Parcul Național Gir – India

Parcul Național Gir – cea mai captivantă etapă din perioada petrecută în India

notițe și imagini din 2005

Pădurea Gir este cea mai mare pădure compactă formată de arbori cu frunze căzătoare din zona semi-aridă a vestului Indiei. Este situat între 20 grade 40’ și 21 grade 50’ latitudine nordică, și 70 grade 50’ și 77 grade 50’ longitudine estică. Văi largi, platouri izolate, dealuri vălurite, un relief de origine vulcanică, dar și cu roci sedimentare (calcare, gresii) și metamorfice. Scurgerea generală a bazinelor actuale este orientată spre sud și sud-vest.  Climatul este tropical musonic, având un anotimp secetos foarte fierbinte. Există trei anotimpuri, vara cu temperaturi de până la 43 de grade C, iarna cu temperaturi care coboară până la +10 grade C și perioada musonilor care este între mijlocul lui iunie până în septembrie, mare parte a precipitațiilor căzând în iulie și august. Global luat, zona este foarte aridă, chiar dacă primește anual 600-1.000 mm de precipitații; musonul este nu foarte regulat, iar precipitațiile sunt distribuite neuniform, de aceea secetele puternice sunt frecvente. Acum totul este uscat, dar când va veni anotimpul ploios, când musonul va aduce ploile acelea adevărate, totul va redeveni verde, iar râurile vor trece peste praguri în spectaculoase cascade.

Parcul Național Gir propriu-zis, are o suprafață de 258,71 kmp și este înconjurat de o mult mai mare suprafață, de 1.153,42 kmp, aflată sub protecție de un grad mai redus, denumită Gir Wildlife Sanctuary, înființat în 1965 (încă înaintea declarării Parcului Național, din 1975). Pe lângă acestea, mai este o arie de 470,5 kmp, declarată zonă tampon.

work in progress

Păunul (Pavo cristatus) este pasărea națională a Indiei. Prin Parcul Național Gir sunt foarte mulți păuni sălbatici. Peste tot vezi grupuri-grupulețe de 2-6 exemplare, mai rar exemplare singuratice. Caută hrană printre frunze, semințe, prin preajma tufelor de Zizyphus numularia. Femele sunt mai terne, dar masculi sunt colorați spectaculos, cu penaj albastru-metalic cu reflexe verzui în unele părți ale penajului. Ochii de păun de pe penele codale, ca și penele de pe cap care formează o mică creastă, îi dau un aspect parcă de necrezut. Nu am văzut masculi cu coada desfășurată în evantai (coada este desfăcută mai ales în perioada de curtare a femelelor din perioada de reproducere), sunt destul de retrași și nu te lasă să te apropii mai mult de 15-20 metri. În vechi texte sanskrite, păunul este denumit «gloria zeilor», chiar și până acum pasărea fiind protejată de localnici în multe zone ale Indiei, ca simbol al «Zeului Indian al Junglei: Krishna». Păunul este răspândit pe tot teritoriul subcontinentului indian. Masculul are 180-230 cm lungime (cu coadă) iar femela are 90-100 cm. Păunul sălbatic trăiește în India, sud-estul Pakistanului, Nepal și Bhutan. În subcontinentul indian există și o altă specie de păun, mult mai mare decât Pavo cristatus, denumit Pavo muticus, la această specie masculul ajungând la o lungime totală de 180-300 cm (cu coadă), iar femela având 100-110 cm. Este prezent insular și rar în nord-estul Indiei și în Bangladesh. Are gâtul verde și nu albastru, în rest seamănă bine cu Pavo cristatus. Subcontinentul indian este populat de numeroase specii de prepelițe, găini-himalaiene, fazani, păuni, în total fiind 27 de specii. Pe o mare parte din nord-estul Indiei trăiește Gallus gallus, dar trăiesc în India și G. sonneratii și G. lafayetii, toate aceste găini (și cocoși) fiind foarte asemănătoare cu găinile domesticite.

Acum totul este uscat, ars, frunzele din cei mai mulți copaci cad sau au căzut deja. Gir are o întinsă «pădure foarte uscată de tek» (Tectona grandis) conform clasificărilor locale ale tipurilor și subtipurilor de pădure. Este formată din arbori cu frunze căzătoare, cu o înălțime de cca. 15-25 de metri. Dar, pe lângă această specie dominantă a parcului, mai există și alte specii de arbori (spre exemplu Sterculia urens și Ficus benghalensis), precum și tufărișuri țepoase, zone înierbate care acum sunt pârjolite de soare, totalmente uscate. Mai sunt și bălți, mlaștini, lacuri, stâncării. Construcții ale termitelor ies peste tot în evidență, ridicându-se la 1-1,8 m de la nivelul solului. Cu ocazia turelor prin parc, am tras pe nas atât praf în zilele astea, că orice narcoman drogat ar fi invidios pe mine🙂 Îmi ajunge pentru o buna perioadă :). Când mașina se mișcă, praful rămâne după noi, dar imediat cum oprim să vedem ceva, totul este înglobat în masa de particule fine: ochii, nasul, gura, totul e plin cu praf, să nu mai zic că aparatura foto devine în scurt timp de o culoare gălbui-roșiatică… hainele, gențile, părul, arată de parcă aș fi săpat un șanț (ceea ce nu mi s-a mai întâmplat, încă :), sau aș fi străbătut o peșteră argiloasă uscată.


Prin sanctuar, un tren trecea șuierând printre arbori și tufe; a apărut ca din senin, după o curbă, tăind calea mașinii de teren în care eram; nu trebuia mult să fie un accident. Rețeaua de cale ferată a Indiei are 62.000 lungime. Mulți tineri sau săraci din India călătoresc pe acoperișul vagoanelor, pentru a nu-și cumpăra bilet.

Cerbul sambar (Rusa (Cervus) unicolor nigra)… Niște cerbi mai mai mari și solitari, din care am văzut vreo 10 exemplare. Seamănă destul de mult cu cerbul de pe la noi, dar aparțin speciei (și subspeciei) Rusa unicolor nigra, animal numit de localnici «Sambar». Nu am reușit să fac o poză bună cu vre-un mascul, în schimb am reușit să surprind o femelă cu fața plină de viață și urechile mari uitându-se mirată în obiectiv… Erau atât de prietenoase și finuțe aceste animale, mă și gândeam, cum poate un vânător să ucidă așa ceva din plăcere? Populația lor a crescut și ea ca rezultat al protecției de care se bucură: erau 706 exemplare în 1974, 760 în 1979, 772 în 1985, 1.764 în 1990, 2.262 în 1995 și 2.300 în 2001!

Cerbul pătat sau chital (Axis axis). Cel mai frecvent dintre mamiferele mari din zonă este un cerb pătat, o specie din familia cervide, care seamănă cu lopătarul Dama dama introdus și pe la noi; are dimensiunea undeva între cerb și căprior; este prezent prin păduri, în tufărișuri și în zonele înierbate deschise. Petele albe pe un fond cafeniu, sunt prezente atât la femele cât și la masculi. Pasc în grupuri de 3-15 exemplare, femele, iezi și masculi. Am văzut cum un corn al unui astfel de cerb atârna agățat pe trunchiul unui copac, iar mai încolo am văzut și un cerb care avea doar un corn, celălalt fiind deja pierdut în procesul de înnoire anuală a coarnelor. Chiar discutam cu ceilalți «participanți la ieșire», cât de greu trebuie să îi fie să se plimbe cu un singur corn care îi trage capul într-o parte. Totodată, am văzut și exemplare care aveau coarnele în creștere, deja formate cam la jumătate din dimensiunea finală, coarnele fiind acoperite cu o blană finuță. Când acești cerbi aud strigătele de avertizare ale maimuțelor (ale langurului comun), înțeleg că este un avertisment care arată apropierea unui prădător, și se refugiază în direcția opusă. Evoluția populației acestei specii arată o creștere semnificativă, de la 4.517 în 1974, la 8.431 în 1979, apoi 10.466 în 1985, 27.600 în 1990, 32.067 în 1995 și 46.000 în 2001. Asta da management al «vânatului»! Prin frecvența sa acest cerb pătat reprezintă o bază trofică importantă pentru carnivorele mari ale zonei.

