Fată Verde cu Părul Pădure…

Druids Trees: “The Forest and I was all there was. In the deep still silence I could feel the Earth’s beating heart.”

10356017_733487613368152_1444085412303682629_n

Era liniște. Toamnă târzie, era ceață, umezeală în aer, iar ea se grăbea pe străzile întunecate ale orășelului… mergând la prima ei zi de muncă. Se îndrepta către Marea Platformă Industrială de Prelucrare a Lemnului. În liniștea nopții, cum se apropia, se auzea din ce în ce mai clar murmurul acela al hoardei de utilaje instalate în platforma industrială. În sufletul ei tânăr de fată-femeie se amestecau sentimente variate, de la bucuria de a avea în sfârșit un loc de muncă și venituri, la durerea de a nu mai continua studiile, de a se amesteca printre anonimii muncitori… Atmosfera de afară nu o ajuta nicicum să-și găsească o licărire de speranță și optimism de care să se agațe… așa că încerca din toate puterile să se gândească la frumusețea primăverilor petrecute cândva în trecut sau în viitor la margine de pădure.

DSC_1201

 

_DSC1562

_DSC1566

A intrat pe poartă, a ajuns în fabrica despre care a auzit variate, bune și rele… iar acum o vedea “live”. Un maistru șters, purtând un halat cenușiu-cafeniu, a condus-o pe un tur de prezentare, „secție după secție”… probabil că avea nevoie de niște speranțe cu ea. Peste tot utilaje și muncitori, fețe obosite, iluminate de neoane ecologice albastre… o atmosferă minunată. Hale uriașe, rând pe rând, cu mașini-unelte, utilaje unele mai simple, altele mai computerizate, unele tăcute dar cele mai multe gălăgioase și câteva asurzitoare… toate fac ceva cu bucățile de lemn. Incredibil cât de multe țevi… se aspiră pulberea emanată de mașinile de fier și oțel, care toate modelează lemnul. Totul este în mișcare, feliat și șlefuit, un praf fin cu miros de lemn sănătos, îl simți și în gât. Munca la mașini nu este complicată, o poate executa oricine din prima, trebuie doar să pui bucățile de lemn “unde le este locul” și eventual să apeși 1-2 butoane. Asta până când vei ieși la pensie. Peste tot oameni, lucrează în fabrică niște mii de muncitori, de toate vârstele și toate formele, oameni mici și mari, mulți subțiri și câțiva grași, femei, fete, băieți, bărbați, câțiva bătrâni. Fiecare muncește la utilajul „lui”, vine în 3 schimburi și după ce trage 8 ore… urmează să predea ștafeta următorului… necunoscut.

_DSC1561

_DSC1564

_DSC1567

 

Se zice că este o fabrică „eco”, nu se pierde nimic din rumeguș se fac brichete pentru încălzire, totul este perfect. Totul funcționează zi și noapte, o combinație de zgomot de utilaje și liniște de oameni mulți, tăcerea stivelor de lemne. Așa merge zi de zi, noapte de noapte, lună de lună și an de an, un mecanism uriaș care absoarbe lemn și produce mobilă. Lemnul este decupat, șlefuit, asamblat, vopsit, lăcuit, astfel încât rezultă variate obiecte de mobilier, dulapuri, mese, rafturi, scaune, uși, paturi și cine știe câte altele, toate compuse din bucăți și bucățele de lemn… și iar lemn. A văzut și platformele pline cu produse asamblate și împachetate, așteptând să fie încărcate în camioane, dar a văzut și locul de descărcare a buștenilor, gaterele, uscătoria, prefabricatele în stive uriașe, peste tot lemn și iar lemn.

 

_DSC6993

_DSC6998

_DSC7003

_DSC7008

_DSC7013

_DSC7014

_DSC7018

_DSC7023

_DSC7024

_DSC7028

_DSC7033

_DSC7034

Cum trecea ea printre utilaje și muncitori și străbătea acele hale uriașe, a conștientizat oarecum dur că de acum încolo acesta este locul ei de muncă de care este legată, pe perioadă nedeterminată. Zilnic, uneori și în weekend când trebuie terminată ceva urgentă comandă, ea va fi aici. Va fi răsplătită cu vârf și îndesat cu un salariu din care să-și cumpere ceva de mâncare, foarte rar haine sau pantofi. Nu va fi singura, mai sunt pe aici destule fete frumoase, tinere, poate deștepte… dar care au fost născute aici, în acest context socio-economic și istorico-geografic, crescute în familii și conjuncturi care nu le-au împins înainte ci le-au tras înapoi, la margine de supraviețuire. Are nevoie de loc de muncă, de bani pentru supraviețuire, și ea și toată acea masă amorfă de oameni care lucrează pe platformă, în gălăgia aceea dar în liniștea lor. La fel proprietarii, acționarii, conducerea/ managementul, au nevoie cu toții de menținerea piețelor, de producție în masă la prețuri mici – competitive, să facă față dumpingului dinspre Asia de Est/ China, că altfel toată fabrica devine instantaneu un morman de fier-vechi… nefuncțional… și cu toții pot să plece acasă. Asta este fabrica: o muncă imensă și continuă; ea are o mare problemă atunci când este liniște. Așa că se continuă lupta pentru păstrarea locurilor de muncă, pentru creșterea profitabilității, creșterea veniturilor, creșterea de orice fel… sunt luate în calcul variate aspecte financiare și economice… dar baza de resurse a economiei este supraexploatată, terfelită și degradată.

