Ecologie şi Maramureş

Extraordinar de plăcut este să vizitezi Ţara Maramureşului, să priveşti peisajul, oamenii, clăile de fân şi casele de lemn, munţii şi văile, plantele şi animalele de o diversitate captivantă. Să priveşti prin obiectiv, să poţi arăta şi altora unele aspecte, este o activitate care întregeşte plăcerea experienţei unice a fiecărei zile. Conştienţi că dacă dorim un prezent şi un viitor mai bun, protecţia mediului nostru de viaţă este interesul nostru fundamental… acţiunile noastre rezultă din gândirea personală, din fiecare decizie luată de individul uman unic și irepetabil, situat într-un context la fel de irepetabil. Înţelegem oare cine suntem şi ce facem?

Liniştită după-masă târzie, Soarele alunecă spre apus. Cântă un greier în iarba păşunii. Mai începe unul să ţârâie şi apoi altul şi altul şi tot peisajul se umple de naturaleţea pură şi liniştitoare a concertului insectelor. O lume care aşa era din ceţuri preistorice cum este şi astăzi, versantul stâncos plin de greieri, cosaşi, lăcuste, gândaci şi fluturi, libelule şi bondari, sute de specii de plante cu flori colorate, tufe şi arbori, păsări diverse şi lilieci, cerbi şi urşi. Pâraie şi zone înmlăştinite, libelule şi vidre, cursuri de ape meandrate, creste înzăpezite şi stânci formate din fosilele scoicilor ce au trăit într-o mare a trecutului. Şi mai sunt şi oameni, sate înşirate pe văi sau oraşe de dimensiuni rezonabile.

Prezenţa omului o vedem aproape oriunde în peisajul maramureşean, iar această prezenţă era în mod tradiţional o convieţuire a omului cu restul naturii. Omul ştia că tot ce are primeşte de la Natură, de la lemnul pentru case şi biserici şi porţi şi leagăne, de la iarba care hrăneşte animalele domesticite, de la apa din fântână la fructele de pădure sau cele din livadă. Parcă omul acesta rural percepe în mod concret dependenţa noastră de natură, de mediul nostru de viaţă, începând cu laptele şi carnea, cu fasolea şi pălinca, până la casa şi lingura de lemn, sau cojocul de lână ori îmbrăcămintea de cânepă sau in, toate materiile prime provenind din plante și animale crescute lângă casă sau prin peisajul din apropiere.

Omul acesta rural, tradiţional, conştientizează faptul că bunăstarea noastră, supravieţuirea, depinde de mediul de viaţă. Desigur, ţăranul nu ştie ce-i aceea ‘biodiversitate’ sau ‘ecosistem’, să nu mai zic de ‘Natura 2000’, ‘specii de interes comunitar’, ‘PEBLDS’, ‘CBD’, ‘Convenţia Carpatică’ sau ‘Ramsar’. El simte însă în mod profund şi concret cum, dacă iese din casă, el este în mijlocul naturii, a cărui parte este. El ştie că seceta sau ploile ce nu se mai opresc ar însemna dezastru, foamete generalizată; el ştie că în natură este un echilibru, că ploile şi zilele însorite toate îşi au rostul lor. Omul acesta simplu ştie că trebuie să lase pământul să se odihnească, ştie că dacă pământul lui se va degrada, el nu va mai avea unde să îşi cultive cele necesare existenţei familiei. El ştie că boul sau calul au o anumită capacitate de muncă, el înţelege factorii limitativi ai mediului nostru. El înţelege că dacă apa din fântâna lui este poluată, dacă apa din fântâni este plină de chimicale, nu are de unde să îşi astâmpere setea.

Omul acesta al trecutului ştie că dacă satul lui nu va mai avea pădure, comunitatea va avea o mare problem… în frigul iernilor care vor urma. Prin experienţa convieţuirii milenare cu natura din jurul satului, omul de la sat are capacitatea să observe fenomenele naturale, să înţeleagă şi să respecte mediul natural şi cel social, într-un mod de la sine înţeles. În lumea tradiţională a satului maramureșean, normele de conduită socială nu puteau fi ocolite dacă doreai să rămâi parte a comunităţii: grupul de oameni era într-un echilibru rezonabil cu peisajul, cu munţii şi cu apele, cu diversitatea plantelor şi animalelor care trăiesc în mod natural în Maramureş.