O cucuvea din specia Athene brama stă liniștită pe un arbore uscat; cu o privire indiferentă se uită la noi de la câțiva metri. Soarele de apus îi luminează fața; penajul mătăsos are o finețe care te face să te minunezi. Imediat va porni să vâneze șoareci și insecte diverse. Este o pasăre care are cca. 21 cm lungime, penaj cafeniu cu pete albe și este larg răspândită în India, fiind doar una dintre cele 32 de specii de bufnițe ale subcontinentului. La Gir mai este prezentă și bufnița Bubo zeylonensis. Dintre speciile cunoscute și de pe la noi, în India le putem întâlni aproape pe toate: Athene noctua, Aegolius funereus, Asio otus, Asio flammeus, Strix aluco, Bubo bubo (aici la Gir trăiește Bubo bubo bengalensis), Otus scops și Tyto alba, dar, cum ziceam mai sunt și multe altele…

Antilopele nilgai sau blue bulls (Boselaphus tragocamelus) sunt niște ierbivore de mari dimensiuni, aparținând familiei bovide; masculii cei mai mari pot depăși 300 kg. Aceasta este cea mai mare dintre speciile de antilope din Asia. Localnicii o numesc «vaca-albastră», ceea ce i-a dat o anumită protecție în India, unde vaca este un animal sfânt. Frumos a fost un mascul uriaș de care ne-am putut apropia admirându-i eleganța mișcărilor și frumoasa blană întunecată negricios-albăstruie, dar am facut poze și cu o femelă care are lângă ea un stârc de cireadă. Femelele au culoarea nisipului, cafeniu-gălbui, și se integrează bine în peisajul uscat, au o homocromie care le face greu de observat de la distanță. Evoluția populației lor arată stabilitate în linii mari, cu fluctuații normale: 1.528 în anul 1974, 2.033 în 1979, 2.081 în 1985, 1.524 în 1990, 1.856 în 1995 și 1.200 în 2001. Aceste antilope mai fac și pagube prin terenurile agricole din apropierea parcului…

Ierbivorele mari (ord. Artiodactyla) sunt numeroase ca specii și prezente în număr foarte mare ca indivizi, reprezentând o bază trofică abundentă pentru carnivore. Ierbivorele mari (ungulate) au fost evaluate periodic (și s-a făcut și raportarea numărului de ungulate la populația de lei): pe teritoriul parcului, totalul ungulatelor a fost de 9.635 (53,5 ungulate/leu) în 1974, apoi la 14.964 (73,0 u/l) în 1979, apoi 16.905 (70,7 u/l) în 1985, apoi 32.792 (115,0 u/l) în anul 1990, apoi 38.221 (125,7 u/l) în 1995, apoi 52.000 (159.0 u/l) în 2000. Gazela chinkara (Gazella bennetti sau Gazella gazella benetti), este singura specie de gazelă la care ambele sexe au coarne. Aparține familiei bovide. Înălțimea lor este de 55-70 cm, greutatea este de 12-20 kg. Trăiește în păduri rare, zone înierbate cu tufărișuri intercalate. Trăiește până la 20 de ani. La Gir, este reprezentată de o mică populație care prezintă fluctuații numerice destul de semnificative, populație care avea 195 de exemplare în 1974, 330 în 1979, 311 în 1985, 972 în 1990, 387 în 1995 și 550 în 2001. În total în statul Gujarat sunt circa 6.000-7.000 de exemplare. Antilopa cu patru coarne sau chausinga (Tetracerus quadricornis), aparține și ea familiei bovide, fiind printre speciile semnificative ale ierbivorelor mari prezente în pădurea Gir. Evoluția populației arată fluctuații mari dar rezonabile, de la 967 în 1974, la 1.042 în 1976, 1.063 în 1985, 427 în 1990, 441 în 1995 și 850 de exemplare în 2001. Mai există aici o mică populație de antilopă blackbuck sau antilopă indiană (Antilopa cervicapra), o antilopa cu blana închisă pe spate și părțile laterale, delimitată clar de partea ventrală deschisă, și care are niște coarne lungi și răsucite-spiralate.

Mistrețul (Sus scrofa). În pădure, în zonele mai dese, mai înfrunzite și mai umbrite, pe unde sunt mari exemplare ale arborelui Ficus benghalensis, vedem prin desiș de multe ori mistreții. Unicul reprezentant local al familiei suide, acest mistreț aparține aceleași specii care este și pe la noi, Sus scrofa, dar exemplarele de aici sunt mult mai mici și mai negricioase. Este amuzant să îi vezi cum fug în coloană, cu coama zburlită, întunecați-negricioși și cu colții albi. Îmi aduc aminte de «mistrețul cu colții de argint» care aici chiar că se potrivește, la contrastul colților cu blana lor de tentă negricioasă. Populația de mistreți este și ea fluctuantă, având 1.922 de exemplare în 1974, 2.365 în 1979, 2.212 în 1985, doar 505 în 1990, apoi 1.214 în 1995 și 2.500 în anul 2001. Mistreții fac ravagii prin terenurile agricole ale sătenilor, situate în vecinătatea parcului.

Hulmanul, langurul Hanuman, langurul comun, denumirile sub care apare această specie, Presbytis entellus

La Gir au fost observate până acum peste 300 de specii de păsări. Păsările sunt foarte diverse, peste tot vezi că mișcă ceva. Pe arbori diverse specii mărunte necunoscute de mine măcar la nivel de gen, apoi acvile și ciocănitori, bulbuli și sfrâncioci, prigorii și muscari, o diversitate de nedescris. Prin pădure și printre tufărișuri, nenumărați păuni sălbatici. În aer găi și șorecari, pe lângă ape ibiși, berze, egrete, cormorani, păsări cu gât de șarpe, stârci, pescărei albaștri, un paradis ornitologic… Pe lac sunt mulți cormorani, dar stau la mari distanțe de locurile vizitate de noi. Mai trec câteva exemplare prin zbor și pe lângă noi. În subcontinentul indian, pe lângă două specii de cormorani care trăiesc și pe la noi (Phalacrocorax carbo si Ph. pygmeus), mai sunt și Ph. niger și Ph. fuscicollis. Pe tufele de lângă noi, sfrâncioci, careva dintre cele 10 specii care trăiesc pe aici; printre ele există și specii cunoscute de acasă, Lanius collurio, L. excubitor, L. minor. Un stârc purpuriu se ridică de lângă apă, mai încolo o codobatură de munte Motacilla cinerea prezentă și pe la noi. Pe lângă bălți vedem multe egrete mici (Egretta garzetta), precum și stârci purpurii (Ardea purpurea) și stârci de noapte (Nycticorax nycticorax), aceste specii trăind și la noi. Mai sunt aici și câteva exemplare de Ardeola grayii, o pasăre cafenie-pătată, de vreo 45 cm lungime totală, care se hrănește cu broaște, insecte și pești mărunți. Totuși, diversitatea de aici este mult mai mare față de situația europeană, în subcontinentul indian fiind prezente 21 de specii de stârci și egrete. Subcontinentul este populat de 9 specii de berze, printre care și Ciconia ciconia și C. nigra de pe la noi.

Am văzut mai multe specii de păsări răpitoare de zi. Printre cele mai interesante este Spilornis cheela, o specie de acvilă-șerpar care trăiește în zone împădurite și având și mlaștini: se hrănește cu șerpi, șopârle și broaște. Are pe cap o creastă proeminentă. Penajul este brun-cafeniu, cu pete ocelare cu centrul alb și contur inferior negricios. Cuibărește din decembrie până în martie, având cuib pe copaci mari, și depunând un singur ou. Dintre păsările răpitoare de zi, există aici Hieraaetus fasciatus, Aquila rapax și Spizaetus cirrhatus etc. Mai sunt pe aici pelicani, vulturul Gyps calvus, pasărea ogorului Burhinus oedicnemus (care este și pe la noi), apoi cioara-fazan Centropus sinensis, găinușa de pustiu din specia Pterocles exustus, iar dintre variatele păsărele, interesante sunt Pitta brachyura și Terpsiphone paradisi.

Termitiere.

Conform datelor oficiale, la Gir au fost semnalate până acum peste 2.000 de specii de insecte. Prin parc câte un fluture, o libelulă, dar nimic «serios». Am văzut câțiva fluturi mai interesanți, dar niciodată locurile nu erau OK pentru fotografiere. Mai sunt niște bondari mari, «metalizați», ceva asemănător cu bondarii care pe la noi se învârt pe lângă trunchiurile copacilor uscați (specia numită Xilocopa violacea) dar cei de aici sunt de 2-3 ori mai mari!

Mamiferele carnivore (ord. Carnivora) reprezintă una dintre atracțiile importante ale pădurii Gir. Leul asiatic (Panthera leo persica). Primul leu pe care l-am văzut era pe lângă un curs lent de apă; ne-am apropiat, doi lei erau pe drumul «forestier», un altul se plimba în jos pe un versant apropiat, printre arbori. Nu s-au deranjat, chiar s-au întins pe jos la vreo 10-15 m de noi, apoi agale au plecat spre o vale din pădure. Leii nu sunt deloc sperioși, îi vedem și pe lângă drum, chiar pe drum se plimbau doi; se zice că apar frecvent și în apropierea așezărilor umane.