 

Tot privind atât lemn, se întrebă ea în sinea ei, oare cât se poate continua în ritmul acesta? A auzit că pădurile bătrâne sunt tăiate deja din tot peisajul, iar altele mai tinere sunt atacate de drujbe. Camioane coboară în șiruri, către fabrică, depunând buștenii aceia, ieri arbori, copaci, azi grămezi de „masă lemnoasă” tăiate la dimensiune. Lemn sănătos, lemn plin de viață, ieri. Mai aruncă ea o privire la buștenii descărcați, cu mușchi verzi și miros de sălbatică pădure, e neplăcut cum auzi căzând inerte trunchiuri, tăiate la dimensiune standard. Încă nu este uscat locul tăieturii. „Ai senzația că ți se rupe inima în două. Nu poți să fii atât de insensibil să nu te doară tare.” Decenii la rând, aici se descarcă trunchiuri, zi de zi, noapte de noapte. Sunt aduse de la distanță din ce în ce mai mare, deja vin din județul învecinat. Camioane vin, camioane pleacă, veșnic în mișcare motorizată.

 

Ca un uriaș aspirator, fabrica absoarbe pădure și emite camioane pline cu mobilă. Această platformă absoarbe lunar câteva zeci de mii de metri cubi de cherestea… Și câte altele există? Aceasta este economia de piață globalizată, funcțională la paroxism, transformând resursele naturale locale (pădure, oameni) în produse de vânzare pe o piață globalizată. Cât timp există cumpărători capabili să plătească, și cât timp “marginea pădurii exploatabile” nu este la 1.000 km de poarta fabricii, mecanismul funcționează rentabil. Un sistem perfect, în care este captiv muncitorul, conducerea, acționariatul, tăietorul de pădure și pădurarul, și chiar ea, pădurea, dar oamenii decid și arborele suportă… insuportabilul. Poți remarca că deși nimeni nu este răuvoitor, și chiar dacă toți își fac treaba cu maximă bunăvoință și seriozitate, totuși prin simpla existență și funcționare a “sistemului”, pădurea bătrână dispare.

 

Munții întregi au devenit dezgoliți de pădurea lor verde. Ursul a rămas fără pădurea lui, acum există doar cioate cât vede cu ochii. Salamandrele se uscă la soare. Incredibil, cum întregi ecosisteme sunt rase, mediul de viață a milioane și miliarde de ființe ale pădurilor este șters de pe fața Pământului. Oare unde este dăunătorul Pădurilor? A fost distrusă astfel întreaga comunitate de vietăți, toate speciile de la arbori la urși și croitori, de la fluturi de noapte la acvile care cuibăreau pe aici… Drujbe au rezecat rând pe rând arborii și au rămas doar cioate înlăcrimate. Nici nu mai seamănă peisajul. Acei muncitori cu drujbele lor au efecte similare asupra vietăților pădurii cu efectele unei bombardări nimicitoare asupra orașului tău: nimic nu mai este cum era odată. Pădurea a fost transformată în bușteni, prelucrată local sau exportată undeva departe, ori arsă ca lemn de foc. Ecosistemul climax al pădurii a fost eradicat.

 

