Bătăușul – Philomachus pugnax

Bătăușul sau fluierarul gulerat este o pasăre limicolă, pe care la noi o putem observa în perioada pasajului, în preajma zonelor umede dar uneori și pe câmpuri agricole. Marile efective migratoare se compun din stoluri de sute de exemplare; grupurile de bătăuși pot fi observate pe la noi mai ales prin Delta Dunării și în habitate cu zone umede de-a lungul Dunării, a lacurilor de prin Bărăgan șamd; la malul apelor, păsările căută hrană prin sondarea nămolului. Cuibărește în nordul Eurasiei; iernează în Africa, mare parte coborând la sud de Sahara… unele exemplare ajungând până în Africa de Sud; o parte a a bătăușilor rămân iarna în sudul și vestul Europei; populațiile care cuibăresc în nordul Asiei, coboară iarna în sudul asiatic… dar ajung și în Australia. Unele păsări cuibăritoare prin Siberia, iernează în vestul Africii, ceea ce înseamnă că migrația lor anuală este de 30.000 km dus-întors. O mică zonă vest-europeană este atât zonă de cuibărire cât cartier de iernare a speciei. Unele exemplare trec și în America de Nord, unde pot să și cuibărească. În timpul migrației prezintă comportament puternic gregar, existând și stoluri de sute și mii de exemplare. Un stol în zona de iernare din Senegal avea circa 1 milion de exemplare (Hayman et al, 1986, p. 386-387). Păsările care nu se reproduc, pot rămâne tot anul în peisajele tropicale utilizate de specie pentru iernare.

Femelele au 20-24 cm lungime și 70-150 grame, pe când masculii 26-32 cm lungime și 130-230 grame, cu anvergura de 45-60 cm; masculul este mult mai mare decât femela. Variațiile greutății sunt mari mai ales în perioadele de migrație, etape care au necesități energetice crescute; după un zbor lung, păsările sunt slăbite și fac opriri pentru a își reface rezervele energetice sub formă de grăsime… Ocaziile când staționează și se hrănesc în zonele favorabile de pe traseul de migrație, duc chiar și la dublarea greutății corporale în circa 10-14 zile. În cartea Magyar Madárvonulási Atlasz, Kossuth Kiadó, Budapest 2009, la pg. 298-299 se arată că această specie, în cazul populațiilor europene, are o traiectorie de migrație în buclă, în sensul că migrația de primăvară are un traseu mai direct decât cea de toamnă care este mai lentă și cu traseu mai lung; analizând datele rezultate din inelarea a 1.003 bătăuși în Ungaria, se arată că exemplare inelate în aprilie 1976 peste două luni au fost împușcate în nordul Siberiei, în zona lor de cuibărire; desigur, multe dintre exemplarele regăsite, inelate în Ungaria, au fost semnalate din variate zone europene și din Africa.

Există un dimorfism sexual pronunțat, spectaculos mai ales în perioada de reproducere. În mare parte a anului, penajul este gălbui-maroniu, iar în perioada de reproducere, masculul are un penaj nupțial inconfundabil, un guler format din pene alungite la cca 5 cm, în zona pieptului și gâtului inclusiv pe spate, de variate culori, de la brun-negricioase și albăstrui, la roșiatice și alb-portocalii, zebrate, cu pete mai închise sau mai deschise, benzi și puncte; au pene mai proeminente și pe părțile laterale ale capului, niște smocuri în dreptul urechilor; partea ventrală este albă, cu o bandă negricioasă pe piept. Gulerul este diferit colorat de la un mascul la altul, bătăușul fiind specia de pasăre pe locul 1 pe întreaga Planetă în privința diversității de aspecte coloristice în penaj nupțial… Practic, fiecare mascul are un colorit unic; penajul nupțial se reface identic an de an la masculul în cauză. Diversitatea extraordinară a coloritului masculilor în perioada de reproducere este posibil să aibă legătură cu recunoașterea individuală la această specie care se rezumă la comunicare vizuală… fiind foarte tăcută, rar scoțând ceva sunet. Gulerul este etalat-înfoiat atât în perioada de curtare a femelei, cât și în perioada bătăilor dintre masculi. Ciocul și picioarele masculului sunt variat colorate, portocalii sau de culoare rozalie în perioada de curtare din mai-iunie, în rest picioarele masculului sunt gălbui sau verzui; dealtfel, în perioada de curtare, în jurul ciocului masculilor se formează o zonă fără pene, unde pielea prezintă negi cărnoși de culoare roșiatică. Femela are penaj brun-cafeniu, cu pete negricioase pe aripi și pe spate, iar partea ventrală este de albicioasă. În perioada de pasaj, când este vizibil pe la noi, în primăvară bătăușii au doar începutul dezvoltării penajului nupțial… departe de a prezenta spectaculozitatea pe care gulerul o are când păsările ajung în nordul Eurasiei. Zborul este destul de lent. Longevitatea medie este de 4,4 ani, dar un exemplar inelat din Finlanda a trăit 13 ani și 11 luni (Ruff Philomachuus pugnax Linnaeus, 1758, Bird facts, British Trust for Ornithology).