Am mai văzut într-o altă zi încă patru lei într-o zonă îngrădită, denumită Gir Interpretation Zone, Devalia, o arie care are 412 hectare și unde te poți plimba cu niște autobuze ale parcului. Ironia este că în afara gardului, erau alti doi lei, dintre care masculul era cel mai frumos, cel mai impunător dintre exemplarele pe care le-am văzut aici. Gir este o atracție turistică vizitată anual de cca 60.000 de turiști, iar cca. 100 de familii trăiesc doar din veniturile din turism. Această zonă îngrădită, unde se pot vedea numeroase specii de ierbivore precum și carnivorele caracteristice pădurii Gir, a fost gândită în ideea reducerii presiunii turistice care ar afecta aria protejată propriu-zisă, și totodată pentru a permite turiștilor ca într-un timp scurt să vadă animale sălbatice în mediul lor natural de viață.

Adevărata arie protejată, Parcul Național Gir și Sanctuarul care îl înconjoară, este renumit în primul rând pentru leii săi asiatici, singura populație a acestor animale care există în libertate, în sălbăticie, la ora actuală. Așa cum se poate observa din denumirea științifică, leul asiatic este o subspecie a singurei specii de leu de pe Planetă (deci este din aceeași specie cu leul african).

Cândva leul asiatic trăia prin toată Asia, din Asia Mică prin Peninsula Arabiei, Persia și India până spre Asia de Sud-Est. Dar, catastrofal, leul acesta a fost stârpit de peste tot, actualmente existând doar această mică populație din pădurea cu frunze căzătoare, tufărișurile și poienile de la Gir.

Dimensiunile leului asiatic sunt mai mici comparativ cu leii africani (275 cm lungime totală, 115-200 kg), masculii au coama mai mică decât leii africani, în așa fel încât li se văd urechile din blană, iar smocul de pe vârful cozii este diferit. Se hrănesc cu animale sălbatice, antilope nilgai, mistreți, cerbi, languri (maimuțe), păuni etc, dar și cu animalele domestice sau semidomestice ale localnicilor: cămile, bivoli indieni, vaci etc. Contrar leilor africani, leii asiatici trăiesc în grupuri mai mici. Masculii vânează singuri, ei doborând mai mult animale domestice, pe când femelele prind mai ales ierbivore sălbatice. Speciile domestice reprezentau istoric circa 75% din hrana lor (Joslin 1973, Berwick, 1974), dar actualmente proporția s-a redus, fiind de doar 36% din hrana lor (R. M. Naik, Ravi Chellam, A. J. T. Johnsingh, 1993). Este clar că animalele domestice ale tribului Maldhari, trib care încă trăiește în parte pe teritoriul parcului, sunt atractive ca pradă pentru lei. Animalele domestice sunt în locurile cele mai accesibile, în zone deschise, se mișcă lent comparativ cu cele sălbatice și deci sunt o pradă mai ușoară. După ce înfulecă din carne cât pot, hoiturile sunt consumate de vulturi, așa că leii trebuie din nou să vâneze. Există și câteva cazuri de atac al leilor asupra oamenilor, din care 2-3 au fost fatale în ultimii ani (dacă leii ucid animale domestice, rănesc sau omoară oameni, parcul plătește compensații…). Leii trăiesc în grupuri formate din câteva femele adulte și puii lor, împreună cu câțiva masculi. Femela are perioada de gestație de 108-110 zile. Un exemplar trăiește cca. 15 ani.

Azi se zice că sunt 327 de exemplare, dar ele provin dintr-un grup mult mai mic… Seria de date provenite din estimări sau din evaluări ale populației, prezintă o tendință de creștere a populației în secolul 20: în 1880, Col. Watson estima totalul lor la cca. 12 animale, în 1893 Statul Junagadh de pe atunci estima cca. 31 animale, în 1905 Maj. Carnagie zice de 60-70 de lei, dar tot în 1905 Statul Junagadh de pe atunci estima cca. 100 de exemplare, în 1913 Mr. Wallinger estimează ceva peste 20 de exemplare, în 1920 Sir P. R. Cadell vorbește de cca. 50 de animale, în 1936 Statul Junagadh de pe atunci certifică numărarea a 287 de exemplare, în 1950 Mr. Winter Blyth menționează 227 exemplare, în 1955 tot Mr. Winter Blyth număra 290 de exemplare, în 1963 Forest Department Gujarat (FDG) numără 285 de lei, ca după aceea FDG să numere în 1968 – 177, 1974 – 180, 1979 – 205, 1984 – 239, 1990 – 284, 1995 – 304, 2000 – 327 de exemplare de lei.

În cartea «India, Ghid Complet» Editura Aquila ‘93, publicată la Oradea în 2003, traducerea lucrării engleze având titlul «Insight Guide India», Apa publications GmbH & Co, 2002, scrie: «În anul 1900, rajahul din Junagadh îl invitase pe vicerege, lordul Curzon, la un shikar (vânătoare) de lei. Când viceregele a acceptat, într-un ziar a fost publicată o scrisoare, care punea la îndoială decența unei anumite persoane importante, care aducea și mai multe stricăciuni speciilor aflate pe cale de dispariție. Lordul Curzon nu numai că și-a anulat shikar-ul, ci la și sfătuit pe rajah să protejeze leii rămași, ceea ce acesta a și făcut.»

Numărul minim (bazat pe o estimare) din această serie de date, a fost atins în anul 1880. Prima evaluare a populației a fost făcută doar în 1936, când au fost numărate 287 de exemplare. În 1965, leii erau doar în interiorul Parcului și al Sanctuarului, dar creșterea ulterioară a populației a dus la situația ca animalele să ocupe arii din ce în ce mai extinse, fiind forțate de concurența dintre ele. Exemplare tinere sunt împinse spre teritorii din ce în ce mai îndepărtate, deoarece toate teritoriile din Parc sunt deja deținute de alți lei, care îi alungă. Astfel, unele ajung până la coastele Mării Arabiei (începând cu anul 1995), iar o leoaică cu doi pui a ajuns în 1995 chiar pe insula Diu, de unde a fost capturată și readusă în Parc. Există acum 4-5 populații satelit (de 8-15 exemplare fiecare), în afara populației consistente din cadrul ariei protejate.

Când vezi cât de aproape erau de extincție, cât de puțini au rămas și de ce detalii insignifiante depinde supraviețuirea… Chiar că au fost pe muchie de cuțit (sau pe vârf de pușcă), și asta doar din cauza oamenilor, a vânătorului care privește cu indiferență rezultatul devastator al acțiunilor sale inconștiente, stupide.

Studierea sistematică a leilor a început în 1969, în cadrul «Gir Lion Project» demarat de Bombay Natural History Society și finanțat de Smithsonian Institute și Yale University din USA. Pentru a înțelege dinamica populației de lei, din 1979 au fost înregistrați separat masculii, femelele și puii din interiorul parcului (la un moment dat, leii au depășit granițele ariei protejate): în 1979 erau 76 masculi, 100 femele și 85 pui, pentru ca în 1985 să fie 88-100-64, în 1990 82-100-67, în 1995 94-100-71, iar în 2001 101(20)-114(12)-55.

Deoarece provin din atât de puține animale, exemplarele actuale sunt foarte apropiat înrudite, deci sunt foarte asemănătoare genetic, cu o homozigotare puternică și o slabă variabilitate genetică, ceea ce duce la scăderea vigurozității animalelor și la o mai slabă adaptabilitate la schimbările inevitabile ale mediului. Nu s-au observat semne fizice ale degenerării produse de reproducerea între exemplare înrudite; totuși se pune problema ca femelele să fie înseminate cu spermă provenită de la masculi aflați în captivitate la diverse grădini zoologice, neînrudiți cu aceste exemplare.

Leoparzi (sau pantere) Panthera pardus. Într-o ieșire când eu nu eram acolo ci în altă parte a parcului, colegii de tură cu care ne-am dus la Gir au văzut un exemplar de care s-au apropiat cu mașina până la vreo 10-15 metri. În anul 1974 erau 142, în 1979 – 161, în 1985 – 201, în 1990 – 212, în 1995 – 268 iar în 2000 – 311 exemplare de leopard. Se vede că managementul parcului a fost capabil să crească populația lor. Leoparzii ajung la 40-80 kg și o lungime de 180-220 cm (cu coadă cu tot). Trăiesc atât în pădurile dese, cât și în zonele cu luminișuri sau în cele despădurite, unde capturează cerbi, câini, antilope, mistreți, păuni, oi, capre etc. Frecvent leoparzii trag prada sus în copaci, unde o devorează în liniște, fără a se expune concurenței celorlalte carnivore care pot să îi alunge de lângă hrană doar la nivelul solului. Femelele nasc câte 3-4 pui, după o gestație de 95-105 zile. Leoparzii intra și în sate, nu se prea sfiesc de prezența umană, conform celor spuse de ghidul nostru local.