Există o diferenţă majoră între omul de la sate şi omul din oraşul modern. Sensul termenului de ‘comunitate umană’ este totalmente diferit într-un sat unde oamenii se cunosc, faţă de ‘comunitatea difuză’ a metropolei unde milioanele de oameni gonesc doar evitându-se într-o suspiciune fundamentată. Orăşeanul îngâmfat, care vede că toate cele necesare, de la mâncare la băutură şi haine, totul provine din hipermarket, care ştie că apa vine de la robinet, nu are o viziune realistă asupra dependenţei noastre de natură… se crede superior, deși nu are nici o bază pentru pretențiile lui pline de ifose.

Orăşeanul, metropolitanul, El este însă cel care domină lumea politică regională, naţională sau globală. Corporaţii transnaţionale care controlează fonduri uriaşe, prin al lor lobby extraordinar de puternic influenţează guverne ale ţărilor mici sau mari, direcționează agenda dezbaterilor politice… Singurul interes major este îmbogăţirea rapidă a celor din vârf, fără a lua în calcul impactul asupra societăţilor umane devastate, impactul asupra mediului, asupra condiţiilor de viaţă de azi sau lipsirea de resursele minimale a celor care vor trăi cândva pe aici. Dacă apar probleme majore, capitalul se mută rapid în altă ţară, pe alt continent. Moralitatea, etica, respectul faţă de comunitatea din care faci parte, nu îşi găsesc loc în lumea concurenţei acerbe pentru un profit mai mare pe o piaţă globalizată. Singurul scop este Profitul, indiferent de consecinţe. Desigur, o asemenea lume nu este sustenabilă pe termen lung.

Orăşeanul se înstrăinează de natură, nu mai suportă să calce în noroi, în pământul umezit, natura este privită la Discovery sau pe canalul National Geographic, o natură îndepărtată a altor locuri, a altor continente, o natură cu care persoana ta nu are nimic de a face. Ori, natura este privită eventual prin hubloul avionului, prin geamurile telecabinei sau ale maşinii 4X4, din siguranţa infrastructurii tehnologice climatizate, din sentimentul că ploaia nu poate să-ţi îmbibe hainele sau părul, frigul sau arsiţa nu pot ajunge la tine, nici foamea sau setea adevărate.

Desigur, comoditatea vieţii urbane moderne duce la utilizarea unei cantităţi uriaşe de resurse şi la o poluare majoră a mediului nostru de viaţă. Amprenta ecologică a orăşeanului din ‘vestul civilizat’ este de nenumărate ori mai mare comparativ cu amprenta ecologică a ţăranului dintr-o comunitate rurală est-europeană. Savanţii arată că omenirea a depăşit deja acum, cu 25% capacitatea de suport a Planetei noastre, ceea ce desigur nu va putea să continue în acest stil. O creştere economică nelimitată, împreună cu creşterea populaţiei umane globale, este în contradicţie cu limitările impuse de parametri concreţi ai unei mărunte planete. Resursele de combustibili fosili sunt limitate, iar ‘agricultura modernă’ care produce hrana noastră cea de toate zilele, se bazează pe uriaşe cantităţi de energie provenită din ţiţei… resursă energetică ce se va termina în câteva decenii.

Agricultura intensivă, a monoculturilor, care necesită o puternică utilizare de pesticide şi îngrăşăminte chimice, poate duce la subminarea întregii biodiversităţi, aşa cum se constată în vestul Europei, iar impactul atâtor chimicale asupra sănătăţii umane este şi el … dezastru. Maramureşul mai are încă şansa să rămână un teritoriu relativ puţin afectat de impactul destructiv al agriculturii intensive şi să îşi păstreze valorile prin practicarea unei agriculturi ecologice, relativ apropiate de agricultura tradiţională maramureşeană. Este de preferat să cumperi urdă și caș prin contact direct cu câte o anumită persoană de la piața agroalimentară locală, să cumperi cireșe și prune, mere și ridichi de la piață direct de la micii producători locali, decât să îngroși rândul cobailor care consumă produse aduse de la mare distanță, pline de conservanți și pesticide… frumoase, standardizate și atractive ca orice otravă perfect împachetată.

