Stârcul pitic – Ixobrychus minutus

Image

Habitatul stârcului pitic este reprezentat de zone umede acoperite cu stufărișuri și păpuriș (Typha și Phragmites), cu exemplare răzlețe de sălcii (Salix sp) și arini (Alnus sp), pe la margini de bălți, lacuri, lagune costiere; la noi este prezent în zone ale bălților de dimensiuni medii sau mari de pe întreg cuprinsul țării, mai cu seamă în peisajul deltaic, de-a lungul Dunării, dar și prin zone ale brațelor moarte ale râurilor, eleștee mărginite de stuf, canale de irigație cu vegetație acvatică, zone umede de dimensiune mică aflate chiar și în vecinătatea imediată a așezărilor umane sau a arterelor de circulație etc. Ajungând la o anvergură de 40-58 cm și 140-150 grame, este cea mai mică specie de stârc a Europei… și prin exemplarele ei de mici dimensiuni poate chiar a Planetei. O pasăre cu viață solitară, caracteristică  zonelor de stufăriș, este observabilă când părăsește stuful în care își petrece mare parte a timpului. Poți să o remarci când zboară de la un petec de stuf la altul și aluneca deasupra luciului de apă, sau în perioada de migrație. Penajul stârcului pitic se integrează bine în culoarea stufărișului gălbui, o homocromie mai evidentă la femele și juvenili, așa că este dificil de remarcat chiar de la distanță mică, mai cu seamă dacă observă omul și ia o poziție camuflantă-rigidă, cu gâtul drept și ciocul orientat în sus; interesant este că dacă stuful este mișcat de vânt, pasărea ce se camuflează face același tip de mișcare. Față de om își arată partea ventrală, care are un colorit mimetic asemănător stufului, iar odată cu deplasarea omului, pasărea se poziționează în așa fel încât permanent să stea cu acest colorit mimetic orientat către dușman. Este mai activă dimineața devreme și în amurg, în rest se mișcă doar dacă este deranjat din liniștea lui în mlaștina pe care o locuiește. Longevitatea este de circa 10 ani.

 

Se hrănește cu insecte (larve și adulți)… de la gândaci la lăcuste și libelule, păianjeni, nevertebrate acvatice (moluște, crustacei etc), amfibieni (broaște, mormoloci, tritoni) și pești de mici dimensiuni; poate prinde și reptile, și ocazional pui de păsări sau mici mamifere. Stând la pândă pe mal de apă sau pe fire de stuf, prinde prada cu o mișcare fulgerătoare, capturând atât organisme aflate în apă cât și exemplare aflate pe vegetația emersă a habitatului în care trăiește. Ciocul și mișcarea lui fulgerătoare este folosit și la apărare, când pasărea țintește ochiul celui care o deranjează…

 

Image

În perioada de curtare emite un sunet ca un grohăit-geamăt stins “umb – umb- umb-”, ritmic, repetat odată la câteva secunde și vocalizat în serii lungi; de la distanță mai mare, acest sunet poate semăna cu lătratul unui cățel. Dacă se sperie, emite un sunet de genul “ghed –ghed- ghed”. Cuibărește monogam, izolat sau în “colonii” mici și laxe de câteva cuiburi la distanțe de zeci de metri; cuiburile sunt situate în general la câțiva metri de la marginea luciului de apă, în zone cu apă mică de 20-30 cm, pe vegetație frântă sau plutitoare, acoperite de stuf. Locul cuibului este ales de către mascul. În general există o singură cuibărire pe an, care are ponta completă la sfârșit de mai, când stuful protector este deja bine crescut… dar unele perechi pot să aibă și o a doua cuibărire, începută în luna iulie. Cuiburile relativ elaborate față de cele ale altor specii de stârci, sunt construite mai cu seamă din stuf, rogozuri și căptușite cu fire vegetale mai fine, ascunse în desișul stufului, aproape de nivelul apei până la 0,6 m deasupra acesteia, sau prin tufărișurile din acest peisaj, când cuibul poate să fie până la 2 m înălțime față de apă, foarte rar și la 4 m înălțime. Ponta este reprezentată de (3) 5-6 (8) ouă, de culoare albicioasă-mată, cu tente albăstrui-verzui, de 34-38 mm lungime; zilnic este depus câte un ou. Clocitul ouălor este început la depunerea primului ou, durează 17-19 zile și este efectuat atât de mascul cât de femelă; la eclozare puii nu au nici 10 grame, și sunt acoperiți de puf crem-gălbui-pastelat sau ruginiu-brun. Puii mici trag de ciocul adulților, care regurgitează hrană semidigerată în mijlocului cuibului, de unde ea este consumată de pui; puii mai mari iau hrana direct din ciocul părinților. Cuibul este curat, excrementele sunt ejectate în afara acestuia. Puii sunt hrăniți de ambii părinți, timp de 25-30 de zile; ei părăsesc cuibul pe la vârsta de 10 zile, când se răspândesc în vecinătatea cuibului, unde stau ascunși și cer hrană de la părinți. Devin zburători la circa o lună de la eclozare. După perioada de reproducere, înainte de migrație, se petrece o dispersie neorientată a păsărilor în peisaj.

