Genialitatea, antrenorul şi performanţa intelectuală în înţelegerea Lumii: Jurnalul de la Păltiniş


Noica, Pleșu, Liiceanu pot să fie criticați, admirați, desființați, dar nu prea pot să fie ocoliți. Fiind interesat de idei despre modul cum se poate ajunge la performanţe în gândire, îmi propuneam de mult să citesc această carte: Jurnalul de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu, Ediţia 5, Humanitas 2005… însemnări din întâlnirile de la Păltiniş ale filosofului Noica aflat la bătrâneţe, şi a învăţăceilor Liiceanu şi Pleşu. Îndeletniciri ale unor intelectuali interesaţi de filosofie, de gândirea analitică şi critică autonomă asupra Lumii, în anii ciudaţi ai comunismului când a gândi era o crimă. Noica zice: “Nu trebuie să acceptăm nici o autoritate fără spirit critic.. (…) Cine nu mută o problemă, cine nu are forţa dislocantă pentru materia pe care o analizează şi pentru cel pentru care o analizează, acela nu are “raţiune”, ba nici îndreptăţirea de a vorbi şi de a scrie.

În timpurile cenuşii, cultura, gândirea la nivel de performanţă, devin un model de supravieţuire individuală şi de găsire a satisfacţiei; cum scrie Noica: “Ca şi libertatea despre care vorbea Goethe, bucuria trebuie cucerită zilnic.” Şi, ca rezultat al scufundarii în creaţie, se ajunge într-o lume care nu ne este mai accesibila nici în libertatea practică a zilelor noastre, poate chiar din contră! Cum scria Liiceanu: “Orice infern devenea suportabil dacă paradisul culturii era cu putinţă. (…) Dar cultura (…) era naştere a eului, a individualităţii, a gândirii autonome, care se smulgea din lumea imbecilizării forţate şi planificate.

Este interesant de văzut cum comunicarea între persoane inteligente, discuţiile şi susţinerea reciprocă, comentariile scrierilor celuilalt, se coagulează într-o şcoală de gândire în care inteligenţe-împreună sunt mult mai valoroase decât separate. Este o rară excepţie, să existe o atmosferă captivantă de creativitate în mijlocul dezastrului economico-social şi cultural al comunismului, a timpurilor când orice licărire de libertate de gândire era călcata de tăvălugul structurilor de oprimare.

Existau în acei ani sumbri toate şansele să ajungi un dobitoc înregimentat în uniformitatea comunistă, în care individul trebuia să devină manipulabil, manevrabil, fără personalitate şi fără o inteligenţă autonomă. Nu exista libertatea de documentare şi comunicare pe care o oferă în zilele noastre Internetul, librăriile şi bibliotecile aveau doar cărţile selectate de cenzură ca fiind permise, călătoriile în străinătate erau cvasi-imposibile, dar puteai să vezi la televizor pe unde a mai fost cuplul prezidenţial… Descriind o discuţie cu Pleşu, Liiceanu scrie: “După lectura paginilor am stat de vorbă cu Andrei până către 2 noaptea. Discuţie dizolvantă, aporetică, un inventar al handicapurilor noastre culturale – un liceu prost, lipsa lecturilor fundamentale făcute la vremea lor, lipsa deprinderilor de lucru sistematic şi mecanic, capabile să înfrângă humoralitatea degradantă a fiecărei zile.” (aporetic (DEX) = care are aspectul unei dificultăţi de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat).

Era o acută lipsă de modele, de personalităţi care să te poată ajuta să porneşti într-o direcţie fezabilă şi care să nu fie lipsită de sens. Modul în care Noica avea capacitatea de a vedea potenţialul unei persoane, şi totodată stilul de a ajuta manifestarea creativităţii în gândire, este un exemplu, din păcate prea rar în realitatea societăţii umane. Liiceanu scrie: “Dar pedagogia lui Noica nu s-a rezumat niciodată la patetismul unui simplu îndemn. Fiind un antrenor extraordinar, el a ştiut să ne ia din punctul în care ne aflam şi să ne propună idealurile performanţei culturale fără să ne strivească sub ele, dar şi fără să ne lase iluzia că le-am putea atinge trişând. Noica reprezintă de aceea şansa noastră culturală. Prin el ni s-a oferit contactul viu cu un model cultural foarte înalt (…) care ne-a învăţat să privim faptele culturii de la înălţimea modelului pe care el însuşi l-a configurat şi l-a atins.

