Braconierul bătrân şi capra neagră…

Bătrânul se opreşte în liniştea încremenită a golului alpin.

“-De-abia mai pot urca bolovanii pe care i-am urcat de atâtea ori, îşi zice în sinea lui. Nu-i departe de casă, într-o oră aş fi aici… dacă aş mai putea merge cum puteam în tinereţe. Dar viaţa la Borşa este grea. Anii aceia din mina de pe versantul celălalt al văii, apoi zilele epuizante la coasă, că doar fânul pentru animale era ceva obligatoriu. Şi casa dărăpănată trebuia refăcută… când aici, când acolo, veșnic apărea ceva. Permanent banii erau puţini. Mai ales că şi copiii creşteau. Parcă începea să fie mai bine când cei mari aveau grijă de cei mici, dar totuşi…

 

…Credeam că dacă-or fi mai mari copiii, iar eu-oi fi bătrân, o să mă ajute. Am ajuns bătrân. … Şi doar cu ăştia mici dintre copii pe aici. Ceilalţi sunt prin Italia, Ion zice că pune faianţă, Gheorge zice că lucrează la construcţii, iar Mărie zice că lucrează ca masueză… Nici nu vreu să mă gândesc pe unde şi cu ce îi masează! Nici unul nu are atâţia bani să mă ajute şi pe mine şi pă ăştia mici. Cu toate că întotdeauna când mai vin pe-acasă, promit că de acum va fi mai bine. Poate la anu…” 

Se pune în genunchi şi soarbe apa dintre nişte pietre. Când îşi ridică faţa, îşi priveşte chipul o secundă… poate două. Pielea plină de riduri, nici nu s-a mai bărbierit în ultimele zile… Braţele cândva puternice, de-abia îl mai ajută să se ridice de pe bolovanii ăştia reci şi umezi.

“-Noa- hai că mai este puţin până la Zănoagă, şi pe acolo trebuie să fie ceva. Măcar una. Câte erau pă-aici pe vremea lui Ceauşescu. Era plin de ele, dar era mai riscant să pleci la vânat, că dacă te prindeau, ăia te legau. Acum este mai bine. Este libertate. Putem tăia pădurea, câtă mai este. Şi Pătru, asta al meu, mai face un ban că trage lemne, aşa cum fac ăştia tăţi, care n-o plecat încă prin ţări străine. Toţi s-o apucat de pădure… Ce-or face, să dea în cap la oameni, că de mâncat trebe…

Se pune pe o piatră şi scrutează căldarea. Pustietate. “Unde-s caprele alea multe care animau peisajul?” Ştie că pe unele le-a mâncat el, dar celelalte? “Că erau har Domnului, câte vrei… Ziceau aştia de la pădurari că erau vre-o 500-600 pă la revoluţie.”

“- Uită-l! E ţapul ăla bătrân, de-am mai tras după el. Dar acum nu scapă!” Se furişează mai aproape, în acoperirea jneapănului. “Încă puţin. Hai, încă câţiva metri.” Ocheşte. Bum! Căldarea reverberează. Ecoul se stinge şi totul redevine liniştit. Doar inima bătrânului bate cu putere, să-i sară din piept, nu alta. Capra îngenuncheată şi-o baltă de sânge fierbinte. “Hai, rapid. Rapid, că poate vine cineva şi mă vede.” Intestinele-s afară, din capra care mai mişcă. Bagă totul în sacul de plastic, apoi în rucsacul acela vechi, cu care tot a cărat şi a cărat. Şi hai rapid în jos, că e uşor. Hai acasă.

“-Oa fu(***) ! Mai vine şi pădurarul ăsta nemernic. Gras şi bine dispus. Că doar are de ce să fie vesel. Are pălincă destulă, bani să-şi ţină feciorii la facultate la Cluj, caii îi sunt bine hrăniţi, şi-o mai luat şi un Gip care nici nu-i aşa de vechi. I-o fost bine întotdeauna, frate-său la primărie, celălalt la silvici ceva şef, la Baia Mare.”

Se salută, că doar se ştiu încă de când erau prunci. Dar acum paznicul e băiat bun, nici nu îl întreabă ce cară în jos în rucsacul ăla vechi de când lumea. Amândoi ştiu că celălalt ştie care este situaţia. Pădurarul se gândeşte, ce să îi mai zică? Că doar îl ştie şi el pe unchiul Fântână. Ştie de gardul dărâmat, ştie de soţia prăpădită, de focul care i-a ars şopronul. Ştie câtă pensie de boală primeşte cu toate că era toată viaţa lui un om care nu fugea de muncă. Şi pădurarul îşi mai aduce aminte cât de mult o iubea pe fata Mărie a lui Fântână, înainte ca ea să plece cu un băiat şi multe fete în Italia.