Se hrănește cu insecte adulte și larve, viermi, scoici, melci și alte nevertebrate mărunte, pe care le caută în mâl, sondând substratul cu ajutorul ciocului… ajungând chiar cu capul scufundat sub apă; se hrănește și prin plimbări liniștite în care observă vizual locurile și culege hrană din aceste habitate. În perioada de reproducere se hrănește aproape exclusiv cu insecte (adulți și larve). În afara acestei perioade, bătăușii consumă pe lângă insecte… variate alte animale nevertebrate (moluște, crustacei, păienjeni, viermi), precum și broaște și pești de dimensiuni mici, dar consumă și hrană de origine vegetală, semințe variate, orez, ceea ce este un aspect interesant caracteristic mai ales în timpul migrației și iarna. În comparație cu alte păsări limicole, ciocul este relativ scurt spre mediu. Un alt aspect aparte este că bătăușii evită zonele costiere litorale, fiind prezente mai cu seamă în zone umede cu ape dulci și în vecinătatea acestora.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 1-2 ani. Proporția de masculi care au penaj nupțial crește odată cu avansarea păsărilor către zonele de cuibărire din nord… la fel se intensifică și luptele dintre masculi. Denumirea de bătăuș (precum și denumirea științifică atât de gen “Philomachus” – în greacă “iubitor de bătaie” cât și de specie, “pugnax” – în latină “combativ”) provine de la comportamentul din primăvară a masculilor, care se bat frecvent între ei… acest comportament al încăierărilor fiind parte a dansurilor nupțiale.

O pasăre cuibăritoare a peisajelor de tundră nordică, dincolo de zona pădurilor; există și cuibărire insulară chiar și în Europa Centrală, în pășuni situate în vecinătatea zonelor umede. Habitatele de cuibărire sunt reprezentate de peisaje cu întrepătrunderi de ape de adâncime mică utilizate pentru hrănire, cu zone deschise pentru lek-uri unde se pot derula destul de complexe comportamente de curtare și acuplare, precum și zone cu vegetație mai deasă, care să ofere protecție cuiburilor. Lek-urile sunt locuri lipsite de vegetație sau cu vegetație ierboasă foarte scundă, aflate în vecinătatea apelor și a vegetației mai abundente. Aici, păsările se adună an de an, masculii își etalează penajul și au diferite comportamente complexe de atragere a femelelor, au loc jocuri nupțiale, bătăi între masculi, curtarea femelelor și împerecherea. Luptele dintre masculi se dau doar între două exemplare, când păsările stau față în față, cu gulerul răsfoit, și sar unul către altul, fără a exista o agresiune fizică prea drastică, mai mult fiind încercată impresionarea adversarului prin putere. Un lek este populat de 5-20 de masculi teritoriali, între ei se stabilesc relații de dominanță; fiecare dintre aceștia dansează pe un teritoriu de circa 1 metru în centrul căruia există o zonă lipsită de vegetație; 90% dintre masculii teritoriali revin la aceste locuri an de an. Dacă o femelă apare în zona lekului, masculii devin nemișcați. Interesant este că masculul își direcționează dansul către alți masculi, și nu direct către femele.