Orice persoană inteligentă recunoaşte creativitatea intelectuală de performanţă ca fiind esenţa vieţii umane, diferenţa dintre om şi alte specii de mamifere. Noica a ajuns să înţeleagă nevoia tinerilor excepţionali de a avea modele, şi mai mult decât atât, a avea antrenori, care să le poată propune un program concret de muncă, conceput pentru nevoile personale în situaţia concretă a persoanei aflate în ‘cantonament intelectual’.

Liiceanu consemnează ideea lui Noica: “Dacă există sport de performanţă, care ne încântă ca spectacol şi atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanţă, care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanţele culturii – fie că este vorba de mari invenţii, de mari idei, forme de organizare şi manifestare socială sau mari creaţii – hotărăsc afirmarea şi supravieţuirea popoarelor, este bine să reflectăm puţin asupra felului cum se produc ele. (…) … genialitatea este concentrată în persoane (…) Cum s-o descoperi şi cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregăteşti şi să faci rodnice creierele tinere, aşa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până şi deşeurile? Este probabil că în sânul celor 22 de milioane de români din ceasul de faţă se află douăzeci şi doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepţională. (…) dar întrebarea este nu numai să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea din ei să devină act. (…) …pentru detectarea şi valorificarea tinerilor de excepţie, un Edison, dacă nu ne înşelăm a spus: geniu înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă dintr-o dată. Atunci intervenţia din afară nu numai că e posibilă, dar devine ca şi obligatorie: apare antrenorul. (…) Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele şi istoria.

Noica a încercat să găsească tineri care promiteau a fi capabili de performanţe culturale, şi încerca să le asigure contextul în care dezvoltarea intelectuală – creativitatea devine mai probabilă. Povestea unei încercări de acest fel, la comitetul judeţean de cultură din Timişoara, chiar dacă este cu plânsete, este relevantă: “Cum e cu putinţă să plătiţi timp de o viaţă cinci mii de fotbalişti care dau sau nu randament vreme de zece ani, rămânând ca restul vieţii să-l petreacă în şpriţuri, iar cinci-şase oameni pe care-i aveţi în judeţ, înzestraţi excepţional spiritualiceşte, nu pot beneficia câţiva ani de un cantonament cultural, cu gândul că dintre ei se va alege cel care ne va aduce cândva Nobel-ul în ţară? Cum e cu putinţă? Şi am izbucnit în plâns.” … …

Descriind patologia culturii, reprezentată de dispariţia mecanismelor de ‘selecţie naturală’ a valorilor, şi înlocuirea lor cu o contraselecţie, Liiceanu scrie: “O societate ajunge să se raporteze la cultură exact cum se raporteaza oamenii în general la natură: prin intervenţii care dereglează definitiv sistemele autonome de feed-back. Pentru orice formă de existenţă care funcţionează pe modele organice, autoreglarea este un principiu suveran: intervenţiile din exterior sunt fatale.” Ca urmare a unor astfel de intervenţii care duc la pierderea mecanismelor de selecţie a valorilor şi la dispariţia capacităţii de autoreglare culturală, rezultă ceea ce Liiceanu descrie în felul următor: “Cultura respectivă devine un soi de organism pestilenţial, în care ceea ce este bolnav şi putred elimină tot ce este valoare autentică.

Daca în ecosistemul planetar, sub influenţa omului, selecţia naturală nu mai funcţionează în mod real, iar capacitatea de autoreglare este distrusă prin subminarea conexiunilor inverse negative ce dau stabilitate proceselor globale, practic avem o paralelă la modelul prin care într-o societate totalitară lipsa selecţiei naturale a valorilor şi dispariţia autoreglării duc la acel organism pestilenţial de care aminteşte Liiceanu. Personal nu cred că intervenţiile acestea sunt fatale sistemului: aşa cum 1. printr-o criză drastică sistemul totalitar a căzut, iar ulterior societatea se reconstruieşte treptat în direcţia functionalităţii, la fel cred că 2. ecosistemul planetar printr-o criză majoră poate să destructureze civilizaţia umană agresivă, care îi subminează sistemele fără de care nici civilizaţia nu poate persista.