“-Oricum.. ce i-aş mai putea zice? Că dacă-i fac proces verbal pentru braconaj, o să fie lungi procese, doar pierdere de bani şi de timp pentru fiecare, martori, percheziţii, circ, şi oricum la sfârşit o să primească nişte ani cu suspendare. N-aş fi atât de nesimţit să-i fac rău chiar unchiului Fântână: mai e acolo ăsta micu, Fănel, şi cu toate că are vreo 16 ani, cam bea şi umblă în gaşcă. Poate îmi mai dă foc la casă sau îl pune pe careva de-ai lui să facă ceva trăznaie… Riscurile-s mari. Mă bag în rahat pentru un salar de câteva milioane? Doar nu mi-oi risca casa făcută cu atâtea şmecherii asumate… Ş-apoi ce-or zice ceilalţi, când toţi ştiu că şi pă valea cealaltă sunt alţii care se duc regulat la braconat capre şi urşi şi pușcă ce-or vedea prin munţii ăştia. De ce nu m-am legat de ăia? Că ăia au prieteni printre aştia de sus? De ce nu m-am legat de Văsilică, de Pătru, de Gagea, de Şipotu? Chiar de nea Fântână trebuia să mă leg, când ş-aşa este aşa de sărman. Mai are câtiva ani şi trece în lumea celor drepţi. Ş-apoi ce-i mai important? O capră sau un om?”

 

Şi aşa merg ei împreună în jos, pe potecă, discută de nunta lui Ghio’ cu Florică, de scumpirea pâinii, de speranţa că la anu’ o să sie mai bine, că poate întrăm în scurt timp în UE. Deja au și ieșit din aria protejată, din Parcul Național Munții Rodnei – Rezervație a Biosferei. Şi vine seara…    

 

 Text scris în 2003

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Animal Salbatic. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Braconierul bătrân şi capra neagră…

  1. Horatiu Popa spune:

    Multumesc mult pentru aceasta poveste. Eu sunt preocupat de interpretarea naturii si vreau sa ma „specializez” pe interpretarea chestiunilor controversate, cum ar fi braconaj vs. sursa de trai sau datoria de padurar vs. siguranta familiei/jobului.
    Una dintre metodele de interpretare este povestirea (storytelling)
    si ceea ce ai scris tu se potriveste de minune la metoda aceasta. Cu anumite completari (unele grupuri de vizitatori – mai ales straini – nu cunosc contextele implicite mentionate in povestire – Ceausescu, coasa, emigratia recenta etc.) o sa folosesc si eu povestirea. O sa mentionez de unde am „cules-o”, bineinteles.

    Horatiu Popa
    Asociatia Ecouri Verzi
    http://www.ecouriverzi.ro

  2. Constant spune:

    Fascinanta ta relatare imi aminteste dintr-o consemnare – intr-un nr. al revistei jahrbuch de prin anii 30- al celui mai bun cunoscator a Fagarasilor- Adalbert Bela Szalay-.. Zice insul, citez din memorie, ca intreband ciobanii intalnit pe creste de numele unor varfuri, vai etc, multi fiind din satele Marginimii ii ziceu denumiri stiute de ei din Cindrel sau Lotru, asa ca, iarna mergea in satele de sub Fagarasi si verifica toate toponimiile culese vara, cu cei mai buni cunoscatori ai locurilor – care erau braconierii. Pt. mine a fost o informatie extraordinar de reala – spusa, mai ales de un sas- probabil si ungur.

  3. Horia Scubli spune:

    Surprinzator de bine ai surprins, atat mentalitatea braconierului cat si cea a padurarului….si mai ales trista si crunta realitate a zilelor noastre….:(

  4. Babiciu Gavril spune:

    Numai cine cunoaste realitatea din Borsa poate scrie un astfel de „ravas”. Pacat, mare pacat ca s-a ajuns aici. Ce-a fost in rezervatie n-o sa mai fie. S-ar putea ca si Marmotele sa aiba aceeasi soarta. Pielea lor este valoroasa. Carnea!?, s-a vandut si cea de cal, asa ca nu se stie niciodata! Doamne fereste-ne de mai rau!

  5. meda spune:

    Dumnezeule mare, nimic nu justifica exploatarea irationala a lemnului sau „recoltarea” faunei cinegetice de pe anexa 2 ca sursa de venit pt traiul zilnic! Banii ajung sa fie prapaditi la fel de repede si fara folos cum au fost si facuti… ajung la nepotii de la facultate din Cluj (adica mare parte se duc pe cafenele, haine si alte nimicuri) sau pe o masina noua sau o casa mare si inutila. Oamenii au uitat ca nu le trebuie decat pamantul de sub picioare si munca pentru hrana, imbracaminte si adapost. Nu exista muritori de foame la tara, doar niste tineri nauci lacomi si batranii spalati pe creier (nu e usor sa ai la activ atatia ani de comunism si 1 sau 2 razboaie) care au impresia ca daca nu au bani le e foame. Am fost la Borsa si m-a uimit contrastul dintre curtile cochete cu gazon si mizeria din paraul ce trece prin fata portii… casa e oglinda sufletului, dar casa e si dincolo de gard… aceea e uitata, asa cum si cotloane de suflet sint uitate si servesc momentan pentru depozitarea gunoiului. Se intampla si la case mai mari, nu numai la borseni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s