Hiena (Hyaena hyaena) aparținând familiei hienide dintre carnivore, are o populație crescătoare dar fluctuantă la Gir, de la 63 de exemplare în 1974, la 84 în 1979, 192 în 1985, cu o scădere la 97 în 1990, apoi o revenire la 137 în 1995. Dintre carnivore, pe lângă cele amintite mai înainte, pe aici mai trăiesc:

– canide: șacali Canis aureus (prezent și la noi), vulpea bengaleză (Vulpes bengalensis),

– mustelide: ratelul sau bursucul de miere Mellivora capensis,

– viveride: civeta indiană mică Viverricula indica, apoi civeta comună de palmier Paradoxurus hermaphroditus,

– herpestide: mangusta indiană mică Herpestes auropunctatus, mangusta „ruddy”  Herpestes smithi,

– felide: pisica de junglă Felis chaus (denumirea știintifică seamană cu cel al pisicii domestice) etc. Alte două specii de feline sălbatice, Felis lybica ornata și Felis (Prionailurus) rubiginosa sunt mult mai rare.

Ibiși: Pe lângă un curs de apă am văzut ibisul negru Pseudibis papilosa, o pasăre care are cca 68 cm, un cioc lung și încovoiat în jos, apoi o pată roșie pe cap, o bandă albă pe aripă și niște picioare puternice, mari și roșiatice; se hrănește cu șopârle, melci, scorpioni și coleoptere, conform cărții «Birds of India» scrise de Jagjit Singh și publicată la New Delhi în 2001. Pe lângă aceștia, dintre ibiși mai sunt pe aici și Plegadis falcinelus (care este și la noi, și este numit țigănuș) și Threskiornis melanocephalus.

Pe lângă un mic și lent curs de apă aflat aproape de secare, vedem Vanellus indicus, un nagâț frumos și agil. În subcontinentul indian mai trăiesc și specii cunoscute nouă, Vanellus vanellus și V. leucurus, iar pe lângă astea mai sunt V. malarbaricus, V. cinereus, V. duvaucelii, V. gregarius.

În parc există mai multe lacuri, înconjurate de zone mlăștinoase. La marginea unui astfel de lac mare, am fotografiat o pasăre cu gât de șarpe, Anhinga melanogaster, care stătea pe o creangă uscată de lângă apă; cu niște mișcări șerpuitoare incredibile ale extrem de lungului său gât își învârtea în toate direcțiile capul, se uita când încoace, când încolo. La un moment dat se satură și zboară, plonjând în apa lacului nu departe de locul său anterior. Exemplarele din această specie prezintă un gât foarte lung și subțire; trăiesc pe apele interioare, dar uneori apar și în zonele umede costiere.

Crocodilii ies să se sorească pe insulițe sau pe malul apelor.

Pe o bară de nămol care iese din apele unui mare lac, stă la soare un crocodil Crocodylus palustris de vreo 2 metri (aparține Ord. Crocodilia, fam. Crocodylidae). Lângă el câteva păsări, egrete și stârci, stau la distanțe mici. Pare ciudat că ele stau indiferente, fără să se ferească din fața eventualului pericol. Cea mai mare populație a acestui crocodil în Gujarat se află aici, de-a lungul apelor din pădurea Gir. Dealtfel, la Gir trăiesc 37 specii de reptile, printre care pe pancartele de la centrul de vizitare am văzut specia de țestoasă Geochelone elegans, care aparține familiei Testudinidae, dar mai este o specie în Gir, Lissemys punctata, o țestoasă din familia Trionyctidae. Pe lângă crocodili și țestoase, dintre reptile mai sunt numeroase specii de șopârle și șerpi. Șopârlele aparțin mai multor familii, dintre Gekkonidae fiind prezente: Hemidactylus brooki, H. flaviviridis, H. triedrus, apoi din familia Agamidae: Calotes versicolor, Sitana ponticeriana, dintre Chamaelonidae specia: Chamaeleo zeylanicus, dintre Scincidae: Lygosoma punctatus, Mabuya carinata, M. macularius, iar dintre Varanidae: Varanus bengalensis.

În Parcul Național Gir, cu ocazia lungilor discuții despre faună mi-au fost oferite diferite informații, verbal sau sub forma de documente electronice, totodată mi s-au recomandat câteva situri web relevante, din care (împreună cu cărțile pe care le aveam) a rezultat înțelegere bună a situației crocodilului de mlaștină.

 

Crocodilul de mlaștină sau mugger-ul (Crocodylus palustris Lesson, 1831), este cel mai comun dintre cele 3 specii de crocodilieni care sunt prezenți în India. În subcontinentul Indian, se zice că multe sate aveau bazine în care țineau Crocodylus palustris, dar eu nu am reușit să văd așa ceva, este drept că nici nu am căutat special. Se zice că era normal ca străinii care treceau prin zonă să contribuie cu ofrande la hrănirea acestor animale sacre.

 

Termenul „crocodil” derivă din grecescul „krokodeilos”, care tradus înseamnă „vierme perlat”, atunci când „kroko” este perlă, iar „deilos” este vierme sau om (îmi place similaritatea🙂; acest nume se referă probabil la scuturile evidente ale pielii animalului. În demunirea latină, denumirea de specie provine din latinescul „palustris” care înseamnă „mocirlos” sau „mlăștinos”, referindu-se la habitatul preferat al acestei specii. Denumirea engleză de „mugger” provine din „magar” care în limba hindusă înseamnă „monstru acvatic”.

 

Lacul Hirlan din Gujarat, o acumulare artificială de apă, este considerat ca având cea mai mare concentrație de Crocodylus palustris. Acesta este un exemplu cum specia poate trăi bine și în lacuri de baraj, lacuri de retenție, canale pentru irigații, etc. Este o specie de apă dulce, trăind în lacuri, râuri și mlaștini, uneori intrând și în mlaștini costiere, lagune salmastre. Preferă zonele cu ape lent curgătoare și puțin adânci. În habitatele sale, lacurile și cursurile de apă seacă frecvent în anotimpul secetos, ceea ce face ca crocodilii să strabată distanțe de până la câțiva km pe uscat, în căutarea unor ape încă existente. Se zice că dacă nu găsesc apă, își sapă excavații în care se adăpostesc în aceste perioade cu deficit de apă. Chiar dacă trăiește în aceleași arii geografice cu Gavialis gangeticus, în general aceste specii ocupă habitate diferite.

 

Este prezent pe subcontinentul Indian (India, Bangladesh, Pakistan, Nepal), ajungând în vest în Iran, iar în sud ajungând până în Sri Lanka (unde este considerat ca având o subspecie aparte, C. p kimbula, taxon nerecunoscut în totalitate de lumea științifică); cândva a trăit și în Burma, de unde a fost exterminat. Este posibilă și existența în alte arii din Indo-China. Fosile ale acestei specii sunt găsite destul de des în subcontinentul Indian, fiind descrise din depozite Pleistocene din valea Narbada sau din Miocenul superior din Tripura.

 

Crocodilul de mlaștină ajunge la maxim 5 m lungime (media este de 3,9 m lungime), fiind mai mic decât crocodilul de apă sărată sau decât crocodilul de Nil, și nu este nici pe departe atât de periculos pentru om cum sunt celalate specii anterior menționate. Masculii sunt mai mari decât femelele. Adulții au un colorit închis uniform, cenușiu sau brun, uneori având și benzi transversale slab vizibile. Botul este lat, cel mai lat dintre speciile din genul Crocodylus, ceea ce îi oferă o forma asemănătoare cu a aligatorilor. Prezintă 13-14 perechi de dinți pe falca superioară și 14-15 perechi pe falca inferioară, având în total 66-68 de dinți. În zona ventrală a gâtului prezintă scuturi mai mari (ca și Alligator mississippiensis), care probabil că au rol protector pentru perioada cât se deplasează în apele mlăștinoase puțin adânci. Pe spate prezintă 4 rânduri de scuturi dorsale; exemplarele din Sri Lanka aparțin eventual la o subspecie aparte, C. p. brevirostris (dupa alte surse, C. p. kimbula), având 6 asemenea rânduri de scuturi dorsale. Una dintre populațiile din Sri Lanka, în apele Wilapalawewa din Parcul Național Yala, prezintă culoare roșiatică atunci când în sezonul de reproducere a ostracodelor, pielea crocodililor este acoperită de ouale roșii ale acestora. Modul de viață asemănător cu cel al aligatorului nord-american a dus la caractere morfologice asemănătoare, care au evoluat convergent.

 

Se hrănesc preponderent cu pești mai mari, dar consumă și amfibieni, reptile (preponderent șerpi și uneori țestoase), păsări, mamifere acvatice, mamifere terestre de dimensiuni mai mici. Exemplarele mari pot captura și ungulate tinere (din speciile Cervus unicolor, Bos gaurus etc.) sau maimuțe. Pot consuma cadavre umane ajunse în apă (în India exiată larg răspânditul obicei al arderii pe rug și al aruncării resturilor în apa râului…) În general acest crocodil nu atacă oameni.

