Parcul Naţional Harz – Germania

foto: Gaie roşie (Milvus milvus)

Parcul Naţional Harz este situat în zona centrală a Germaniei, protejând biodiversitatea pe circa 10% din suprafaţa Munţilor Harz; este cel mai mare parc împădurit din această ţară: întinse păduri care adăpostesc câteva tinoave, nişte stâncării atractive peisagistic, câteva zone cu vegetaţie ierboasă, pâraie care adună apele… Vârful Brocken, o masă de granit din carboniferul superior, amintire a vulcanismului din urmă cu 300 milioane de ani aparţinând de orogeneza hercinică, deşi are doar 1.141 m înălţime, prezintă acum un microclimat mai dur decât să permită existenţa pădurilor şi conservă specii subalpine adaptate climatului rece… Cât priveşte agresiunea antropică, relevant este că în 1899 staţia de cale ferată a fost deschisă la 1.125 m altitudine… lângă vârf… deşi au existat proteste din partea celor care erau capabili să înţeleagă consecinţele asupra valorilor naturale ale zonei… cum era botanistul Bley.

Pădurile din Parcul Naţional Harz acoperă cca 95% din suprafaţa ariei protejate, fiind constituite preponderent din molid (Picea abies) care reprezintă 82% din arborete şi fag (Fagus sylvatica) cu 12%; pe lângă acestea mai există aici scoruş de munte (Sorbus aucuparia), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), carpen (Carpinus betulus), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus glabra), stejar pedunculat (Quercus robur), gorun (Quercus petraea) iar dintre mesteceni există aici mesteacăn comun (Betula pendula), mesteacăn pufos (B. pubescens), precum şi specii rare cum sunt mesteacănul negru (Betula carpatica) şi mesteacănul pitic (Betula nana). În zona vârfului cel mai înalt există molizi piperniciţi care rezistă condiţiilor aspre de climă, ajungând şi la vârsta de 250 de ani. În mod natural, pădurile de altitudine mai mare erau molidişuri cu rare exemplare de scoruş, iar între 750-450 m altitudine erau făgete; despăduriţi în secolul 19 în perioada marilor exploatări de minereuri, versanţii au fost replantaţi cu molizi, la toate nivelele altitudinale ale parcului (şi chiar şi sub 230 m altitudine), monoculturi cu biodiversitate mult redusă în comparaţie cu pădurile naturale, arborete cu rezistenţa fiziologică diminuată… uşor afectate de rupturi de vânt şi uriaşe gradaţii de insecte.

foto: Şorecar comun (Buteo buteo)

Există în parc şi câteva tinoave, depozitele cele mai consistente au turbă pe o grosime de 7 m; unele au fost supuse în trecut unor etape de exploatare a turbei. Habitatele tinoavelor păstrează specii rare de fluturi şi libelule, ca şi planta carnivoră roua-cerului (Drosera rotundifolia), relictul glaciar numit ruginare (Andromeda polifolia), iarba neagră (Calluna vulgaris), dar există aici şi Erica tetralix. În aria parcului există numeroase lacuri artificiale de baraj. Parcul prezintă şi stâncării din roci granitice, peste 20 dintre ele fiind atracţii turistice, având nume sonore şi fiind puternic vizitate de oameni; stâncăriile sunt importante locuri de cuibărire pentru şoimul călător (Falco peregrinus) şi mierla gulerată (Turdus torquatus); în fisurile stâncilor se adăpostesc colonii ale mai multor specii de lilieci, dintre cele 13 specii de chiroptere prezente în Parc. Păşunile montane contribuie şi ele la creşterea diversităţii de habitate şi specii ale zonei.

foto: Şorecar comun (Buteo buteo)

