Stârcul de noapte – Nycticorax nycticorax

Image

Este o pasăre a zonelor umede, cu bălți și stufărișuri presărate cu arbori, la noi mai cu seamă prezentă în Delta Dunării și de-a lungul fluviului; există colonii de cuibărire și în alte arii cu habitate prielnice; trăiește în zone cu vegetație abundentă, de pe la malul cursurilor de ape sau a lacurilor, bălților și zonelor lagunare. Ziua este petrecută în odihnă, când stârcii de noapte stau retrași în grupuri laxe în arbori denși sau în tufe; dacă se simt deranjați, se ridică în zbor aproape vertical, exploziv, în timp ce emit croncăniturile caracteristice. Strigătul strident, “cvak”, este emis mai cu seamă seara, când pasărea devine activă; părăsesc locurile de odihnă la 10-15 minute după apusul soarelui, și se întorc în ascunzișuri la 10-15 minute înainte de răsărit; dealtfel, denumirea științifică Nycticorax poate fi tradusă corb-de-noapte, făcând referire la activitatea nocturnă și croncănitul asemănător corvidelor. O pasăre cu anvergura de 90-110 cm și greutate de 600-1000 grame, este un stârc de dimensiune mijlocie spre mică, care în natură pare și mai mic din cauza picioarelor relativ mai scurte decât la alți stârci și a gâtului strâns. Coloritul general al adulților este negru, cenușiu, alb, cu ochii roșii-carmin, iar pe cap au 2-3(4) pene lungi și albe/ uneori parțial negre (egrete) care pot atinge 17-25 cm, fiind mai lungi la masculi. Juvenilii au penaj cafeniu cu pete mai deschise… asemănător buhailor de baltă, foarte diferit de coloritul adulților, un colorit criptic care îi ajută să se camufleze și să rămână neobservați. Longevitatea… poate atinge 16-20 de ani în natură și circa 30 de ani în captivitate. Exemplarul european inelat care a trăit cel mai mult avea 17 ani când a fost împușcat (Staav R. & Fransson T., 2006, EURING list for longevity records for European birds, http://www.euring.org).

 

Singuratic, stârcul de noapte se plimbă prin apa mică sau așteaptă la pândă, vânează mai ales broaște; prinde totuși și alte variate organisme acvatice, de la nevertebrate (insecte, crustacei, moluște, lipitori etc) la pești și tritoni, dar caută hrană și pe mal, unde prinde insecte, păienjeni, reptile, ouă sau pui de păsări, mamifere mici (rozătoare, chițcani). Interesant este că poate căuta pradă chiar și înotând… destul de diferit față de alți stârci. Este o pasăre relativ agresivă care nu se abține “când este cazul” de la prădarea ouălor și puilor altor păsări, inclusiv a altor stârci, egrete, dar înșfacă și pui de rațe sau limicole. Este activ mai ales în perioada crepusculară, după apus și înainte de răsărit, dar și în seara târzie și noaptea, cu excepția perioadei de creștere a puilor când vânează și ziua. Totodată, în perioadele când hrana nu este în cantitate satisfăcătoare, poate să fie activ și pe timpul zilei, în încercarea de a își satisface nevoile energetice.

 

Maturitatea sexuală se atinge la vârsta de 3 ani. Picioarele, care mare parte din an au culoare gălbui-verzui, în perioada de reproducere devin galbene sau rozalii, în unele zone geografice chiar roșiatice. Ritualul de curtare este derulat pe timp de noapte. Perechea de stârci de noapte își manifestă atracția reciprocă prin atingerea ciocurilor și aranjarea penajului partenerului. În preajma coloniilor de cuibărit, stârcii de noapte sunt păsări foarte gălăgioase. Cuibărește o singură dată pe an, dar uneori există și a doua cuibărire… mai ales la perechile care au pierdut prima pontă. Cuiburile se aglomerează în colonii formate doar de stârci de noapte sau mai frecvent în colonii mixte, edificate împreună cu egrete mici, țigănuși, cormorani, stârci cenușii etc… caz în care în interiorul coloniei mixte stârcii de noapte prezintă agregări oarecum grupate. Au fost observate și colonii care aveau mai multe mii de perechi. Cuibul poate să fie uneori aproape de nivelul apei în stuf, dar în general este pe arbori, mai cu seamă la înălțime mare, inclusiv la zeci de metri, iar un arbore atractiv poate avea și 25-30 de cuiburi. În spațiul coloniei, perechea deține un teritoriu pe care masculul îl apără cu îndârjire: cu gâtul întins înainte și penajul umflat, scoate un sunet scârțâit… gata de atac. Începerea construirii sau reparării cuibului este făcută de mascul, iar mai apoi acesta adună crenguțe și resturi vegetale care sunt asamblate de femelă; materialul pentru cuib este adunat din zona de cuibărit, dar frecvent este obținut din extragerea de bucăți din cuiburile perechilor învecinate; cuibul destul de mic față de dimensiunea acestei păsări, are diametrul de 35-45 cm și înălțimea de 25-30 cm; pentru început sunt structuri laxe și fragile, care sunt dezvoltate odată cu adiționarea de material în perioada de clocire; cele care supraviețuiesc de la un an la altul, sunt consolidate și mărite, astfel că ele pot deveni structuri destul de solide.