Acum, în cadrul transformărilor socio-economice şi politice datorate globalizării, există o criză puternică a satului est-european. Suspendat între trecutul tradiţional şi viitorul inconturabil, între agricultura de subzistenţă şi subzistenţa în economia de piaţă, comunităţile ţărăneşti sunt “nici în apă nici în barcă”. Se pierd tradiţii, se pierd cunoştinţe şi moduri de gândire, se pierd pe zi ce trece tipuri de organizare socială care au rezultat din multe secole de ajustare la caracteristicile şi limitările oferite de spaţiul de viaţă. Desigur, noul întotdeauna înlocuieşte vechiul, de-a lungul evoluţiei naturale sau sociale. Uneori, noul nu înseamnă neaparat mai bun, mai durabil, mai etic. Spre exemplu, civilizația ‘modernă’ este un model de societate care are o amprentă ecologică mult mai mare decât spaţiul geografic ocupat pentru “locuire”. Se discută despre dezvoltare durabilă, dar nu ştim cum să găsim soluţia pentru a împăca pretenţiile nelimitate ale omului modern cu resursele limitate concret existente. Multe conflicte majore viitoare îşi vor avea rădăcinile în nevoia de acces la resurse: apă potabilă, teren fertil, minereuri, combustibili fosili etc. În mod normal, Maramureșul ar trebui să își poată asigura o oarecare independență alimentară, existând toate condițiile pentru a produce local hrană sănătoasă și gustoasă, perfect îndestulătoare celor care locuiesc acest peisaj… Va veni momentul când oamenii vor conștientiza cât de important este ca măcar hrana cea de toate zilele să o ai asigurată din surse apropiate și sigure, și nu sa fi la cheremul “politicii de prețuri” a tot felul de lanțuri de magazine care au în vedere doar interesul acționarilor lor hiperbogați care se lăfăie undeva pe la ceva casinouri… și îți “bagă pe gât” niște chestii pe care ei nu le-ar consuma niciodată…

Fericirea, împlinirea omului din metropola Vestului nu este mai mare decât cea a ‘omului simplu’ din satul estic. Satul maramureşean tradiţional se bazează pe resursele locale, pădure şi apă, sol arabil şi păşune, pe munca omului şi a animalelor domesticite. Este un model testat ‘pe viu’ pe parcursul a milenii… și evident că este sustenabil. Dintr-un birou oval, acest mod de a trăi poate părea primitiv, ancestral. Totuşi, nu se poate exclude ca pe viitor, acest tip de comunitate tradiţională rurală care se mai păstrează încă în Maramureş, să fie reînviată la scară largă. Poate că ar trebui păstrate schiţele despre plugul tras de boi… Poate că vor fi folositoare. Oricum, stilul de sat izolat în Maramureş are valori rare. Un stil de comunitate în care oamenii se cunosc, se respectă, ştiu că au resurse comune, ştiu că depind unii de alţii, o comunitate care are nu doar un trecut, dar şi un viitor.

Nu doresc să agresez cititorul tânăr cu părţile dezastruoase ale realităţii maramureşene, să fac o listă cu gunoaiele şi cu poluările, scursorile politice şi cu defrişările ilegale, ci în primul rând să îl atrag spre cunoaşterea şi implicit protejarea valorilor naturale maramureşene, a valorilor încă existente şi care strigă după ajutor.

Anul 2915. Un versant însorit, cu vântul care adie lin, cu plante, cu insecte care țârâie, păsări care cântă, aşa cum o fac de zeci sau sute de milioane de ani. Întrebarea este dacă pe deal sunt şi o fată şi un băiat care să le mai observe? Desigur că, undeva în străfundul sufletului nostru, sperăm cu toţii ca răspunsul să fie: da, ei există!

© dr. Peter Lengyel

fragment de text din cartea „Ecosisteme din Maramureș” (2007), cu unele modificări