Într-un context mai mult metafizic decât referitor la constrângerile date de realitatea fizică, Noica zice ceva ce are şi o mare relevanţă fizică: “În numele acestei false bunătăţi care acordă în chip universal dreptul de a fi, omenirea va muri sufocată în propriul ei ritm de creştere. Ce bunătate e aceea care precipită lumea către propriul ei sfârşit?” În legătură cu acelaşi ‘binefăcătorism’, Noica zice: “Religia care se ocupă de oricine şi Pierre Emmanuel care e îngrijorat de soarta bacanului nu vor arăta niciodată cine este şi cine nu este om. Filozofia, arătând cine este om, dă o şansă celor ce nu sunt de a deveni.

În ceea ce priveşte situaţia actuală a omenirii în evoluţia ei ca entitate aparte, Liiceanu consemnează părerea lui Noica: “Mă indispun toate viziunile astea catastrofiste; sincer să fiu, nu cred deloc în Marea Catastrofă şi am şi argumente pentru asta. Omenirea, acest mare animal, acest mare individ colectiv, ar trebui să simtă dacă este în pragul sfârşitului sau dacă îl trăieşte deja. Când te îneci ai un moment de supremă recapitulare a vieţii tale, o iluminare pe care ţi-o dă ultima clipă. Dacă am fi în plin înec, aşa cum cred atâţia, dacă ar fi adevărat că “numai un zeu ne mai poate salva”, aşa cum declară Heidegger, ar fi imposibil să nu simţim, să nu avem convulsia dinaintea sfârşitului, să nu ne recapitulăm istoria. Dar pot s-o iau şi altfel. Să zicem că ne apropiem, cu anul 2000, de pragul sfârşitului. Dacă e aşa, tot ar trebui să ne bucurăm. Este oare puţin lucru să fii ultima generaţie a omenirii?

În această abordare mai mult filosofică decât pragmatic-analitică, omenirea este percepută oarecum ca o entitate a cărei existenţă în viitor nu depinde în mod concret de oameni; desigur, este posibil ca unele fenomene din afara societăţii umane să se dovedească a fi fatale, incontrolabile, să ducă la extincţia civilizaţiei; abordarea lui Noica însă nu include un segment mult mai important (măcar pentru că acesta depinde de noi), o analiză a riscurilor la care omenirea este expusă din cauza activităţii oamenilor, din cauza unor politici concrete, a unor decizii luate într-un anume mod de către persoane şi organizaţii, decizii care însumate ajung să târască civilizaţia spre marginea prăpastiei.

Noica zice: “N-am nici o îndoială că omenirea va şti să se redreseze, chiar dacă nu va reuşi în secolul al XXI-lea. Grav este că oamenii nu au încredere în propriul lor viitor şi că trăiesc în infinitatea proastă: în infinitul inventivităţii, în cel al bunătăţii, în infinitul consumului. (…) nu mă îndoiesc că secolul al XXII-lea va fi unul bun pentru omenire, după ce secolul al XXI-lea va fi unul de purgatoriu.

Desigur, problemele globale sunt nişte subiecte extrem de dificil de analizat, prin complexitatea problematicii, prin nenumăratele interacţiuni, sinergia proceselor, entităţi care chiar şi fiecare-separat sunt de o complexitate foarte mare. Cuantificarea realităţii la aceste nivele de abordare este cvasi-imposibilă, deoarece este nevoie de o aproximare brutală, de alegerea câtorva parametri, în aşa fel încât până la urmă ‘modelul’ ajunge mai mult dependent de viziunea filosofică, metafizică a ‘cercetătorului’ decât de ‘realitatea concretă’. Totuşi, fără o analiză a fenomenelor globale complexe, detaliile rămân un fel de puzzle fragmentat, fără coerenţa care să permită ‘înţelegerea’ lor de către oameni. Este nevoie deci şi de persoane care să se dedice înţelegerii ‘la scară mare’, integratoare, dar din păcate se simte că aici ştiinţa se dizolvă în ceva care are o mare doză de ‘părere’.