Desigur, pădurea crește la loc dacă e lăsată și trece destul timp, câteva secole… și va fi din nou o pădure seculară… dar niciodată ea nu va fi identică cu ce a fost, nu are cum să fie la fel de valoroasă naturalistic-ecologic, nu va fi la fel de stabilă și capabilă de autoreglare ca cea naturală, rezultată din coevoluția organismelor din timpuri preistorice. Totodată, multe specii care au nevoie de scorburi, păduri bătrâne neumblate, organisme care trăiesc pe coloșii matusalemici de arbori căzuți la pământ etc, nu au cum să aștepte până când pădurea va fi din nou similară-bătrână-naturală… astfel că acele specii cu sutele și miile dispar din peisaj, dispar de pe Planetă… dispar din Lume. Desigur, acesta este un genocid imens petrecut prin peisajele noastre, dar pe cine interesează? Cu timpul, se poate reface pădurea, la fel cum se poate reconstrui Hiroshima, dar mai rămâne câte un Zid al Plângerii care să aducă aminte de pierderea suferită… de cât de multă durere a fost, traume care nu pot fi uitate. Mai mult decât atât, Pădurea nu mai este lăsată să se refacă… ea nu face față pretențiilor diabolice ale ritmului de exploatare, nu poate produce lemn destul pentru economia globală în expansiune.. încă. Așa că “silvicultura modernă” plantează specii care cresc repede, clone selectate să fie perfecte pentru a ajunge cât mai repede feliate în gatere. Chiar pe unde aparent este “pădure” prin peisaje europene, ea nu mai este decât o plantație monoculturală de arbori de aceeași vârstă, de aceeași specie, care trebuie să crească repede și drept, buni de cherestea, fără scorburi și fără diversitate naturală, o înșirare tristă de clone care așteaptă momentul ca trunchiurile lor să fie retezate. Monoculturi care sunt similare unor aglomerări de fete gonflabile…

 

Mai există infinitezimale frânturi din pădurile sălbatice ale Carpaților, naturale, virgine, unele aflate sub protecția legii, dar din păcate și ele sunt în veșnicul pericol al atacării de către TAF-uri și drujbe… și te poți întreba oare cât pot ele să reziste sub o asemenea presiune a exploatatorilor? Dacă va continua această agresivă creștere economică, indiferentă la consecințele ei asupra naturii și asupra oamenilor viitorului… nu va mai exista nimic virgin sau sacru, nici măcar pădure.

 
Începe să îmi povestească pe tonul ei viu-melancolic, inconfundabil: “Trăiesc într-o lume creată de mine. Îmi place pădurea sălbatică; reușesc să mă regăsesc pe mine în pădure. Dacă merg dimineața, e cel mai fain. Devin focusată și calmă. Un șir de furnici mergeau ordonat, traversau cărarea; m-am tot uitat după ele, până unde ajung. Au înțeles cum funcționează Lumea: sunt micuțe, dar împreună reușesc. Se deplasau în rând, mai era câte una mai rebelă care căuta ceva în plus. Erau simpatice, admirabile, bestiale. Lumile mici care mă fac fericită, mi-au dat o stare de bine. Așa m-a liniștit. Așa de bine mi-a picat. Mi-au intrat pentru totdeauna în memorie. Fericirea este în noi, am intrat în simbioză cu Natura.”

Oare cum era nu demult? Își amintește aievea de o pădure splendidă, în care ea a fost fericită. Era o pădure de fagi, cu uriașe trunchiuri columnare susținând bolta verde, cu ferigi splendide, un loc sacru în care a rupe o floare era o profanare. Își aduce aminte de fostul ei iubit și momentele petrecute prin pădure, parcă era un timp neverosimil de frumos. Ziua, de mână ca doi copii printre copaci, privind flori și fluturi, iar mai târziu ascultând țipetele păsărilor de noapte care se iubesc și ele în întuneric. Se simțeau contopiți într-o singură entitate androgină, care este parte a pădurii și a naturii, ceva mistic și profan ce trece dincolo de orice raționalitate savantă… și nici nu merită să încerci o descriere a cavalcadelor de sentimente. Povesteau în neștire despre viață, despre frumusețea existenței, el își amintea versuri romantice, iar ea era mai firavă și mai gracilă ca niciodată. Zburdau ca sălbăticiuni aflate în mediul lor, care au regăsit libertatea și plăcerea existenței. Șoapte care păreau să aibă o valabilitate veșnică, atemporală. Se țineau de mână și el o mângâia tandru, și aveau senzația că întotdeauna se vor iubi total și nu există nimic pe această Planetă ce să poată să îi despartă. Senzația de plutire, parcă dincolo de Lumea aceasta, prezență fizică și totuși nu doar atât, un sentiment de contopire în existența iubirii, în spațiul acesta sălbatic al pădurilor și munților. Înainte de acele timpuri era copil, iar după acele timpuri era o bătrână, deși nimeni nu vedea asta. Simți că pentru acele zile și nopți, pentru acele clipe deja a meritat să exiști… orice ar urma. Pădurea aceea incredibil de frumoasă, era un vis sau era oare realitate?… Iar acum, în bloc masiv, acea pădurea a fost tăiată… în numele dezvoltării și creșterii economice.