 

Împerecherea are loc în ianuarie-aprile, cuiburile fiind în general în nisipurile care se ridică deasupra nivelului apei. Construcția cuibului adevărat, este precedată adesea de câteva “săpături de încercare”. Din februarie până în mai, femela depune (10) 25-30 (48) de ouă, având 60 mm pe 45 mm. Se cunosc și cazuri de femele (în captivitate) care au depus două ponte într-un sezon, la un interval de cca 40 de zile; în libertate nu sa observat până acum acest fenomen. Ponta este acoperită cu nisip și sol, ceea ce duce la formarea unei gramezi de 1,5-2,15 m diametru și o înălțime de 0,6-0,9 m. Nu este ușoară identificarea unui asemenea cuib la o inspectare superficială a terenului. Ouăle sunt prădate de varani, șacali, manguste, porci etc., ca și de comunitatea umană locală. Femelele păzesc cuibul în perioada de incubație a ouălor, care durează 55-75 de zile. La momentul eclozării, puii emit din ouă semnale sonore, un fel de mârâit-orăcăit, iar unul dintre părinți excavează cuibul. În general femela este cea care păzește cuibul, apoi îl deschide și transportă puii în apă, dar în captivitate sa observat că și masculii fac asta. Părintele care deschide cuibul, ajută la eclozarea puilor din ouăle total incubate, prin luarea în gură a oualor și rularea lor fină între dinții săi ascuțiți, astfel ajutând la tăierea cojii și eliberarea puiului. Puii care pot ieși singuri din ou, atrag atenția adultului prin sunete și prin ridicarea repetată a capului și mișcarea cozii, iar adultul îi colectează în gură, în punga gulară de sub limbă, și îi transportă la apă. Când masculul desface cuibul, femela așteaptă în apă ca puii să fie aduși în punga gulară a mascului. Puii stau în vecinătatea părinților aproape un an.

 

Sa constatat că temperatura ridicată a cuibului duce la apariția preponderentă a puilor masculi (numai masculi la 32,5 grade C, iar femele apar atât sub cât și peste această temperatură!), iar temperatura redusă duce preponderent la female (numai femele între 28 și 31 grade C); acest fenomen a fost denumit determinism sexual dependent de temperatură (TSD Temperature-dependant Sex Determination). Puii eclozați au cca 25-30 cm și 60-100 grame. Pe corp prezintă pete laterale închise sau benzi transversale negricioase, iar pe coadă au o dungă în zig-zag. Puii se hrănesc mai ales cu pești mici, cu broaște, crustacee și insecte. Sunetele emise de puii stresați, declanșează o rapidă apropiere a părinților care vin să îi apere. Legătura dintre pui se menține prin grohăituri-orăcăituri. În primii doi ani de viață, rata medie a creșterii este de 6 cm pe lună, iar maturitatea sexuală este atinsă la 6 ani de către femele (la 1,7-2 m lungime) și la 10 ani de către masculi (2,6 m lungime). Fertilitatea femelelor se păstrează până la vârsta de cca 30 de ani. Pot atinge o vârstă de peste 40 de ani.

 

Statutul de conservare a speciei. Se estimează că populațiile din libertate ale crocodilului de mlaștină totalizează un număr de 5.000-10.000 de exemplare; populațiile devin fragmentate, din ce în ce mai reduse și izolate una de alta. Cea mai semnificativă populație este în Sri Lanka, având cca. 2.000 de exemplare; în India există probabil cca 3.000-5.000 de exemplare, dar acestea sunt “împrăștiate” în cca. 50 de populații locale relativ mărunte. Statutul de conservare a speciei este arătat de prezența sa pe Anexa 1 a CITES (Convenția de la Washington), iar pe Lista Rosie a IUCN este considerat vulnerabil: VU A1a, C2a.

 

Pe la începutul anilor 1800, crocodilii de mlaștină erau comuni în India. În trecut, vânarea pentru piele a fost nereglementată și a dus la scăderea populațiilor până la împingerea lor pe marginea extincției. În Myanmar ultimul crocodil de mlaștină a fost văzut în libertate în anul 1867. În țările unde specia mai persistă, braconajul (inclusiv pentru a deservi medicina tradițională) și colectarea ilegală a ouălor continuă și acum, dar actualmente pericolul major provine din degradarea și pierderea habitatelor ca rezultat al dezvoltării industriale, agricole și urbane; realizarea de baraje pe râuri duce la schimbări majore în habitat, ceea ce sa constatat că afectează și comportamentul crocodililor și hrana care le este la dispoziție; pierderea habitatelor duce la inexistența de arii unde animale înmulțite în captivitate să poată fi eliberate în scopul repopulării; multe exemplare din natură se încâlcesc în plase de pescuit, când crocodilii încearcă să captureze pești prinși în plase…

 

Reproducerea în captivitate și reintroducerea în libertate a avut succese în India, unde aceste activități au început în 1975, după care au fost continuate până recent în unele arii protejate, când au fost descurajate de către guvernul Indian. Dealtfel, guvernul Indian a descurajat și încercările de a evalua potențialul economic produs de crocodili. În captivitate există acum exemplare mai multe decât se pot elibera în natură, unde nu se prea găsesc habitate care să le permită supraviețuirea, mai ales ca rezultat al creșterii opunerii populației locale indiene față de reintroducerea de crocodili. În 1994 erau câteva mii de exemplare în captivitate, cărora nu s-au putut găsi habitate cvasinaturale unde să fie eliberate…

Cobra cu ochelari (Naja naja)

Daboia russelii


Șerpii prezintă și ei o diversitate mare de specii, începând cu Typhlopidae familie reprezentată de Ramphotyphlops braminus, la familia Boidae reprezentată de Eryx conica, E. johnii, Python molurus, apoi familia Colubridae reprezentata de Ahaetulla nasutus, A. pulverulenta, Amphiesma stolata, Boiga trigonatus, Dendrelaphis tristis, Elaphe helena, Lycodon aulicus, Oligodon arnensis, O. taeniolatus, Ptyas mucosus, Argyrogena fasciolata, Sibynophis subpunctatus, Calliophis melanurus. Șerpii veninoși sunt reprezentați de două familii, de Elapidae având speciile Bungarus caeruleus, Naja naja și de Viperidae reprezentate de Daboia russelii și Echis carinatus.

Din mersul mașinii observ un mare pescărel albastru, ce stă pe o tufă lângă pârâu; îi zic șoferului să oprească și să întoarcă puțin, așa că ne apropiem la câțiva metri de splendida bijuterie aripată. Penele îi sclipesc în bătaia soarelui; stă liniștită iar eu fac câteva fotografii. Vin și celelalte mașini, toate se opresc și cu toții privim de aproape ființa asta măruntă cu exuberantele ei culori. Ea se uita la apă, apoi la noi, iar la apă, iar la noi și tot așa. Speră să vadă ceva pește, o insectă sau o broască mică, să plonjeze și să o captureze. Este Halcyon smyrnensis, o pasăre care are cca 28-30 cm, deci este mult mai mare comparativ cu pescărelul albastru de la noi Alcedo atthis, această a doua specie fiind și ea prezentă în India, inclusiv la Gir. Dealtfel, în subcontinentul indian sunt 12 specii de pescărel albastru!

Am văzut mai multe manguste comune (Herpestes edwardsi), dar erau în general cam departe și aveau o viteză foarte mare, se retrăgeau rapid. La un moment dat au apărut două exemplare pe lângă noi, dar ne-au observat și într-o fugă foarte alertă au dispărut printre tufele uscate. Am reușit să fac o fotografie cu una dintre ele, când era într-o zonă mai liberă, pe un versant uscat lipsit de vegetație. Aceste animale sunt cam de dimensiunea unei vidre mai mici.

La Gir trăiesc în total 38 de specii de mamifere. Managementul adecvat al populațiilor, reducerea braconajului și toate celelalte măsuri luate de Forest Department Gujarat începând cu 1968, au dus la o creștere a populației de lei de la 177 la 327, iar a populațiilor de ierbivore mari (cerbi, antilope, mistreți etc.) de la un efectiv total de 9.600 la nivelul anului 1974 la un efectiv actual de cca. 52.000 de exemplare. Vedem deci un succes extraordinar, atât privind creșterea populațiilor de carnivore mari cât și în ceea ce privește creșterea populațiilor de ierbivore, până la limita capacității de suport a ariei. Toate acestea au fost realizate printr-un management adecvat, nu ca și pe la noi.