O lucrare de sinteză este Raportul de biodiversitate publicat în 2005 de către Administraţia Parcului Naţional Harz, (editori: M. Hull, dr. A. Kirzinger) volum referitor la partea vestică a actualului parc, pe atunci încă entitate independentă dar sub acelaşi nume…. Aici, în peste 100 de pagini, sunt tratate sistematic grupele de organisme, rezultate ale cercetărilor de biodiversitate derulate intensiv pe parcursul unui deceniu; o listă bibliografică reprezentativă, înşiră lucrările de specialitate care au subiecte legate de biodiversitatea parcului… o publicaţie care ar putea fi un bun exemplu pentru parcurile naţionale de pe la noi. Din Parcul Naţional Harz se cunosc 136 specii de alge, 269 specii de licheni (printre care în zona de vârf este prezent Cetraria islandica şi Cladonia rangiferina), 440 specii de fungi, 727 taxoni de muşchi (printre care muşchiul de turbă – Sphagnum sp. are aici 24 de specii), 688 specii aparţinând plantelor vasculare (ferigi şi plante cu flori). De remarcat sunt: mesteacănul pitic (Betula nana) care este relict glaciar, planta carnivoră numită iarbă grasă (Pinguicula vulgaris), degeţelul roşu (Digitalis grandiflora), dar şi o specie de orhidee care trăieşte în turbării (Listera cordata); credeii de munte (Luzula sudetica) au fost redescoperiţi în parc în 2001, după ce prezenţa speciei nu a mai fost confirmată de un secol… Dediţei sau sisinei de munte (Pulsatilla alpina alba) în Germania există doar în zona înaltă din această arie protejată, dar populaţia în cauză este în pragul extincţiei din cauza impactului turistic.

Se cunosc din partea vestică a actualului Parc, 6 specii de moluşte, 2 sp. de plathelminţi, 15 sp. de oligochete, 14 sp. de crustacei, 63 sp. de acarieni, 7 sp. de miriapode, 282 sp. de paianjeni, 8 sp. de opilionide şi 1 specie de pseudoscorpion. Insectele sunt reprezentate de 410 specii de lepidoptere, 441 sp. de coleoptere, 65 sp. trichoptere, 23 sp. efemeroptere, 43 sp. plecoptere, 13 sp. de greieri/lăcuste, 62 sp. de heteroptere, 13 sp. de cicade, 15 sp. de colembole; dintre cele 25 specii de libelule cunoscute din parc, 2 specii sunt strict protejate: Somatochlora alpestris şi Aeshna subarctica. Studiul ihtiofaunei a arătat prezenţa a 5 specii de peşti, dintre care zglăvoaca (Cottus gobio) primeşte o protecţie deosebită, dar trăieşte aici şi păstrăv (Salmo trutta fario). Dintre cele 7 specii de amfibieni, importanţă deosebită pentru conservare o are broasca-mamoş (Alytes obstetricians); masculul ajută la expulzarea ouălor de către femală prin “intervenţia obstetrică” cu un deget în cloaca acesteia… apoi după fecundare masculul îşi lipeşte ponta în jurul membrelor posterioare, iar mormolocii se dezvoltă astfel în ouăle aflate în afara apei; totuşi, în perioadele de secetă sau valuri de căldură, masculii umezesc ouăle prin vizitarea bălţilor în jurul cărora îşi duc viaţa; un mascul poate avea până la 170 de ouă lipite de el, provenite chiar şi de la mai multe female; după 3-6 săptămâni, ouăle sunt lăsate în apă, unde mormolocii îşi duc viaţa până la metamorfozare. Se cunosc de aici 4 specii de reptile, dar ultima observare a viperei (Vipera berus) în parc, provine din 1986…

foto: Gaie roşie (Milvus milvus)

Există aici 82 de specii de păsări cuibăritoare, printre care barza neagră (Ciconia nigra) revenită recent în parc, ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ciuvica (Glaucidium passerinum), viesparul (Pernis apivorus)… 3 perechi cuibăritoare de şoim călător (Falco peregrinus), care au produs 30 de pui în 10 ani, iar pentru a asigura liniştea uneia dintre perechile cuibăritoare, un traseu de căţărare a fost închis. Cartarea speciilor de ciocănitori (Lasker, 1996) a oferit baze pentru programul de monitorizare care a urmat. Minuniţa (Aegolius funereus), o bufniţă de mici dimensiuni, cuibărşte aproape exclusiv în scorburi făcute de ciocănitoarea neagră. Gaia roşie (Milvus milvus), care în Germania avea 15.000-25.000 de perechi în anii 1980, cu cea mai mare densitate a populaţiei în zona colinară din nordul Munţilor Harz, a suferit chiar în această zonă un declin de cca 50%, între 1991-2001. Cocoşul de munte (Tetrao urogallus) a dispărut din Harz în anii 1920-1930; din 1978 o încercare de a reintroduce specia a dus la creşterea în captivitate şi eliberarea a cca 1.000 de exemplare, şi totuşi nu sa putut forma o populaţie stabilă, iar proiectul a fost ruşinos terminat în 2003.