 

Femela depune 3-5 (rar 6… chiar 7) ouă cu lungimea de 46-55 mm, la început verzui-albăstrui dar în scurt timp acestea devin albicioase-pal; ouăle sunt depuse la intervale lungi, de circa 2 zile; ponta este completă la sfârșitul lui aprilie sau început de mai. Clocitul începe la depunerea primului ou; durează 21-26 de zile și este realizat de ambii parteneri, care se schimbă pe cuib la intervale de 2-4 ore; puii ies pe rând, în ordinea depunerii ouălor, pe un interval de 6-8 zile, ceea ce face ca primii eclozați să aibă șanse mai mari de supraviețuire în perioadele când hrana este puțină, deoarece ei acaparează hrana din fața celor mici. Dezvoltarea celui mai mic pui este mai lentă decât a fraților mai mari. La început, un părinte îi protejează de ploaie, frig, sau de soarele puternic, ca și de intruși, cât timp celălalt părinte caută hrană… apoi sunt lăsați singuri perioade din ce în ce mai consistente, pentru ca păzirea lor să înceteze pe la 20 de zile după eclozare. Hrănirea puilor este realizată de ambii părinți, de câte 6-8 ori pe zi, la început cu hrană semidigerată, apoi puii preiau hrana din ciocul părinților. Zona de hrănire poate să fie și la 20 km distanță față de colonia de cuibărire, iar păsările se deplasează în grupuri între aceste locuri: zboară în formațiune pe o linie oblică. Când puii sunt mai mari, mai capabili de a se apăra și totodată au o foame neastâmpărată, ambii părinți aduc hrană concomitent. Părăsirea cuibului de către pui se face la circa 3-4 săptămâni după eclozare, iar aceștia se răspândesc prin preajma cuibului unde sunt hrăniți în continuare, până ce ating 40-50 de zile. Dacă de ei se apropie intruși, puii regurgitează hrana reprezentată de pești semidigerați… iar dacă nici asta nu ajută, puii se pot arunca în apă în încercarea de a scăpa din fața prădătorilor. Arborii coloniilor se distrug ca rezultat al utilizării lor, așa că la câțiva ani coloniile se mută în locuri asemănătoare, care dau protecție față de prădători. După perioada de cuibărire există o etapă a mișcărilor de dispersie, când direcțiile de deplasare nu sunt orientate uniform ci păsările vagabondează prin peisaj, cele de pe la noi putând să se deplaseze și spre nordul Europei; după ce toamna migrează în Africa, juvenilii rămân acolo 2-3 ani, iar când devin adulți se întorc în Europa pentru cuibărire.

Răspândit în Eurasia, Africa, America de Nord și de Sud, populațiile din zonele temperate sunt migratoare și petrec iarna în zone mai calde, tropicale. Deși mare parte a stârcilor de noapte europeni își petrece iarna în Africa, la sud de Sahara, totuși o mică parte a acestor păsări rămâne în sudul Europei, prin peisajul mediteranean. La noi este oaspete de vară, prezent de pe la sfârșit de martie – prima jumătate a lui aprilie până în toamnă: mare parte a lor pleacă în septembrie, unele exemplare rămânând până în octombrie, rar noiembrie. Cele de la noi iernează în Africa tropicală. Migrația se desfășoară în grupuri mici sau ca indivizi singuratici; în timpul migrației derulate pe timp de noapte, indivizii care călătoresc în grup, mențin contact prin sunetele emise; zboară la înălțimi destul de mari, iar pe la miezul nopții fac pauze de odihnă. Traversează deșertul Sahara pe un front larg, demonstrat de păsările care se odihnesc prin oaze răspândite în imensitatea deșertului, totuși principalele trasee de deplasare se află pe culoarul Nilului și pe coasta vest-africană.