Din ord. Insectivora, trăiește aici un chițcan din familia soricide, anume Suncus murinus, precum și un arici din familia erinaceide, Paraechinus micropus. Ordinul chiropterelor (lileci) este și el reprezentat, fiind prezente aici atât megachiroptere cât și microchiroptere. Dintre liliecii frugivori de mari dimensiuni, trăiesc aici vulpi zburătoare indiene (Pteropus giganteus) cu blana roșcată și patagii mari și negre, masculii având 1,3-1,6 kg iar femelele 0,9 kg; trăiesc aici și lilieci de fructe cu nas scurt (Cynopterus sphinx), ambele aparținând familiei Pteropodidae. În Gir, veneam seara cu mașinile zgâlțâindu-ne pe un drum plin de bolovani, spre locul unde eram cazați; la un noment dat, o bufniță se ridica de la marginea drumului și trece pe deasupra noastră la mică distanță; lângă mine stând, un profesor la Frankfurt, neamț tăcut și rece, mă întreabă dacă am văzut pe undeva vulpi zburătoare, ca ar dori și el să vadă. Îi zic că dacă face rost de o vulpe, restul rezolv eu. Hohote de râs, bună dispoziție, după o lungă zi prin arșiță, praf și mlaștini, o zi normală de teren. Eu nu am reușit să văd vreuna de aproape, din când în când se mișca ceva sus de tot prin arbori, care era ceva de genul ăsta… dar a le vedea bine sau a le fotografia… era nefezabil. Doi dintre americani, soț și soție, mi-au povestit că au văzut la Ahmedabad, nu departe de CEE (locul conferinței noastre), niște copaci plini cu aceste chiroptere. Ziua stau pe crengi, ca niște saci negri-roșcați atârnați de crengi, câteodată mai tăcuți, alteori mai agitați, iar seara se desprind în aer și zboară spre plantațiile cu pomi fructiferi, spre marea neplăcere a fermierilor. Pe lângă liliecii frugivori mari, mai sunt prin Gir și lilieci dintre Vespertilionidae, anume Pipistrellus coromandra și dintre Emballonuridae, specia Taphozoous melanopogon.

Rozătoare (ordinul Rodentia). E plin de veverițe dungate, numite veverițe de palmier cu cinci benzi, Funambulus pennanti, niște rozătoare din familia sciuride. Au dimensiunea asemănătoare cu a celor de pe la noi. Frecvent ele stau cu capul în jos pe trunchiuri, îmbrățișând arborele, iar dacă devin nervoase își mișcă coada în spasme. Mișcările lor sunt sacadate, mai evident decât a veverițelor de pe la noi. Dintre rozătoare mai trăiesc la Gir: porcul spinos indian Hystrix indica (frecvent) aparținând familiei hystricide, apoi din familia cricetide o specie de hârciog numită gerbill indian (Tetera indica), precum și mai multe specii din familia muride: Mus booduga, Rattus rattus (șobolanul negru care trăiește și în România, cu toate că este mult mai rar decât șobolanul cenușiu, Rattus norvegicus), Bandicota indica, Bandicota bengalensis. Există pe aici și o specie de iepure (ord. Lagomorpha), iepurele indian Lepus nigricollis. O specie rară a Gir-ului este pangolinul indian Manis crassicaudata, un mamifer cu solzi, care se hrănește cu furnici; aparține familiei Manidae din ordinul Pholidota.

Bulbul (Pycnonotus cafer) este o pasăre de 20 cm lungime, cu penaj cafeniu în general, cu capul negricios și cu o pată roșiatică în zona subcodală. Trăiește în perechi, în zone cu tufărișuri, livezi și petece de terenuri înierbate. Se hrănește atât cu insecte cât și cu fructe, fructe de pădure și nectar. Are un cântec metalic, care este foarte interesant. În subcontinentul indian există 21 de specii de bulbul.

Animale domestice: Bivolii indieni. Ne oprim să admirăm niște bivoli păstoriți de un localnic din tribul Maldharis; animalele domestice sunt ținute noaptea în aceeași încăpere în care dorm și oamenii. În urmă cu câțiva ani musonul nu a venit în India, iar asta a produs o secetă inimaginabilă, ceea ce a dus la situația ca animalele să nu aibă ce mânca. De la sute de km distanță, animalele au fost îndreptate spre pădurea Gir, una dintre puținele păduri care s-au mai păstrat; o pădure care nu a căzut pradă expansiunii incredibile a populației umane. Când multe zeci de mii și sute de mii de vaci au ajuns la Gir (și mult mai puțini bivoli), indienii au tăiat crengile de pe copaci, pentru ca frunzele să fie consumate de animalele slăbite piele și os. Turmele au fost în parte salvate, dar pădurea resimte și acum acest impact al lipsei musonului acelui an.

În Gir trăiește tribul Maldhari. Acest trib, acești oameni, teoretic sunt parte integrantă a ecosistemului Parcului, totuși se încearcă «relocarea» lor. Trăiesc în mici așezări în pădure, în grupuri de construcții mărunte, denumite «ness». Aceste sate sunt înconjurate de garduri reprezentate de tufe țepoase, care apără animalele domestice de atacurile leilor și leoparzilor. Băștinașii maldhari se plimbă prin zonele locuite de lei, fără a avea vreo pușcă pentru a se apăra. Hrana tribului este reprezentată de laptele și carnea bivolilor pe care îi cresc, iar balega lor este vândută în vecinătatea parcului, având «rol» de combustibil. În ultimele sute de ani, odată cu creșterea stocurilor de animale domestice, pășunile s-au degradat, ierbivorele sălbatice s-au redus ca număr, iar leii au devenit preponderent prădători ai turmelor domestice. În anul 1972 a început relocarea populației maldhari de pe suprafața Parcului. La început au fost 129 de «ness», cu 845 de familii, 4.802 oameni și 16.842 de animale domestice. Cu relocarea, o familie a primit gratuit 3,2 hectare de teren agricol în afara Parcului și 610 mp de teren pentru construcția unei case. Până în 1986, din cele 845 de familii, 580 au fost relocate, astfel că multe «ness» au devenit abandonate totalmente, iar altele sunt slab locuite. În parcul național nu mai sunt «ness» locuite, dar în aria Sanctuarului Gir mai persistă încă 54, în care mai trăiesc permanent sau temporar 361 de familii de maldhari. Aceștia mai au și acum peste 10.000 de animale domestice… Relocarea este un «succes parțial», deoarece integrarea în comunitățile agricole a acestor nomazi crescători de animale este problematică…

Pe lângă populația tribală, mai există și 14 «forest settlements» unde trăiesc cca. 4.500 de oameni și 4.200 de animale domestice. Oamenii aceștia au primit terenuri în concesiune pe 15 ani, pentru a fi cultivate agricol. Oamenii din exteriorul Parcului produc o presiune mare asupra acestuia, deoarece în India suprapopulația umană este mare iar parcurile sunt astfel în permanent pericol de a fi «colonizate»…

În zona sanctuarului Gir, prin anii 1969-1970 a fost evaluat numărul de animale domestice care pășunau aici, iar cifrele arată că erau 21.000 de exemplare permanente, pe lângă care mai apareau înca de două ori atât în sezonul secetos (fiind aduse din ariile invecinate) astfel ca uneori erau aici peste 60.000 de animale domestice. Degradarea pășunilor a fost o rezultantă logică și evidentă, iar ierbivorele domestice își reduceau populația permanent în zona sanctuarului. Ca urmare a sesizării acestor probleme, în 1971 a fost pornit un proiect denumit Gir Development Scheme. Animalele domestice au fost scoase în mare parte din zona sanctuarului, au fost înființate puncte de control pe șosele, familiile tribului Maldahari au fost relocate în mare parte între anii 1972-1986, în 1975 a fost înființat Parcul Național în cea mai bună zonă din punct de vedere al conservării biodiversității, tăierea arborilor a fost stopată, a început plata compensațiilor pentru pierderea de animale domestice, rănirea sau uciderea oamenilor de către carnivorele sălbatice, și a fost crescut numărul de rangeri dotați cu vehicule bune, aparatură de comunicare și arme pentru a putea patrula într-un mod apropiat de nivelul necesităților și a interveni eficient în cazul constatării de nereguli.

Există încă probleme legate de presiunea exercitată de localnicii satelor tribului Maldhari, încă existente, precum și a noilor «forest settlers», ale căror animale domestice mânâncă hrana ierbivorelor sălbatice. Braconajul este puternic redus ca rezultat al activităților de pază, dar totuși nu se poate zice că este totalmente eliminat dintre probleme. Există probleme minore cu tăieri ilegale de arbori și cu braconaj sporadic, dar ele sunt într-adevăr minore, ceea ce se vede din densitatea animalelor sălbatice până la capacitatea de suport a mediului.

La Gir avem baza la Lyon Safari Club – A Luxury Wildlife Lodge, cum scrie la intrare. În vecinătatea construcțiilor este o mare plantație de mango, mangotierii fiind înfloriți chiar acum; au niște mari inflorescențe de un roz palid și o aromă placută-îmbietoare. Toată zona din vecinătatea Parcului Național Gir este o mare producătoare și exportatoare de mango, fructe produse în întinse livezi. Vezi câțiva cocotieri, diverse alte specii de palmieri și alți arbori necunoscuți, tufe cu flori frumos colorate. Sub un abrupt versant este un râu aproape secat. Dincolo de el pasc niște capre domestice, înalte și suple, cu blana neagră și niște urechi foarte lungi și atârnate pe părțile laterale ale capului; nu au cornițe. Una dintre ele sare în sus cu o hotărâre demnă de un scop mai bun și face asta de o bună vreme. Celelalte stau liniștite. Păstorul își aprinde un mic foc din vreascuri. Cât despre astfel de capre, le vezi peste tot pe unde am fost prin India, cu sau fără păstori, în grupuri mai mici sau mai mari.