Noica zice: “S-a născut tipul de homo planetarius, solidar cu mass media, cu posibilitatea mişcării pe glob, solidar cu reţeaua planetară însăşi. Tipul acesta uman nu s-a născut întâmplător acum; el este un factor de unificare a Terrei (…) În condiţia universalului generic se aşează deci toţi cei care dau seamă de problemele planetei în totalitatea ei. Eliade este un homo planetarius (..) cel care dă seama de tot ce e spirit pe Terra. Un homo planetarius este şi Cioran, de vreme ce dă seamă de toate deznădejdile lumii.

Cred că în timpurile libertăţii de după 89, nu mai putem nici măcar să ne amintim de stilul din anii dictaturii comuniste. Liiceanu povesteşte cum pe la nivelul lui 1965, la Universitatea din Bucureşti, “un student surprins la cămin citind Kant a fost exmatriculat din facultate.” Epoca în care scopul învăţământului era îndoctrinarea şi nu deschiderea orizonturilor, a capacităţilor de gândire critică, a produs milioane de papagali; constatăm că aceştia au acaparat tot felul de poziţii-cheie şi au devenit ‘elite’ ale societăţii noastre aflate şi acum în derivă. Mi-a plăcut formularea pe care o are Liiceanu: “Vă imaginaţi care putea fi orizontul cultural şi mental al absolventului unei asemenea facultăţi. Mânuitor perfect al limbii de lemn, el era pregătit să devină un “propagandist”, un funcţionar de partid.” Şi să vezi minune, cu aceştia construim noi acum democraţia capitalistă şi, culmea, direcţionăm dezvoltarea durabilă!… Oare te mai poţi mira că “lucrurile” funcţionează atât de ciudat la nivelul întregii societăţi, că întregi sisteme sunt pe muchia prăpastiei, societatea în ansamblul ei riscând să îşi piardă capacitatea de funcţionare?

Acum oamenii sunt liberi să creeze, să publice, să scrie, să zică ce doresc, şi totuşi parcă în 2 decenii de libertate au apărut mai puţine valori culturale decât ne-am fi aşteptat. În lumea capitalismului-barbar, sub imperiul consumerismului jalnic, creaţia în domeniul ştiinţei, artei sau filosofiei a devenit o îndeletnicire neînsemnată şi retrasă, cel puţin în comparaţie cu fanfaronada politicianistă a luptelor mărunte, înecată în fotbal şi cumpărături la hipermarket. Dar, oricum, cercetătorii adevăraţi, pentru care cunoaşterea este scopul primordial al existenţei unei fiinţe raţionale, îşi execută zilnic activitatea de aprofundare a înţelegerii domeniului de care se ocupă. Oricum, cei geniali evident că îşi dau seama de importanţa muncii lor intelectuale, şi îşi trăiesc zilele lucrând pentru a pune fundamentele unei societăţi funcţionle aflate în echilibru cu resursele concrete de care depindem. Acest tip de om, care este o mică speranţă pentru marea omenire, nu are nevoie de “recunoaşterea” oferită de nici un fel de canal de ştiri din care se revarsă puhoaie de scursori, sau de insigne date de politicieni răpciugoşi-intelectual. Cred că la ora actuală, acest tip de om, speranţa viitorului, are nevoie doar de linişte, iaurt şi pâine, nişte cărţi relevante şi o conexiune de internet…

Liiceanu scrie: “Dacă însă cultura şi spiritul reprezintă însuşi mediul natural de existenţă al omului, aşa cum este apa pentru peşti şi aerul pentru păsări, atunci a trăi în cultură înseamnă de fapt a intra, acum abia, în istoria mai adevărată şi esenţială a omului. (…) de vreme ce “s-au citit cărţi şi la lumina felinarului” înseamnă că nici un argument sociologic nu poate fi invocat pentru a-i scuza pe cei ce nu au intrat în cultură. (…) Istoria unui popor este deci istoria culturii sale. (…) Există creatori care se mulţumesc să-şi înfăptuiască opera (…) Dar atunci când “a crea” implică destinul unei comunităţi (…) trebuie să apară creatori care să îi înveţe şi pe alţii să creeze. “A învăţa” înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată.

