Bocşe, cărbune de lemn – mangal

Bocşele sunt grămezi din lemn de esenţă tare, mai ales fag (dar şi ulm, frasin, paltin etc), bucăţi de 1 metru aşezate radiar, constituind o formaţiune de circa 4 m înălţime şi 8 m diametru; sunt construite cu grijă apoi acoperite cu un strat de rumeguş şi pământ de circa 0,4 m grosime, movile în care lemnul arde mocnit şi se transformă în cărbune de lemn sau mangal.  Bocşele au o structură internă, nu sunt simple grămezi… în interior au o cameră de combustie la care duce un tunel care permite aprinderea mormanului… când se introduce o cârpă îmbibată cu benzină şi apoi aprinsă. Pentru ca arderea să fie mocnită, aportul de oxigen este controlat prin găuri în cuvertura de pământ, răsuflători care sunt deschise sau închise depinzând de vigurozitatea arderii din interior. Arderea este lentă, durează circa (2)-3-(4) săptămâni, dependent de dimensiunea bocşei şi de calitatea procesului… arderea lentă asigurând calitate bună a carbonizării; zilnic se introduc pe un canal vertical noi lemne. Bocşa este permanent supravegheată pentru a menţine arderea mocnită. Pericolul de a se surpa sub oameni sau de a cădea în furnalul central când este alimentat… este un risc… mare. O preocupare medievală, fum, funingine… mangal vândut local sau exportat în vestul Europei.

O zi frumoasă de octombrie, 2018. Oprim la o bocșă aflată în construcție: un bărbat și un băiat lucrează cu lemnele pregătite deja, să le pună ordonat, aranjat. Deja de pe la început se simte stilul morocănos-agresiv al omului, nu prea are chef de prezența noastră, iar de fotografiere și/ sau filmare în care să apară și el sau copilul, nici atât. Îmi zice în câteva cuvinte că asta e a patra bocșă pe care o face anul acesta, că mâine mai vin niște oameni care o să îl ajute să acopere lemnele cu stratul izolant de pământ/ cenușă. Iar luni o să le dea foc. Vor arde 21 de zile. Dar piața este slabă, e multă muncă cu ele, așa că nu se știe cât vor mai exista astfel de preocupări. Îi zic de importanța aspectelor tradiționale ale vieții, de eco-turism, de promovare, vizitatori șamd; se uită indiferent la mine, și știe el de ce. Îi zic că voi face câteva cadre cu drona, la care el se retrage cu băiat cu tot, că nu dorește să apară în imagini. Am observat că în ultima vreme oamenii devin din ce în ce mai reticenți la fotografiere, filmare, turiști șamd; inclusiv pe aici, în Maramureș; când niște turiști străini încercau să facă niște poze cu câțiva oameni care făceau fân/ clăi, a fost un moment penibil de tot…; sau dacă vrei să faci un cadru cu niște turiști la o vâltoare, sau cum ei se plimbă cu căruța prin sat… vezi niște priviri… demne de un referendum anti-turism.

Îl întreb pe omul nostru dacă are un număr de mobil pe care să îl pot suna să îl întreb de faza în care se află careva bocșă, pentru a îmi putea programa ieșiri de fotografiere. Îmi zice sec că aici în vale oricum nu este semnal; poate are dreptate, poate nu, oricum se simte atitudinea. Când îți imaginezi că ai un subiect bun, care ar merita să fie transpus în ceva film idilic și perfect, cu cadre impecabile, trase în cele mai bune condiții, cu scurte povești despre acest tip de activitate… atunci te izbești de realitate. De non-idilismul vieții din văile acestea ale munților. De oameni care demult au uitat să zâmbească.

Dacă scormoneşti puţin suprafaţa bocşei arse, vezi că în interior jarul este încă roşu

Început de noiembrie 2019. O scurtă oprire la bocșele din care iese fumul. Vremea nu e prea bună pentru fotografiere, poate nici chef nu am de ele. Dar măcar așa, câteva cadre. Cât de mult contează să ai dispoziția necesară? Odată am trecut pe la bocșele astea și erau condiții foarte bune, dar nici nu am oprit; eram obosit, poate veneam de undeva departe, sau plecam undeva departe, oricum e clar că nu aveam deloc capacitatea să fac pozele; cu toate că atunci era momentul; erau lumini faine și fuioare de fum ieșeau din mai multe bocșe care ardeau în interior; din câte îmi amintesc era toamnă; cu mai mulți ani de zile în urmă; poate 5 sau 8 ani. Și regret și azi momentul… că nu am făcut acel efort minimal, de a trage cele mai bune cadre, în luminile plăcute, cu Soarele care se vede de dincolo de fum. Cu jocul dintre locurile clare și luminoase, îmbinate cu fumurile mai groase sau mai risipite. Păcat.

Din câte îmi dau eu seama, activități de astea tradiționale, de producere de cărbune prin bocșe, rar se mai pot vedea prin Europa. Eventual le poți număra pe degete, locurile astea. La un moment dat, rămâne doar un deget, poți alege tu care. Iar apoi, niciunul. Aici în Maramureș mai poți vedea pe bune cum se face, cum se lucrează pe bune, cum e tehnologia… cu oameni reali, păduri reale, cărbune concret care se vinde. Dacă ar avea și o fațetă turistică, pentru a încânta vizitatorii, a le prezenta câteva aspecte, a avea câteva panouri cu poze faine, niște descrieri, o cafenea poate. O parcare. Cred că în esență ar putea aduce mai mulți bani decât ce se primește din vânzarea cărbunilor. Iar efortul în plus este nesemnificativ. Dacă tot ai bocșele care ard, dacă tot cari lemnele șamd. Doar că ar mai trebui ceva capacitate intelectuală. Iar aici… se blochează cam totul.

© dr. Peter Lengyel