul nu se grăbește nicăieri, are timp de miliarde de ani.

Marea naturală, zona costieră sălbatică, trebuie să primească șanse de supraviețuire… în interesul omului. Este necesară existența mării sănătoase, fără poluare cu petrol, fără reziduuri de substanțe radioactive, fără poluare cu hoteluri și terase, fără *poluție* cu manele. Trebuie să persiste marea sălbatică. Nu doar pentru delfini și pisici de mare, calcani și sturioni, nu doar pentru crabi, scoici, melci și alge. Ci pentru omul care mai poate exista pe Planetă, pentru că și oamenii viitorului au dreptul la un mod de existență care să fie cât de cât rezonabil și uman. Să aibă el și ea locurile de plaje sălbatice unde să își aprindă micile focuri de vreascuri în timp ce soarele apune, și să se iubească, peste zeci și sute și mii de ani. Să intre în ape și să înoate printre miliardele de Noctiluca, să vadă peștii colorați ai recifilor de corali tropicali. Poseidon, Zeul Mării să îi aibă în pază. Vor avea mare nevoie de el.

© dr. Peter Lengyel

PS. Acesta este un draft, câteva notițe, care urmează să fie dezvoltate.

Acest articol a fost publicat în Despre Cunoastere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Noaptea la marea sălbatică

  1. Alin spune:

    Relatare cu sufletul, multumesc. Mai aproape de intelegerea profanului, spre deosebire de articolele cu notiuni stiintifice🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s