Cândva, Noica a executat 6 din 25 de ani de închisoare, la care a fost condamnat din cauza încercării de a trimite în Franţa un text spre publicare. Privind perioada de 10 ani de domiciliu forţat, Liiceanu povesteşte despre Noica: “La Câmpulung a fost găsit în cameră, îmbrăcat în palton, cu şoşoni şi cu căciulă, citind Augustin; apa din ligheanul care se afla în mijlocul camerei îngheţase.” Există şi acum oameni interesaţi de filosofie, de cunoaştere ştiinţifică şi de soarta oamenilor care vor urma. Se poate spera că Viitorul nu este pierdut.

© dr. Peter Lengyel

scris la 13 august 2006

PS. Februarie 2014. Societatea totalitară nu ajungea să creeze condiții bune pentru performanțe intelectuale, iar libertatea postcomunistă devine din ce în ce mai evident… un mare dezastru socio-cultural. La atmosfera din societate, redevine de actualitate câte o constatare referitoare la supraviețuirea prin cultură, dar și aspecte legate de neîncrederea în viitorul uman, lipsa de modele, lipsa de finanțare a culturii – a gândirii – cunoașterii. Ceea ce eventual devine interesant de înțeles este că omul de cultură se preocupă de acest subiect indiferent de regimul comunist, capitalist, barbar, teocratic, sclavagist șamd… El există prin cultură, prin cunoaștere, supraviețuiește prin gândire, cât timp nu este ucis.

Galerie | Acest articol a fost publicat în Despre Cunoastere. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Genialitatea, antrenorul şi performanţa intelectuală în înţelegerea Lumii: Jurnalul de la Păltiniş

  1. Viorel Grecu zice:

    Interesant articol !

  2. peterlengyel zice:

    „Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza… Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.”

    http://www.ursula-sandner.com/emil-cioran-despre-munca/

    „program de exersare a atenției (mindfulness training – MT)”

    „intenția individului de a se concentra asupra anumitor stimuli, blocând, în același timp, bruiajul senzorial ce concurează pentru resursele creierului nostru”

    „atenția este o resursă limitată pe care alegem să o cheltuim în funcție de lucrurile pe care ni le dorim în viață”

    „tendința naturală de a evada dintr-o situație ce solicită efort, într-una care oferă plăcere (vezi tendința specifică societății digitale de a căuta instant gratification),”

    „sistemul nostru central se află într-o continuă procesare și reconfigurare, producând trilioane de conexiuni neuronale în fiecare clipă”

    „voința susținută și capacitatea de anduranță la efort”

    http://totb.ro/secretele-neuronale-ale-puterii-de-concentrare/

  3. peterlengyel zice:

    te poti intreba, cam cum poate sa fie privita miscarea de mediu si persoanele din ea, din punctul de vedere al increderii si competentei…

    >>>>>>>>>>>>>>

    A Harvard psychologist says people judge you based on 2 criteria when they first meet you
    „Can I trust this person?
    Can I respect this person?

    Psychologists refer to these dimensions as warmth and competence respectively, and ideally you want to be perceived as having both.

    Interestingly, Cuddy says that most people, especially in a professional context, believe that competence is the more important factor. After all, they want to prove that they are smart and talented enough to handle your business.

    But in fact warmth, or trustworthiness, is the most important factor in how people evaluate you. „From an evolutionary perspective,” Cuddy says, „it is more crucial to our survival to know whether a person deserves our trust.” It makes sense when you consider that in cavemen days it was more important to figure out if your fellow man was going to kill you and steal all your possessions than if he was competent enough to build a good fire.

    While competence is highly valued, Cuddy says it is evaluated only after trust is established.”

    http://www.businessinsider.com/harvard-psychologist-amy-cuddy-how-people-judge-you-2016-1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s