Stârcul galben – Ardeola ralloides

Stârcul galben locuiește câmpiile mlăștinoase, delte, bălți, lagune costiere, vecinătatea cursurilor de ape, zone umede permanente sau temporare, cu marginile acoperite de vegetație abundentă dar nu foarte înaltă, zone cu stufărișuri presărate cu tufe și arbori (sălcii, plopi etc). Este o pasăre de zi, dar mare parte a activității se derulează în perioada crepusculară, dimineața chiar și înainte de răsărit și seara, prelungit până după apusul Soarelui. O parte a zilei este petrecută în odihnă, în tufe sau copaci. În monumentala lui lucrare zoologică în 18 volume, Alfred Edmund Brehm o consideră o formă de trecere între stârci de zi și cei de noapte (la pg. 323 din volumul 10 în ediția maghiară Guttenberg, Budapest). Are un comportament relativ solitar în afara perioadei de cuibărit, dar pentru înnoptare se adună în număr variabil. În cazurile când locurile de înnoptare mai sigure sunt rare în peisaj, se pot concentra exemplare de pe o rază de 50-80 km…. Cu anvergura de 75-92 cm, greutate de cca. 240-370 grame, este un stârc de dimensiune destul de mică; penajul gălbui-ocru-roșcat, albicios pe partea ventrală, pe spate cu dungi mai închise: interesant este că atât timp cât pasărea stă pe substrat, ea pare cafeniu-maronie, iar când zboară pare preponderent albă din cauza culorii aripilor… Se ridică săgetând în aer, iar apoi urmează un zbor aparent instabil. Are un țipăt strident-aspru, un de croncănit nazal, scuak – karr, pe care îl auzi mai ales în zona coloniei de cuibărit și în zborurile de seară; când pasărea are un comportament agresiv, scoate un țipăt de gen kec-kec-kec… în rest este o pasăre tăcută. Trăiește 7-10 ani, pasărea cea mai bătrână cunoscută până acum avea 14 ani și 10 luni (Staav R. & Fransson T., 2006, EURING list for longevity records for European birds, http://www.euring.org).

Se hrănește solitar și alungă exemplarele conspecifice; în perioada de creștere a puilor se pot vedea și grupuri de 3-5 exemplare care împreună caută prăzi, la distanță de câțiva metri; în timpul migrației se pot forma grupuri mai mari care se hrănesc împreună. Locurile de hrănire situate în ape mici, mâloase, la margine de vegetație, pot să fie la kilometri distanță de coloniile de cuibărire sau de locurile unde stârcii galbeni se odihnesc în timpul zilei. Pasărea stă nemișcată în apă și așteaptă să detecteze mișcarea unei potențiale prăzi; uneori caută activ prada, prin deplasare lentă în apă mică sau în vegetația de pe mal. Are și un comportament asemănător stârcului de cireadă, când stârcul galben se ține prin preajma animalelor care pasc și prinde insectele perturbate de mișcarea acestora. Consumă insecte (larve și adulți… de libelule, gândaci, fluturi, lăcuste, coropișnițe etc), moluște (melci, scoici), crustacei, viermi (lipitori), pești mici de până la 10 cm, amfibieni (broaște, mormoloci, tritoni), șopârle, șerpi de dimensiuni mici și foarte rar pui de păsări sau mamifere mici de genul chițcanilor.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani. În perioada nupțială, picioarele devin roșiatice pentru o perioadă, apoi capătă nuanță rozalie, pentru a redeveni apoi gălbui-verzui așa cum sunt mare parte a anului. În perioada de cuibărit ciocul devine verzui-gălbui cu vârful negricios iar o perioadă are nuanțe albăstrui; în restul anului este verzui; o altă transformare din perioada de reproducere este faptul că stârcul galben poartă pe cap o “coamă” sau “coroană” de pene mai alungite, precum și câteva pene și mai lungi sub formă de egrete de culoare alb cu negru, care pot ajunge la 13-14 cm. Cuibărește în colonii monospecifice dar mai frecvent mixte (împreună cu țigănuși, egrete mici, stârci de noapte, stârci cenușii sau stârci purpurii, și cu cormorani mici), coloniile sunt în general mici ca dimensiune, dar uneori ajung la mii de cuiburi ale acestei specii. În coloniile mixte, stârcul galben este dominant sau codominant împreună cu stârcii de noapte; cuiburile de stârci galbeni sunt grupate ca subdomenii ale coloniei. În general coloniile sunt la distanțe de până la 5 km de locurile de hrănire. Există și situații când stârcii galbeni cuibăresc în perechi izolate, în zonele mai puțin prielnice pentru a susține colonii mai mari. Masculul începe construirea cuibului, și în colonie apără zona de alți masculi; cuiburile sunt ascunse în stuf sau sunt construite în arborii din zonele mlăștinoase (sălcii, plopi), în general la o înălțime mai mică de 2 metri, dar uneori și la înălțime mai mare… chiar și la 20 m. Atragerea femelei se face prin mișcări balansate de pe un picior pe altul, iar parte a dansului nupțial este reprezentată de atingerea ciocurilor; mai apoi construcția este continuată de ambii parteneri, în general masculul aducând materialele de construcție, pe care femela le aranjează într-o construcție laxă; realizarea cuibului durează 6-7 zile, dar finisaje se mai fac și după această perioadă; cuibul are diametrul de 20-25 cm și înălțimea de cca 20 cm, este construit din ramuri, stuf, rogozuri, fire de iarbă și alte materii vegetale, iar în mijloc are o adâncitură sub formă de pâlnie largă. Cu timpul, cuiburile devin platforme destul de solide; în colonie, cuiburile se află la distanțe de 5-10 m unele față de altele, dar uneori se apropie și sub 1 m. Are o singură cuibărire pe an; femela depune în luna mai o pontă formată din 3-5(6) ouă verzui-albăstrui-albicioase, lipsite de luciu; ouăle au 37-42 mm lungime și sunt depuse la intervale de 1-2 zile; clocitul începe după depunerea celui de-al doilea sau al treilea ou, și se face de ambii parteneri, preponderent de femelă, timp de 22-24 de zile. Puii eclozează pe rând în interval de mai multe zile. Puii mici sunt protejați de femelă în fața soarelui puternic, a frigului sau a ploii… precum și față de prădători… iar hrana este adusă de mascul în această perioadă. La început puii sunt hrăniți cu hrană semidigerată regurgitată, apoi adulții aduc prăzi pe care le lasă în cuib, sau puii veșnic nesătui pot să ia hrana direct din ciocul părinților. La vârsta de două săptămâni puii se răspândesc prin vecinătatea cuibului, pe la vârsta de o lună sunt capabili de zbor iar la vârsta de o lună și jumătate devin independenți și își caută singuri hrana.