Există 3 tipuri de masculi? Destul de incredibil… Da! Există trei categorii de masculi: 1. teritoriali (tipici), 2. sateliți (cu guler alb) și 3. masculi-criptici (asemănători cu femelele). 1. Masculii teritoriali (tipici) reprezintă circa 84% din totalul masculilor; ei ocupă mici zone de reproducere în lek, de circa 1 m, de unde alungă alți masculi prin comportamente complexe. 2. Masculii satelit (cu guler alb) reprezintă circa 16% dintre masculi, sunt mai docili, nu dețin teritorii în lek, ci intră pe cel apărat de masculi dominanți unde încearcă să se acupleze cu femele aflate la fața locului; ei sunt oarecum acceptați pe teritoriul protejat de masculul teritorial, deoarece prezența masculilor satelit face lek-ul mai atractiv pentru femele. 3. Masculii-criptici (asemănători cu femelele), reprezintă 1% dintre masculi; formă descrisă în 2006 în Olanda și primul asemenea caz dintre păsări; masculii-criptici au dimensiune intermediară între masculii normali și femele, se apropie de femele în lek și se acuplează cu ele (Jukema Joop, Piersma Theunis, 2006, Permanent feale mimics in a lekking shorebird, Biology Letters 2 (2) p. 161–164). Interesant este că acești masculi-criptici iernează împreună cu ceilalți masculi (Verkuil Yvonne I. et al, November 2008, Non-breeding faeder Ruffs Philomachus pugnax associate according to sex, not morphology: capsule faeders (males that are female look-alikes) associate with males rather than females, at several different spatial scales, Bird Study, 55 (3) p. 241–246). Variațiile privind tipul de penaj al masculilor și strategia lor reproductivă sunt transmise ereditar (Roulin Alexandre, 2004, The evolution, maintenance and adaptive function of genetic colour polymorphism in birds, Biological Reviews 79, (4) p. 1–34.). Categoria în care se situează un mascul rămâne neschimbată pe toată durata vieții acestuia și depinde de polimorfismul genetic (Lank David B. et al, November 1995, Genetic polymorphism for alternative mating behaviour in lekking male ruff Philomachus pugnax, Nature 378, (6552) p. 59–62). Interesant este că gena în cauză este o genă autosomală, deci nu se află pe heterosom sau cromosomul sexual; totodată, masculii teritoriali sunt rezultatul manifestării recesive, adică ei trebuie să prezinte gena recesivă în formă homozigotă (Lank David B. et al., 2002, High frequency of polyandry in a lek mating system, Behavioral Ecology 13 (2), p. 209–215).

Ca lucrurile să fie și mai aparte, masculii-criptici au relații de acuplare cu ceilalți masculi, în care “rolul-activ” este preluat în mod variabil… ceea ce face posibil ca “masculii normali” să cunoască faptul că masculii-criptici nu sunt female decât aparent… deoarece femele adevărate nu urcă niciodată pe spatele masculilor (dar oare ei știu asta?). Femelele par să prefere acuplarea cu masculi-criptici, iar masculii au “relații-amoroase cu interschimbare” preferă acuplarea cu masculi-criptici la o frecvență mai mare decât au relații de împerechere cu femelele… Ceea ce pare destul de aparte. Culmea culmilor, împerecherile homosexuale contribuie și ele la atracția lekului în ochii femelelor (Hooijmeijer, Jos (ed.), 2009 Newsletter Ruff Research 2009 p. 13–14). Masculii teritoriali acceptă prezența masculilor satelit, deoarece prezența acestora atrage un număr adițional de femele care să viziteze lekul. Doar o parte minoritară a masculilor se împerechează numai în lek, alții preferă să urmărească femele, sau le interceptează în locuri de hrănire… iar diferitele abordări ale câte-unui mascul variază de la o zi la alta.