_DSC1377

_DSC1385

_DSC1393
 

O știu pe fata aceea. Îi știu privirea, îi știu culoarea verde a ochilor. Îmi închipui că știu ce simte. O fată aparent firavă și retrasă, frumoasă, dar care de copilă avea ceva din puterea aceea incredibilă a hotărârii de a trece prin orice, cu orice mijloace… ceva destul de sălbatic și care te pune pe gânduri… cât de tare merită să riști să încerci să te apropii. Îmi amintea de puritatea noastră inițială, naturală, când iubim natura și vrem să fim de partea binelui. Suflete tinere, care au speranța că va fi bine. Îmi povestea recent: „Atunci, prin clasa întâi, când veneam de la școală, intram pe poartă, iar în zona aceea dintre case frecvent bătea vântul… era curent. Erau acolo doi brazi colosali, care vâjâiau în vânt… ramurile lor erau în mișcare, era misterios, ceva de basm… interesant. Erau sunetele a doi brazi uriași, parcă te stăpâneau. Mă jucam cu rășina lor specială… avea o aromă extraordinară. Simțeam că am o inter-relaționare cu acei brazi și cu vântul care bate, mă consideram Crăiasa Vântului, simțeam că asta sunt, mi se potrivea mie… eram specială. Într-o zi când am ajuns acasă, brazii erau tăiați, că lăsau ace care umpleau streașinile. Am avut un sentiment de tristețe, o durere… iar povestea cu Crăiasa Vântului a fost terminată din acel moment… Între timp a mai fost defrișată și Pădurea.” O ascult, dar parcă nici nu mai contează ce zice… am înțeles ideea… sau totuși? Îmi zice ceva despre speranță, despre faptul că noi vom putea schimba ceva în bine, doar trebuie să găsim calea. Îmi zice ceva despre iubirea copacilor, iubirea pădurii, admirarea viului sălbatic. Îmi zice plină de speranță că omul este deștept și înțelept, și că va remedia greșelile incredibile… va stopa distrugerea naturii. Se aude o melodie de undeva, de departe… Fată Verde cu Părul Pădure…

 

© dr. Peter Lengyel

PS. Wass Albert, scriitor transilvan, zicea că există 3 feluri de oameni: cel distrugător, cel adunător și cel care vede. Cel care taie copacii, cel care adună vreascuri și cel care înțelege chemarea pădurii. Oare ce am înțeles noi din Pădure? Am văzut flori, arbori, izvoare, păsări miraculoase, ființe umane… umane prin aspectele lor atât de aparte din viața reală… frumusețea care să descătușeze inimile noastre? Sau am rămas simple brute care taie copaci și adună vreascuri…? Wass Albert a mai zis că noi am ajuns să fim educați nu să murim eroic ci să trăim eroic. Tind să îi dau dreptate.

Acest articol a fost publicat în Biodiversitate in Romania. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Fată Verde cu Părul Pădure…

  1. Superb, textul dumneavoastra! Din pacate, ca si cel pe care doream sa-l preiau, este prea lung si formatul saitului nu-mi permite publicarea.Va doresc numai bine.

    • peterlengyel zice:

      Da, se putea scrie si mai scurt, sau mai lung 🙂 Asta este.

      Verde fag
      http://www.meetsun.ro/vise-si-iluzii/verde-de-fag/

      Eu: Imi place. Rar se intampla asta…

      Claudia Gican: Multumesc. O destainuire impulsiva dupa ce intr-o presupusa liniste a dat iama o frunza… Fiecare avem „verdele” nostru, unii au o padure

      Eu: si unii ne-am dori o frunza..

      Claudia Gican: Daca n-as avea astfel de dorinte si implicit, astfel de tristeti, m-as intreba „ce naiba nu-i in regula cu mine??!” Ma bucur ca port astfel de amprente, inseamna ca n-am trecut prin viata doar constatand un anotimp si asteptandu-l pe altul.

  2. Stefania zice:

    Sublim ceea ce scrieti d-voastra. Va felicit din tot sufletul meu. Ar trebui sa vada cat mai multa lume postarea d-voastra ca sa poata auzi „durerea” padurii si cu totii sa punem mana de la mana si s-o ajutam sa-si refaca ranile, altfel ea va muri, iar suferinta noastra va fi infinit mai mare in scurt timp.
    O seara frumoasa va doresc ! 🙂

  3. Tremur și tremurăm cu toții, chiar dacă conștientizăm sau nu de ceea ce se întâmplă. Râul, ramul s-a enervat. Și cred că a venit vremea să ne trezim. Brusc. Forțat. Deodată. Pe vecie!
    Spor în tot ceea ce faceți! Și multă putere! Și multă iubire!

  4. Andra zice:

    Superb…ma regasesc printre randuri..

  5. In scoala ne invatau cartile de istorie ca „…românul e frate cu codrul…”! Cred ca doar la noi si in alte cateva tari de mana a 5-a, fratii se taie intre ei fara pricina, la betie, prostie, nebunie sau doar asa, pur si simplu!

  6. blogideologic zice:

    Sincere felicitări pentru tot blogul dumneavoastră !
    Titus Filipas

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s