Stârcul galben cuibărește insular în jumătatea sudică a Europei, dar ajunge până în Rusia și Germania; arealul se întinde spre est până în Orientul Mijlociu (până în Iran); populațiile din zonele temperate iernează în Africa tropical și Asia de sud-vest… cu toate că în număr mic rămân și în zona mediterană; există populații rezidente în Africa și Madagascar, care trăiesc sedentar-vagrant în peisajul african. Este prezent în România ca oaspete de vară, mai cu seamă în Delta Dunării și în zone umede de dimensiuni rezonabil de mari, de-a lungul marilor cursuri de ape. La noi sosește pe la mijlocul lui aprilie sau început de mai… și pleacă în septembrie, unele exemplare plecând doar în octombrie. Interesant este că adulții pleacă cu 2-3 săptămâni mai devreme decât păsările tinere. Traversează deșertul Sahara pe un front larg, ceea ce se constată prin observarea indivizilor aflați în migrație, care se odihnesc în diferitele oaze din acest peisaj. La migrația de primăvară, unele dintre păsările care vin în Europa pot să depășească spre nord la mare distanță locurile de cuibărire, ajungând până și la Marea Nordului. Stârcul galben este o specie afectată de reducerea suprafețelor zonelor umede, de tăierea arborilor buni pentru colonii șamd; sunt decimați de vânătoare, poluarea cu pesticide șamd. Scăderi dramatice ale efectivelor cuibăritoare se pot observa în unele zone, așa cum în Delta Volgăi cuibăreau circa 7.000 de perechi în 1970, iar în anii 1990 erau maxim 300 de perechi… Datele din  Birds in Europe: population estimates, trends and conservation status, BirdLife International, 2004, arată că în Europa specia este în declin; se estimează că în Europa cuibăresc 18.000-27.000 de perechi de stârci galbeni, o populație decăzută după declinul populațional derulat în perioada 1970-1990; în România sunt circa 5.500-6.500 de perechi. În Cartea Roșie a Vertebratelor din România, București, 2005, la pg. 89, dr. Dan Munteanu scrie: “Era o specie foarte numeroasă la începutul secolului XX, iar în Delta Dunării chiar până la nivelul anului 1960. De atunci efectivele sale au scăzut în ritm accelerat, iar în paralel cu reducerea abundenței s-au restrâns și fragmentat teritoriile populate. Față de această tendință generală, după anul 1982 populația clocitoare din deltă înregistrează o creștere progresivă (…) reprezentând 30% din efectivul european”. În cartea Magyar Madárvonulási Atlasz, Kossuth Kiadó, Budapest 2009, la pg. 171 scrie: “Cea mai semnificativă cauză cunoscută a mortalității este vânătoarea, dar și electrocutarea joacă un rol.” Efectivele actuale de pe la noi ca și cele din restul Europei, sunt o mică fracțiune a celor care trebuiau să existe pe vremurile când peisajul era dominat de ape naturale revărsate, zone de luncă reprezentând habitate favorabile pentru viața sălbatică.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s