 

Cuibărește în Europa Centrală și de Sud, Africa, Madagascar, Asia de vest și de sud; încadrarea taxonomică a unor stârci pitici din Australia este “schimbătoare”, aceștia fiind considerați o subspecie a lui Ixobrychus minutus sau specie aparte. Populații din vestul Asiei și cele din zonele temperate ale Europei sunt migratoare, petrecând iarna în sudul asiatic, respectiv în Africa. La noi este oaspete de vară, prezent de la sfârșit de aprilie – început de mai până în septembrie sau început de octombrie; exemplarele de pe la noi petrec iarna în Africa, mai ales în estul și sudul continentului. Migrația se derulează atât pe timp de noapte cât și ziua, păsările traversează pe un front larg Marea Mediterană și deșertul Sahara, uneori oprind să se odihnească prin oaze; unele exemplare rămân iarna prin sudul European, dar acestea pot să fie eventual și păsări slăbite sau rănite, incapabile de migrație. Populația cuibăritoare europeană este evaluată la 37.000-110.000 (Tucker & Heath, 1994); conform publicației European Bird Populations, Estimates and Trends, Birdlife International, Cambridge, 2000,  din cele 37.000-110.000 de perechi cuibăritoare din Europa, din care cca. 10.000-20.000 de perechi de stârci pitici cuibăreau în România. Datele mai recente din  Birds in Europe: population estimates, trends and conservation status, BirdLife International 2004, arată că în Europa se estimează 60.000-120.000 de perechi de stârci pitici, care au o populație stabilă dar decăzută după declinul populațional derulat în perioada 1970-1990, iar în România sunt circa 8.500-10.000 de perechi. Dacă comparăm cele două seturi de date provenite din sursa cea mai rezonabilă, constatăm că la doar 4 ani diferență, datele despre Europa sunt mai stabilizate (cu diferență mai mică între numărul minim și maxim evaluat), iar datele referitoare la România arată un număr mai mic de perechi decât minimul evaluat anterior, și sub jumătate din cel maxim evaluat anterior… ceea ce subliniază ideea că datele sunt aproximări din care aflăm eventual ordine de mărime. Specie aflată pe Anexa 1 a Directivei Păsări, este considerată vulnerabilă în Europa. Populațiile sunt afectate de reducerea habitatului zonelor umede, de perturbarea produsă de oameni, ciocnirea cu vehicule, cabluri și alte artefacte umane pe timp de migrație, vânătoare șamd. Cu toate acestea, stârcul pitic este o pasăre încă rezonabil de bine reprezentată în avifauna noastră, deși probabil că în trecutul când bălțile erau parte a peisajului la un mod natural, prezența lor era mult mai semnificativă.

 

© dr. Peter Lengyel

 

Image

Acest articol a fost publicat în Pasari. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s