Dansuri intelectuale pe Valea Drăganului

În cadrul unei ture de fotografiere, nu demult am trecut din nou prin Valea Drăganului, în Munții Apuseni. Era vreme frumoasă, lumini blajine, și de un timp nu mai schimbam nici o vorbă cu cel care conducea, doar priveam peisajul. Îmi aminteam de o practică de teren din vremea studenției, cu două decenii în urmă, când eram aici câțiva tineri și fericiți. Diminețile sclipitoare, cafea la ibric, speranțe parțial fundamentate pentru o nouă zi de splendoare delirantă. Ture pe poteci de munte, pe văi, după plante și animale, ascultând prezentări ale celor câteva cadre universitare aflate cu noi. Nu eram niciodată prea ahtiat după asemenea “prezentări pentru mase”, în schimb erau acolo câțiva oameni interesanți, câte un coleg, o colegă, un profesor.

Asistentul universitar entomolog povestea cu dăruire despre insecte, mai ales despre coleoptere. Le știa pe toate care erau “mai semnificative”, nu avea nevoie de determinator pentru ceva ce era mai mare de câțiva milimetri. Ne povestea despre viața fiecărui gândac, cum și unde trăiește, pe ce plante, în ce mușuroaie, sub ce scoarță se dezvoltă larvele, cum arată pupele, adulții cum zboară și unde, pe la ce ore șamd. Era un fel de simfonie despre gândaci. Desigur, nu rețineai informațiile în totalitate, dar îți făceai o impresie cam ce se știe acum despre ei, cam cum se pun problemele în acest sector al entomologiei. Cea mai importantă concluzie era că trebuie să uiți de toate, dacă vrei să ai șanse să ajungi cândva “rezonabil de bun în coleoptere”. Îmi mai aduce aminte de formularea aceea amuzantă și ironică a lui J. B. S. Haldane, care făcând referire la cele peste 300.000 de specii de gândaci cunoscute până atunci pentru știință: zicea că Zeitatea, dacă există, sigur iubește gândacii, dacă a creat o atât de mare diversitate a acestora.

Arome de plante sălbatice și răcoare de pădure, fânațe multicolore cu flori milioane. O privire rece și indiferentă la frumusețea botanicii. O asistentă povestea verzi și uscate detalii despre plante, dar eu nu mă străduiam să ajung prea aproape. Aveam o senzație nefondată de dragoste-cu-forța, la care nu simțeam dorința să îmi dau acordul. Dar nici nu puteai evita situația în totalitate, ca de atâtea ori în viață. Vina nu era a nimănui, nici a ei nici a mea, dar așa am perceput eu atmosfera, și nu eram singur cu această percepție. Botanica a devenit mai atractivă când nu mai era obligatorie.

Profesorul de zoologia vertebratelor avea acea capacitate rară de a vorbi interesant, ceea ce ne făcea atenți… adică ne făcea să ne intereseze subiectul. Simțea cum poate să fie adecvat situației, cum să nu fie nici superficial sau banal și nici să nu exagereze cu detaliile… ci să te ducă în direcția înțelegerii fenomenelor naturale esențiale, ale marilor întrebări ale biologiei. Îl simțeai în primul rând Om interesat de Lume, și mai apoi profesor universitar zoolog. Este o minune să existe și asemenea oameni în sistemul care este denumit “de învățământ”, din ceva motive greu de înțeles. Și acum sunt fericit că am avut ocazia de a îl cunoaște și de a asculta prezentările sale interesante.

După „program”, am plecat cu câțiva colegi să inelăm păsări. A fost partea care pe moment mă preocupa mai mult, ceva dinamic, practic, cuantificabil. Să capturezi păsările, să iei date biometrice, să le inelezi și să le eliberezi, în speranța că acel cod unic de pe inel poate să fie cândva citit de cineva apt să raporteze găsirea exemplarului… o nouă informație infinitezimală care duce la ceva progres în “înțelegerea vieții aripatelor”. O zi bună permitea inelarea câtorva sute de exemplare. Era o șansă și pentru colegi care nu aveau asemenea experiențe, să devină mai apropiați de subiectul ornitologiei, pe cât se poate. Fascinanta diversitate a culorilor și formelor, a cântecului de pasăre… garantat că nu exista plictiseală.

