Înotând sub apă

În zilele fierbinți de iulie simțeam pe atunci că locul perfect pentru o vietate de genul nostru este în apele sălbatice ale râului. Iza își adună apele din munți și dealuri, iar când ajunge la Sighet, are și zone cu adâncime mare, unde în lunile de vară apele curg lin, calde și verzui-albăstrui, așteptându-te cu naturalețea lor. Ca o regăsire a mediului ancestral, cald și protector, natural, incredibil de plăcut… puteai înota cu ochii întredeschiși, scufundat sub luciul de apă, ca o ființă biologică constituită preponderent din apă și revenită în mediul în care strămoșii ei au viețuit miliarde de ani. Auzeai și simțeai prin tot corpul curgerea apelor sălbatice, bolborosind peste pietre, milioane de bule de aer și stropi ai căderilor peste praguri de gresii depuse în nu se știe ce trecut geologic… acum ieșind la suprafața apei, erodate dar totuși prezente. Tăcerea întunecată a locurilor adânci, unde se retrag peștii mari, iubitori de liniște și singurătate… Orientarea vizuală sau acustică sub apă nu era prea performantă, mai mult simțeai pe unde ești, în ape de temperaturi diferite, curenți mai puternici sau mai leneși… lumini și sunete estompate… și totuși era atât de atractiv și de interesant ca o reîntâlnire a stilului vieții ancestrale de care îți aduci aminte la început vag, apoi te reintegrezi din ce în ce mai natural.

Înotând liber și nestingherit, era o senzație de copilărească vigurozitate și fericire a existenței, trăire a momentului, o tatonare a riscurilor și a capacității de a te apropia de zonele de limită, o senzație că aici ești realmente în mijlocul naturii sălbatice… Existau câțiva care obișnuiau să sară de pe trambuline de pietre, cu capul înainte, dar de pe atunci consideram că astfel de plonjări sunt prea riscante, deși spectacol amuzant în general… numai că oricare se poate să fie ultima ta săritură. Mai bună era plonjarea în apă de pe maluri abrupte… de pe liane ce atârnau din arbori bătrâni… dar liane multe erau mai ales pe lângă Tisa. Era o bună ocazie să înveți ce poți să îți asumi, până unde ești dispus să accepți ridicarea mizei… și pentru ce?

Un fel de grup de tineri în competiție unii cu alții, dar și în prietenie ca o haită, încercând să se ajute, să se susțină reciproc… dacă este cazul. Noi, cei care pe atunci știam că vom ajunge să devenim generația viitoare… cea care contează… și eram fericiți. Un bătrân venea să înoate zilnic… avea un nume maghiar sau german, era din generația veche, care nu se sperie de chestiuni banale și naturale cum este spre exemplu ca apa să fie în mare parte înghețată la suprafață… el înota fericit în astfel de condiții la mijloc de iarnă, la 70-80 de ani. Sau intra în ape de viitură… să testeze ce poate să facă Omul.

Libertatea de a urca către suprafață, sau de a coborâ în adâncime, de a înota contra curentului sau de a te lăsa purtat de ape, era condiționată doar de obligația de a ieși la suprafață din când în când, pentru a lua o gură de aer…. Dacă scoți capul din apă, vezi cum se învârt pe lângă tine libelule verzi și albastre, în culori sclipitoare irizante. Pare ireal de frumos în lumina de seară. Apoi, după ani și ani, îți vei putea aminti mult timp cum a fost să înoți tu și cu ea, să o vezi fericită, cu râsetul ei plutind peste ape, ochii ei de culoarea râului… Cum e să o privești și să o admiri toată ziua, să adori mișcările ei mlădioase, unduind printre valuri? Să îi atingi pielea și să simți gustul râului sălbatic? Și după ce toți pleacă, să rămâi cu ea în apele calde ale râului, și tot trecutul și viitorul să se contopească mai-frumos-ca-ntr-o-poveste. Ce mai conta dacă se ridica Luna și începeau să țipe păsările de noapte…

Azi nu mulți părinți ar accepta ca singurul lor copil (sau nu), să se scufunde prin apele râului. Mai bine să stea acasă, în fața calculatorului, că este în siguranță. Cine știe ce se poate întâmpla în Iza sau în Tisa, râuri sălbatice. Mai bine să se uite la televizor că are 150 de canale. Așa că se pierde șansa de a avea amintiri cu apele verzi translucide și calde, cu bancuri de pești sclipitori  care înoată cu viteză uluitoare, cu gustul și mirosul unic al apei ce vine dinspre munții și dealurile Maramureșului sălbatic. Nu te vor zgâria crengi subacvatice, nu te vei lovi de pietre acoperite de biodermă algală. Nu vei avea ochii înroșiți și nu vei regurgita nici o gură de apă. Dar nu vei avea nici șansa de a avea o legătură afectivă cu râul sălbatic în care să te simți acasă, înotând liber și fericit în apele lui calde, tatonând direcții și riscuri și oportunități, așa cum au făcut vietățile ale căror urmași noi suntem. Pentru tine nu va fi o mare pierdere dacă râul este betonat, îndiguit, poluat, dacă mor toți peștii… pe cine interesează? Tu poți plânge doar dacă se strică blestematul de calculator pe care joci un joc virtual care te face fericit în lumea ta virtuală… ruptă de realitate.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Maramures. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Înotând sub apă

  1. Dragos B spune:

    Frumos, tare frumos scris! Chapeau!

  2. pink spune:

    D-l cel de 80-90 de ani se numea Dahinter. Iza avea debit de 2x mai mare, (la fel Tisa), era ticsita de pesti….Chiar in acei ani de ,,victorii glorioase ale socialismului,, cand se construiau frenetic cartierele Sighetului, dupa 2 zile fara ploaie apa era cristalina….Azi, Iza e salcie non-stop datorita salbelor de balastiere care cotrobaiesc fara incetare albia iar eu nu prea vad unde sunt miile de mc escavate… Cred ca stiati numele inotatorului..va apreciez subtilitatea, la fel articolul…!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s