Nivelul poliandriei este extrem de mare, astfel că peste jumătate din femele au ouă fertilizate de mai mult de un mascul… Există o singură cuibărire pe an (dar pot să apară ponte de înlocuire, dacă prima pontă este distrusă). Cuiburile sunt în formație semi-colonie, situate la maxim 400 de metri față de lek și la 100 m de apă. Cuibul este pe sol, camuflat în vegetație: o adâncitură săpată în substrat, căptușită cu ceva materie vegetală…. Ouăle sunt depuse de la mijloc de martie la mijloc de iunie… depinzând de latitudine și condiții climatice; un cuib tipic are 4 ouă (uneori doar 2 sau 3), de circa 44 mm lungime, colorate verzui-oliv, cu un luciu slab, cu mici pete brun-întunecat. Femela clocește (21)25-28 de zile… puii eclozează deodată cu toții; puii nidifugi părăsesc cuibul la scurt timp după eclozare, și se hrănesc cu variate nevertebrate mărunte; sunt conduși de femelă care încearcă să îi protejeze. Dacă în zona cuibului apare ceva prădător (vulpe, mustelide etc), femela încearcă să îl atragă, prefăcându-se rănită și încercând să îl îndepărteze de cuib. La vârsta de 3 săptămâni, puii deja sunt independenți!

Masculii nu participă la clocirea ouălor și la creșterea puilor; după împerechere (cu femelele, și nu numai), ei se adună în stoluri mai mari; este interesant că deși sunt păsări sociale, grupurile sunt segregate pe sexe, de multe ori masculul petrecând un timp împreună cu femela doar în perioada de reproducere. După ce femelele încep să cuibărească, masculii pierd penajul nupțial și comportamentele bătăioase, și încep să se retragă către sud. Masculii părăsesc zonele de reproducere deja de pe la sfârșit de iunie sau început de iulie; interesant este că deși se retrag mai repede către sud, masculii nu coboară prea tare, ci iernează mai la nord, pe când femelele pornesc mai târziu dar zboară mai la sud… Astfel, în Marea Britanie iernează aproape numai masculi (Berthold et al, 2001, p. 51-52), pe când în Kenya majoritatea sunt femele (Pearson, D. J. (1981), The wintering and moult of ruffs Philomachus pugnax in the Kenyan Rift Valley, Ibis, 123 (2) p. 158–182), această segregare pe zone de iernare reducând competiția pentru resursele de hrană… iar masculii având dimensiuni mai mari decât femelele, rezistă mai bine în zone mai răcoroase. Pe traseul de migrație, bătăușii se opresc an de an în anumite zone de popas, unde se hrănesc și își refac rezervele energetic (spre exemplu prin peisajele noastre).

În cartea lui Chernelházi Chernel István, Magyarország madarai, A Földmivelésügyi Magyar Kir. Minister Kiadványai, Budapest 1899, vol. 2, pg. 188-191, autorul menționează mai multe locații de cuibărire ale speciei pe teritoriul Ungariei de atunci, inclusiv în zone mai sudice, unde au fost găsite cuiburi, ouă, unde femela zbura deasupra intrusului fără să emită decât rareori câte un strigăt; totodată Chernelházi arată că a văzut în prima jumătate a lui iunie, la limita de jos a județului Timiș, în zonele de luncă ale Dunării și pe ostroave, numeroși masculi gulerați și femele, care denotă cuibărirea, deși el nu a găsit cuib. În monumentala lucrare zoologică în 18 volume a lui Alfred Edmund Brehm, la pg. 390 din volumul 9 în ediția maghiară Guttenberg, Budapest, 1929, se arată că la Ürbőpuszta în Ungaria (în zona Budapesta) cuibăresc în fiecare an câteva „perechi”, uneori mai multe alteori mai puține, dar niciodată în număr mare, iar în ultimii ani se observa o scădere evidentă a numărului lor. În Vörös Könyv, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1990, pg. 123, se arată că în Ungaria era o specie care avea cuibărire permanentă pe la începutul secolului 20 în zona Ürbőpuszta, dar din cauza desecării zonei umede ca și a perturbării la care au fost supuse, păsările au încetat să cuibărească în acel loc; ulterior au mai fost găsite locuri unde cuibărește, mai ales în Hortobágy unde apare cu relativă regularitate ca specie cuibăritoare. Având în vedere gradul de dezvoltare a ornitologiei din Ungaria la un nivel mult mai ridicat decât cel din România, nu se poate exclude ca și la noi să existe astfel de cazuri, dar ele să treacă neobservate (că nu e cine să le observe, înțelegând despre ce este vorba). În cartea lui Kelemen Attila, Madaras könyv, Kriterion Könzvkiadó, Bukarest 1978, la pg. 152 se susține că poate cuibări în mod rar și pe la noi, deși este reprezentată mai ales de marile stoluri aflate în pasaj.