Se întuneca, iar ceilalți se distrau deja în jurul focului de tabără. Duș rapid la cabană, apoi mâncare fierbinte și condimentată, și nici sete nu ne mai era. Discuții filosofice îndelungate și interesante, cu colegul și prietenul S., despre noile cărți citite, despre idei și alte idei, discuții de multe ori atingând nivele mai interesante decât prezentări fără vlagă ale unor cadre universitare uscate, moarte intelectual. Pe vremea aceea eu citeam preponderent cărți de științele naturii și de filosofie, iar el pe lângă cursuri citea filosofie și beletristică… evident texte care nu erau scrise pentru coafeze și manichiuriste. De pe asemenea poziții, exista o oarecare dezinvoltură care nu convenea unora cu preocupări mai standardizate, sau celor care mențineau ordinea și cadența în coloană. Dar ce conta? La interferența științei, artei, filosofiei, religiilor, erau acele discuții care nu vor avea loc în medii de alt gen, și sunt rare și în medii universitare. Nu de alta, dar pentru asta nu e de ajuns să existe specialiști în detalii, ci este nevoie de acel tip de deschidere și efervescență intelectuală care bănuiesc că întotdeauna a fost, este și va rămâne o pasăre rară… extrem de rară.

Pe lângă foc erau câteva ființe interesante, care ieșeau cumva din mediocritate. În sens pozitiv sau nu. Grupuri, grupulețe, fiecare își găsea propriile relații. Deși ne zâmbeam, totuși multe erau de fapt rânjete. Unii aveau în sânge stilul de a lustrui pantofii altuia, care “le era superior”, iar apoi erau avansați la gradul de aghiotant care duce scrisorile la poștă. Te puteai întreba cum de au ajuns studenți “la noi”, când aveau asemenea talente de lingvist profund. Erau cei care citeau ce le este recomandat de cine trebuie, caractere serioase care știau cum se face scrierea după dictare și nu pierdeau vremea cu alte chestii, prostii; ei nu își puneau întrebări niciodată, că aveau răspunsurile în curs. Erau și ei pe lângă foc, fiind în natură își permiteau să bea mai mult, să nu se plictisească. Se vedea tristețea pe fața lor, nici pantofi de lustruit, nici cursuri de memorat pe de rost pentru performanțe la crescătoria de papagali. Au devenit apoi intelectuali încărcați cu gloanțe oarbe, care și acum știu să scrie bine, după dictare. În rest, pauză.

Vin fiert în miez de noapte, și creșterea detașării față de raționalitate, sentimente sincere și dans pe terasă, afară în clar de Lună. Și cât de incredibil de frumoasă era pe atunci T., cât de splendid a fost totul, și muzica și lumina abia existentă și dansurile lente, acele neuitate dansuri lente. Satisfacția că existăm acum și aici, pentru moment împreună. Totul era perfect, sau așa părea. Tânăr, tandru ținând în brațe studenta gracilă, inteligentă și înflăcărată, adulmecând părul ei roșcat ca focul, o nimfă în rochia ei imaculat-albă. Ce puteai să îți mai dorești? Să ne plimbăm pe întuneric, printre copaci, la mal de apă. Am oprit. Priveam. În clar de Lună, doi fluturi de noapte perfecți, capabili de a simți care este esența vieții, neintenționat și total, se iubeau. Nimic nu mai era de zis sau de făcut. Chiar nimic.

© dr. Peter Lengyel

PS. Scris cândva prin 2011.

Acest articol a fost publicat în Muntii Apuseni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s