Pe sârmele de lângă restaurant vezi aproape permanent niște prigorii verzi și cu penele centrale ale cozii (rectrice) lungi și ascuțite. Se ridică în aer, mai prind câte o libelulă, apoi se pun din nou pe cabluri. Fotografiez una, dar nu de prea aproape, că la apropierea oamenilor zboară și se așează cu câțiva metri mai încolo. În subcontinentul indian există 6 specii de prigorii, printre ele și singura specie prezentă și la noi, Merops apiaster. 

Lyon Safari Club este primul loc unde mânânc fără a fi scârbit, mâncare asiatică adevărată, gătita. Fiind cu vesticii ăștia, mă simt mai în siguranță, iar când văd cum mânâncă cu toții, accept și eu. Suport mâncarea asta usturătoare piperată super-codimentată, ca maghiar care sunt obișnuit cu așa ceva de prin Ungaria… este buna la gust: curry cu ardei iuți, coriandru și ghimbir, plus cine știe câte alte ‘chestii’…

Cât am stat aici, am mâncat zilnic tot felul de preparate: toate erau foarte condimentate, chiar plăcute la gust, tot felul de fierturi din diverse legume, orez, mazăre, carne de oaie în sos de migdale, un iaurt alb-gălbui servit în farfurioare de tablă!, apoi paste făinoase și niște clătite întărite pe care “chelnerul” ți le pune în farfurie direct cu mâna lui, făcând ture în jurul mesei și întrebând cine mai dorește. Chiar a remarcat una dintre englezoaicele din Tanzania, că ar fi mai bine și mai estetic dacă ar pune farfuria acea mare în mijlocul mesei și atât! Dar ce să faci, tradiția obligă :(. Indienii aceștia vor să fie drăguți, vor să ajute, dar pentru asta ar trebui să știe și cum pot să o facă. Mai erau și mâncăruri de care nu m-am atins: pulpe de pui având în exterior un strat de spanac verde-închis, sau diverse sosuri de culori ciudate. La un moment dat stăteam la masă chiar la ușa bucătăriei, și pe ușa întredeschisă vedeam ce este înăuntru. Ceva incredibil, pe jos grămezi de coji de legume, pungi cu diverse «mâncăruri» încă nepreparate, diverse ingrediente în «n» borcănașe, vase nespălate în grămezi, ce să mai zic, o igienă fără de hal. Și acesta este cel mai bun loc posibil, luxul de care zice la intrare!

Dormim în camerele unei mari construcții coloniale engleze, un mare U cu zeci de camere înșirate, cu uși care se închid cu zăvoare și cu lacăte uriașe. Noaptea, dinspre curte, se aude răgetul leilor dinspre pădure. Dintre plantele și animalele prezente în Gir, unele sunt prezentate pe pancartele mari de lângă centrul de vizitare al parcului, care este în imediata vecinătate a clădirii. În fiecare zi ne-am dus dimineața și seara în diverse arii ale Parcului Național. Aveam patru mașini de teren închiriate, toate fiind deschise, permițând o bună observare a terenului.

Noaptea, la casa în U de lângă centrul de vizitare, pe copacii mari și deși din curte și din împrejurimi este o gălăgie incredibilă. Ciorile! Corvidele, ca și iarna pe la noi, se adună seara în arbori, iar înainte de a se liniști, se ceartă pentru locuri, se ridică în zbor și iar coboară, o lungă perioadă de forfotă și ceartă. Croncănesc pe nenumărate voci, mai răgușite sau mai suave, mai hotărâte sau mai împăciuitoare. Aici există cioara de casă (Corvus splendens), care are 40-45 cm lungime, spate și aripi negre, o pată neagră pe frunte și pe gât, iar în rest este cenușiu-închis. Puțin mai mare este cioara de junglă, Corvus macrorhynchos, de 46-59 cm, cu penaj negru asemănător unui corb, dar având dimensiuni mai mici decât acesta (un corb, Corvus corax, care dealtfel este și aici și pe la noi, are 58-69 cm). În total sunt pe aici 24 de specii de corvide, dar comparativ cu cele două specii menționate anterior, celelalte sunt mult mai rare, mult mai puțin răspândite. Sunt relativ multe specii care sunt prezente și pe la noi și aici (Pica pica, Nucifraga caryocatactes, Corvus monedula, Corvus frugilegus, Corvus corone, Corvus corax, plus la noi extrem de rare Ph. graculus, Phyrrhocorax phyrrhocorax).

Diversitatea ornitofaunistică a subcontinentului indian este incredibilă, și îți poți da seama de asta dacă faci o plimbare și vezi cât de multe specii de păsări sunt, sau chiar și prin simpla răsfoire a cărții «Pocket Guide to the Birds of the Indian Subcontinent», scrisă de Richard Grimmett, Carol Inskipp și Tim Inskipp și publicată în 1999. Cartea include speciile de pe întreg subcontinentul indian, care este ocupat într-o proporție covârșitoare de India, dar care mai cuprinde și state mai mici invecinate: Pakistan, Nepal, Bhutan, Bangladesh, insula Ceylon (Sri Lanka) și măruntele Insule Maldive din apele Oceanului Indian. Multe păsări care cuibăresc în Siberia, China sau Europa, traversează Himalaya sau o ocolesc și ajung în India, ca să ierneze; vin aici gâște, cocori, multe păsări răpitoare, nenumărate păsărele…

Există aici 20 de specii de cuci, printre care și Cuculus canorus de pe la noi, apoi 11 specii de caprimulgi printre care și Caprimulgus europaeus al nostru (la Gir este prezent frecvent Caprimulgus asiaticus), apoi 6 specii de dropii printre care și Otis tarda și Tetrax tetrax, apoi 60 de specii de păsări răpitoare de zi, și foarte numeroase specii de pescăruși, limicole, rațe etc. Există în subcontinentul indian 15 specii de papagali, toți verzui cu cioc roșu, roșiatic sau gălbui, și cu diferite desene de detaliu. Dintre cojoaice, aici trăiesc 5 specii, printre care și Certhia familiaris de pe la noi. Există 8 specii de Sitta, printre ele nu se află specii europene. Exista 11 specii de grauri, printre care și Sturnus vulgaris și Pastor roseus de pe la noi. Nume cunoscute de pe la noi, ca și Upupa epops, Coracias garrulus, Tichodroma muraria etc, se pierd printre nenumăratele familii, genuri și specii exotice pentru noi: există multe specii de minivet, câteva specii de munia, apoi 11 specii de păsări rinocer, prinia sunt 20 de specii, babbler sunt 12 specii, myna sunt 8 specii. Drongo (reprezentată aici de 9 specii) sunt niște păsărele negre, cu coadă bifurcată, coada fiind foarte lungă la multe dintre specii. Se hrănesc cu insecte pe care le capturează în zbor. În Gir am văzut frecvent specia Dicrurus macrocercus, dar din păcate niciodată nu destul de aproape ca să merite să fac o poza cu ea. Sunt multe specii de sturzi-mierle, numai din genul Zoothera (care nu este pe la noi) în subcontinentul indian sunt 9 specii. Păsările soarelui (sunbirds), sunt reprezentate de 14 specii pe subcontinentul indian, toate sunt păsări mărunte, foarte agile, și au ciocul fin ca o pensetă și încovoiat în jos. Păsările de nectar purpurii (Nectarinia asiatica) au cca 10 cm, masculul având penaj metalizat negru-purpuriu, iar femelele fiind brun-oliv cu gălbui. Trăiesc în zone cu arbori mai rari, în tufărișuri și grădini. Se hrănesc cu nectar și cu insecte.

Ne atrage atenția câte un copac parcă în flăcări, din cauza florilor mari roșu cu negru, florile fiind înghesuite una lângă alta pe crengile deja desfrunzite. Conform publicației «The Gir», (editor Mahesh Singh et colab, 2003), în pădurea Gir au fost semnalate 507 specii de plante, aparținând la 345 de genuri și 97 de familii. Există aici 132 de specii de arbori (26,03%), 48 de specii de arbuști (9,47%), 232 specii de plante ierboase – herbs (45,76%), 64 specii de liane (13,61%) și 26 de ierburi – grass (5,13%). Această publicație oferă multe date interesante; chiar dacă este a doua ediție are și foarte multe greșeli la denumirile științifice, aproape că putem zice că mai multe ar fi greșite decât cele corecte. Dar ce mai contează, asta este în India.