În cartea Păsările din R.P.R, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, 1955, vol. 3 pg. 277-278, D. Linția scria: “Dintre toate scolopacidele care migrează prin țara noastră, bătăușul este, hotărât, cel mai numeros. Încă de la sfârșitul lui iulie se pot observa în bălțile Dunării și pe alte locuri, bătăuși singuratici, sau în pâlcuri mai mici, în acest timp, masculii adulți mai au încă în parte gulerul de pene, de la începutul lui august numărul lor sporește din zi în zi, iar trecerea atinge punctul culminant la sfârșitul acestei luni, până la mijlocul lui septembrie. Stoluri de 2-300 exemplare și chiar mai multe, nu sunt rare. Începând de la sfârșitul lui septembrie, numărul lor se micșorează considerabil; totuși și în octombrie sunt încă mulți la noi, iar dacă timpul este mai cald, rămân și până în noiembrie. Sosirea lor primăvara are loc în a doua jumătate a lunii martie și durează până la începutul lui mai. În august și septembrie poposesc în mod normal împreună cu nagâții pe câmpia Bărăganului, mai ales acolo unde se găsesc mici lacuri în apropiere. (…) În afară de hrana cunoscută, constând din mici animale, bătăușii se hrănesc toamna în majoritatea cazurilor și cu semințe și anume grâu și mălai mărunt (…) Dombrowski a cercetat toamna multe sute de bătăuși și a găsit gușa plină de mei, aproape să plesnească.”

Deși există un vast areal de cuibărire extins în nordul Eurasiei, cu zone în care se concentrează mari efective (spre exemplu în Scandinavia, Rusia), totuși aceste păsări sunt afectate de distrugerea zonelor umede, dispariția pășunilor umede din lipsă de utilizare a lor prin cosit sau pășunat, totodată păsările sunt supuse unei vânători intensive… Reducerea drastică a efectivelor din Marea Britanie este consecința consumului ei de către oameni, astfel că în anii 1880 era în pragul extincției din Anglia. În Suedia, Danemarca șamd, desecarea zonelor umede și utilizarea pesticidelor a redus drastic numărul acestor păsări. În Africa este vânată masiv pentru hrană. În Rusia cuibăresc peste 1 milion de “perechi”, urmând Suedia cu 61.000 “perechi”, Finlanda cu 39.000, Norvegia 14.000, și mult mai rar prin Olanda, Polonia, Germania șamd.

Populația globală a bătăușilor depășește 2-2,6 milioane de exemplare (Wetlands International, 2006). În Europa se estimează a exista 200.000-510.000 de “perechi” cuibăritoare, cu scădere destul de abruptă în ultimele decenii, pe la marginea arealului de cuibărire (în Finlanda, Olanda, Polonia etc); există declin și la efectivele mai însemnate din Rusia și Suedia; este posibil ca o cauză a diminuării efectivelor europene să fie mutarea păsărilor în zone de cuibărit mai estice, către Asia… deoarece în zonele de iernare din Africa se constată creșterea numărului lor. Declinul European de 10%-30% în anii 1990-2000 face ca specia considerată anterior a fi în siguranță, să fie acum considerată ca fiind în declin (BirdLife International, 2004). La nivel global, specia este considerată ca fiind în siguranță.

© dr. Peter Lengyel

PS. Daróczi Szilárd la 7 iunie 2012 scria: „Eu personal nu ştiu să fi găsit cineva cuib de bătăuş la noi, ceea ce ar fi dovadă certă de cuibărit. Dar asta nu exclude însă posibilitatea ca să fie o specie rar, ocazional cuibăritoare. Eu am văzut în vara anului 1991 două femele care aveau comportament probabil de ocrotire a pontei, una dintre ele fugea în faţa mea la doar 2-3 m de a-mi distrage atenţia. În amonte de Tg. Mureş, în dreptul localităţii Curteni, pe malul stâng al Mureşului. Am stat să văd unde umblă, dar după un timp s-au ridicat la înălţime mare şi parcă „se roteau”. S-au lăsat în jos după aceea după o baltă mare cu nămol, pe care nu puteam să trec. Nu exclud să fi fost o încercare de cuibărit a lor, dar asta stă încă departe de a fi calificat ca atare … cuibărit.”

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s