 

A evalua realist numărul de perechi cuibărind în colonii răspândite în peisajul unei țări… nu este o muncă ușoară… iar monitorizarea schimbărilor populaționale nici atât. Conform publicației European Bird Populations, Estimates and Trends, Birdlife International, Cambridge, 2000, din cele 42.000-59.000 de perechi cuibăritoare din Europa, cca. 3.000-7.000 de perechi de stârci de noapte se află în România. Datele mai recente din  Birds in Europe: population estimates, trends and conservation status, BirdLife International 2004, arată că în Europa se estimează 63.000-87.000 de perechi de stârci de noapte, care au o populație stabilă dar decăzută după declinul populațional derulat în perioada 1970-1990, iar în România sunt circa 6.500-8.000 de perechi. În Cartea Roșie a Vertebratelor din România, București, 2005, la pg. 88, dr. Dan Munteanu scrie: “Colonia de la Miheșu de Câmpie, jud Mureș, (colonie mixtă cu stârc cenușiu și egretă mică) a fost abandonată după ce, în anul 1995, aceasta a fost grav afectată prin “studierea” sa și inelarea puilor din cuiburi.”. În cartea Magyar Madárvonulási Atlasz, Kossuth Kiadó, Budapest 2009, analizând situația inelărilor, recapturărilor, migrației și dispersiei speciei, ca și a cauzelor de mortalitate, la pg. 168 scrie: “Cea mai semnificativă cauză cunoscută a mortalității este vânătoarea.” Este trist că pe lângă afectarea involuntară a variatelor specii, omul prin vânătoare, adică prin ucidere din plăcere, duce direct la mortalitatea în masă a acestora, și asta inclusiv în cazul speciilor protejate și în zone civilizate de gen european. Specie aflată pe Anexa 1 a Directivei Păsări, este considerată a fi în declin în Europa. Populațiile sunt afectate de reducerea zonelor umede, poluarea cu pesticide, vânătoare, exterminarea lor din vecinătatea pescăriilor etc. La noi este încă o pasăre relativ bine reprezentată, deși dacă am compara situația actuală cu cea care trebuia să existe pe vremea când zonele umede erau natural răspândite în peisaj… reducerea efectivului stârcilor de noapte trebuie să fie dramatică…

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Stârcul de noapte – Nycticorax nycticorax

  1. TEODORA PANA zice:

    Frumos!

  2. lotru zice:

    Bună ziua!

    Fără legătură cu subiectul postului, doresc să vă rog să vă ocupați de două păduri magnifice asupra cărora probabil sunteți în temă, în eventualitatea că veți realiza preyentări ale lor.

    Prima este pădurea Mociar de lângă Gurghiu, Mureș unde se află cea mai mare concentrare de arbori seculari din România: ~150 stejari cu vârsta de 400-500 ani. Un spectacol incredibil, așa cum se poate vedea în aceste fotografii realizate iarna:

    Mociar Forest (1), Transylvania, Romania

    A doua este pădurea Cernica de lângă București, cea mai mare pădure din Ilfov și cel mai important vestigiu al Codrilor Vlăsiei, unde se află stejari seculari gigantici de zeci de metri înălțime și peisaje mirifice cu bălți înconjurate de pădure și stânjenei:
    http://www.flickr.com/photos/carpathianland/sets/72157629673404582/.

    Teoretic, pădurea Mociar este protejată de lege dar dacă ați vizitat-o știți că nu este nici o împrejmuire, vreun paznic vizibil, indicator etc. Este cunoscută aproape numai pe plan local și asta o face vulnerabilă. În fotografii realizate acum câțiva ani și găsite pe internet, am observat că unii din arborii ce atunci erau întregi acum au unele din ramurile masive tăiate.

    Pădurea Cernica nu este protejată în nici un fel deși ca valoare științifică și peisagistică cred că depășește Parcul Natural Comana. În mijlocul pădurii este o zonă întinsă defrișată (se vede și pe Google Earth), imediat lângă o gospodărie a AGVPS cu aspect mizerabil. Aici e vorba de interese mafiote ale autorităților locale, care preferă să scoată bani din vânătoare decât să transforme pădurea într-un obiectiv turistic și zonă protejată. Deși atât de prețioasă și atrăgătoare, nu este promovată în nici un fel și practic necunoscută sau ignorată de bucureșteni.

    Popularizarea acestor două arii naturale ar putea atrage presiuni publice pentru mai buna lor administrare (și eventuala transformare a pădurii Cernica în parc natural).

    Vă mulțumesc pentru eventualul interes și sprijin, ca și pentru întreaga dvs. activitate și atitudine.

    Andrei Știrbu – București

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s