Plimbare prin sat. Cu un bărbat american și soția lui, ieșim prin sat să facem câteva poze. Vin cu noi și cei doi organizatori și un șofer din India, ca să fie prin preajmă dacă e nevoie de ceva ajutor. Americanii mai au nevoie foarte urgent și de niște medicamente antidiareice, ca și mai mulți din grupul nostru, că deja le-au terminat pe toate. Știam eu de ce mânânc biscuiți cu Pepsi în locurile unde nu păreau atinse standardele igienice minimale…

Prin sat magazinașe cârcite și scufundate în mirosul degradării, un fel de garaje cu tot felul de ciudățenii de vânzare. Pe o tarabă văd nuci de cocos, pe alta banane, ananas cât încape, dar nici măcar nu-mi pun problema că aș dori să gust ceva. Pe o altă tarabă, apa în niște sticle murdare, fără ca sticlele să aibă dop sau altfel de închidere, ci pe toate este pusă câte o mică lămâie, ca să nu intre praful. Mă gândesc acum la pliantele și cărțile și CD-urile și conferințele la care mai auzi de nevoia asigurării apei de băut; la noi nu pare o problemă reală, dar aici nu au nici apă de băut sigură. Cine știe și asta din sticlele jegoase de pe tarabă oare din ce surse provine, poate o fântână, poate altceva, dar cred că dacă m-aș uita la o picătură sub microscop ar fi ceva ca și o minigrădină zoologică, cu tot felul de parameci, amibe, euglene și «n» alte specii unicelulare eucariote, sau bacteriene procariote, ori germeni ai unor boli virotice (care nu se văd la microscop optic) sau ciuperci dintre care unele produc infecții fungice…

Pe marginea străzilor, mulți oameni stau și așteaptă, ca vânzători sau ca și cunoscuți ai acestora, pur și simplu povestesc și nu fac nimic «util». Trecători care nu se grăbesc nicăieri, apoi unul are o oglindă veche atârnată de gard și un brici mare, îi bărbierește pe cei dornici de a arăta «proaspeți». Oameni stând pe marginea drumului, oameni care se mișcă uneori de coace-colo, dar nu pare că sunt într-o pauză, cam ăsta e stilul lor de viață. Frecvent femeile au câte un inel în nas, unele inele ajungând până la buze. Mulți bărbați sunt în haine care inițial erau albe, mulți au cercei sau ceva de genul acesta, niște clipsuri mari de aur care se prind pe marginea pavilionului urechii, uneori înconjurând aproape totalmente urechea. Este destul de ciudat să vezi aurul acela, pe urechile acestor oameni care sunt atât de săraci că nu au nici măcar niște apă sau haine rezonabile, sau eventual un săpun.

O fată/ femeie, cu un copil și un soț la fel de copil se uită la mine ca la o minune. Mă uit în ochii ei și se întoarce rușinată. Copilul mă privește și el de parcă ar vedea un extraterestru. Nu am culoarea pielii lor, nu sunt ca ei. Eu sunt gras, ei sunt slabi. Eu am haine curate, ei au zdrențe. Plus că mai am și aparatele foto! Cine știe ce pot să am în geanta aceea de pe umăr. Oare de unde vin, ce caut pe aici și unde plec? Cam astea poate să le gândească copilul? Capăt de lume, sau puțin dincolo! Mă uimește cât de diferit este față de tot ce vedem prin Europa. Europa, acasă. Acolo unde acum este noapte și este iarna, iar aici este o zi de vară sclipitoare. Dar ce folos pentru oamenii ăștia?

Pe străzi vezi femei care adună dejecțiile vitelor, aceste paste pline de praf, apoi le întind frumos la soare, făcând niște plăcinte cu care ulterior fac foc pentru a găti. Uneori vezi și câte 100-150 de plăcinte de astea stând la soare, așteptând să se întărească. La plăcinte, înainte :)


Stârcul de cireadă, Bubulcus ibis, o pasăre rară pe la noi, în India este omniprezentă pe lângă marile mamifere domestice și pe lângă cele sălbatice. Oriunde pasc turmele, aceste păsări sunt și ele prin preajmă. Uneori doar câteva exemplare, alteori cu zecile, stau pe lângă vite, bivoli, cerbi sau antilope care pasc, se plimbă în iarbă prin preajma lor și capturează insecte, în special lăcuste și muște, dar mânâncă și lipitori, broaște și șopârle. Odată am văzut câteva exemplare de astfel de stârci cum stăteau liniștite pe spatele bivolilor care se deplasau lent. Bivolii aceia negri și păsările albe, cu un penaj imaculat, în lumina ultimelor raze solare…

Rudyard Kipling (1865-1936), a dăruit Lumii minunate pagini despre India din perioada Imperiului Britanic. S-a întors în Anglia în 1889, când la 24 de ani era deja cunoscut pentru succesele sale nuvelistice. Mowgli, Cartea Junglei, deși cea mai cunoscută scriere a lui, este doar una dintre textele sale, printre care altele sunt mult mai profunde, pline de fascinante pagini despre relațiile interumane dintre britanici și indieni, despre iubire și lupte… inevitabile. Când văd peisajul actual indian, parcă nu seamănă cu ceea ce este descris în Cartea Junglei, parcă totul este deja mai puțin sălbatic și mai mult o amintire decât o realitate. Tigrul Sher Khan este o raritate în India, mai sunt câteva sanctuare unde populații mai sunt menținute, dar restul teritoriului Indiei a fost suprapopulat de nenumărați Mowgli, care cresc și dau și ei naștere la alții și la alții, așa încât populația țării a depășit incredibila cifra de 1 miliard. Asta înseamnă de peste două ori mai mult decât UE!

Luate toate la un loc, zona Gir este interesantă, cu o biodiversitate foarte mare și cu un mare număr de exemplare ale animalelor ierbivore și carnivore. Managementul parcului este eficient, cu toate că cei implicați ne povestesc de diferite probleme legate de impactul multor pelerini care vizitează cele câteva mănăstiri din zonă, apoi de impactul unor activități de minerit de suprafață, de dorința multor indieni de a se stabili în zonele acestea și a începe activități agricole etc. Anual câteva animale sunt ucise de trenurile care circulă pe o cale ferată primitivă; între 1984 și 1995, 11 lei au fost astfel uciși de tren. Au fost făcute eforturi pentru a reduce numărul trenurilor, ca și pentru reducerea vitezei lor de deplasare, iar noaptea circulația pe calea ferată este oprită. Se dorește ca pe viitor să fie oprită și circulația pe drumurile publice în perioada nopții, pe teritoriul sanctuarului. La Gir, focurile, mai ales în perioada secetoasă și extrem de caldă, reprezintă un pericol care amenință permanent: am văzut mari pancarte pe care scrie în engleză că un chibrit are cap dar nu are și minte! Să nu îl aruncați că poate provoca un dezastru!

Managementul parcului organizează tabere pentru copii, am văzut și noi corturile lor la marginea unei păduri, într-o zonă îngrădită la malul unei ape. Anual se organizează 90 de tabere de educație ecologică, la care participă cca. 4.800 de tineri. La centrul de vizitare există panouri explicative cu procesele ecologice, cu biodiversitatea parcului și istoria ariei protejate. Se vând tricouri, șăpcuțe, hărți, broșuri, mici amintiri sculptate etc. În fiecare seară se fac proiecții de filme în aer liber, unde vizionarea este gratuită; sunt prezentate diferite problematici legate de Gir; într-o seară am văzut și eu un film bine făcut despre lei și modul lor de hrănire.

Rezultatele sunt clar pozitive: vegetația din parc este bogată (față de condițiile climatice date și față de cum arăta înainte de activitățile de conservare a biodiversității), o vegetație capabilă să asigure hrana ierbivorelor. Populațiile de animale sălbatice sunt viguroase, mari, la limita capacității de suport a parcului, leii și alte specii prezentând tendința recolonizării/ recuceririi zonelor învecinate, de unde au fost anterior eliminați de om. A fost frumos să văd toate aceste aspecte, să pot discuta cu cei care se ocupă de Natură în aceste locuri.

© dr. Peter Lengyel

Acest articol a fost publicat în Asia. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Parcul Național Gir – India

  1. George spune:

    Superb. You must have enjoyed during this trip

  2. Mihacea Liliana - Marioara spune:

    Va multumesc, domnule Peter Lengyel!
    Cu ajutorul dvs. calatoresc cu ochi si mintea prin locuri despre care nu stiam, sau stiam foarte putine lucruri.

    Cu stima,
    Mihacea Liliana – Marioara

  3. cristina spune:

    Multumim frumos! Sunteti extraordinar!

  4. Nicu Lazar, ATE Caltun-Club UNESCO, Curtea de Arges spune:

    MULTUMESC!

    FIE CA IN ANUL 2012 SA AVETI PARTE DE SANATATE, MULTE CALATORII, GANDURI BUNE, BUCURII, ASA CUM VA PROPUNETI!

  5. Teodora spune:

    Superb!!!

  6. Gopakumar R spune:

    Wonderful pictures! Congratulations!

  7. Pingback: FOTO Parcul Național Gir – Natura captivantă a Indiei | TOTB.ro - Think Outside the Box

  8. Mihai spune:

    impresionant!

  9. peterlengyel spune:

    TOTB: Un sfert din India se transforma in desert

    “Pământul devine steril, degradarea se întâmplă văzând cu ochii”

    http://totb.ro/un-sfert-din-india-se-transforma-in-desert/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s