foto: Gaie roşie (Milvus milvus)

Din parc sunt menţionate 47 specii de mamifere. Chiţcanul de munte (Sorex alpinus) deşi era prezent până în 1950, ulterior nu a mai fost regăsit, cu toate că au existat eforturi consistente în acest sens; se cunoaşte însă prezenţa chiţcanului de apă (Neomys fodiens), chiţcan de casă (Crocidura russula), chiţcan de pădure (Sorex araneus) şi chiţcan pitic (Sorex minutus). Interesant de menţionat sunt şi 3 specii de pârşi: pârşul mare (Glis glis), pârşul de ghindă (Eliomys quercinus) şi pârşul de alun (Muscardinus avellanarius). Pisica sălbatică (Felis silvestris) are o populaţie viguroasă, cantonată în ariile mai joase ale parcului. Ursul (Ursus arctos) a dispărut demult… Datele istorice arată că ultimul lup (Canis lupus) din Munţii Harz a fost omorât în anul 1798. Ultimul râs (Lynx lynx) sălbatic din zonă a fost împuşat la 17 martie 1818… un mascul doborât după o hăituire-vânătoare de 11 zile, la care au participat aproape 200 de “oameni”… la locul unde a fost executată felina, există şi acum o piatră funerară inscripţionată…; specia a fost reintrodusă recent, între 2000 şi 2004, 19 exemplare provenite din grădini zoologice fiind aclimatizate în semicaptivitate şi apoi eliberate în parc (dealtfel, singura astfel de realizare prin ariile protejate din Germania); la una dintre locaţiile puternic vizitate ale parcului, o stâncă de granit numită Rabenklippe, există un teren delimitat pe care râsul poate fi observant în “semicaptivitate”. Muflonul, introdus de vânători în 1930, din păcate persistă încă în parc. Se constată probleme cu speciile alohtone de mamifere, considerate invazive în parc: ursuleţul spălător (Procyon lotor) şi câinele enot (Nyctereutes procyonoides)…

foto: Gaie roşie (Milvus milvus)

Actualul Parc Naţional Harz, pe o suprafaţă de 24.700 hectare, a luat naştere în 2006, prin unificarea a două parcuri naţionale preexistente, de o parte şi de alta a graniţei care despărţea “Germania Federală” de “Germania Democrată”, în est Parcul Naţional Harzul Înalt (Nationalpark Hochharz) din Saxonia Anhalt (creat în 1990, cu două zile înainte de unificarea celor două Germanii, pe 8.900 ha) iar în vest Parcul Naţional Harz al Saxoniei Inferioare (creat în 1994, pe 15.800 ha). Aria este declarată sit Natura 2000. Conform datelor de la sfârşitul lui 2007, în administraţia parcului lucrează 188 de persoane, dintre care 40 rangeri. Amplitudinea altitudinală a parcului este cuprinsă între 230 m şi 1.141 m, doar zona mai înaltă de 1.100 m fiind dincolo de limita naturală a pădurilor… arii cu tufărişuri şi vegetaţie ierboasă adaptată condiţiilor climatice dure, frigului şi vântului puternic. În zona vârfului cel mai înalt, vf. Brocken, precipitaţiile medii anuale sunt pe la 1.814 mm (la poale de-abia 600 mm); în 1958 au fost 330 de zile de ceaţă, în aprilie 1970 a fost măsurată grosimea cea mai mare a stratului de zăpadă, anume 380 cm, temperatura medie anuală este de 2,9 grade C, iar vânturile sunt foarte puternice, la 24 noiembrie 1984 fiind înregistrată viteza de 263 km/oră. Culmea este că pe vf. Brocken, pe lângă staţie de transmisie şi staţie de cale ferată îngustă unde locomotive cu aburi urcă trenuleţe cu nenumăraţi turişti, mai există şi o grădină botanică – Brockengarten, înfiinţată în 1890, având azi printre preocupările ei de bază, protejarea speciilor reprezentative şi reconstrucţia ecologică a vegetaţiei subalpine.

foto: Vânturel roşu (Falco tinnunculus)

În Munţii Harz şi prin vecinătatea acestora Homo erectus era prezent deja de peste 700.000 de ani pentru ca ulterior, în urmă cu 250.000 de ani zona să fie ocupată de neandertalieni (Homo sapiens neanderthalensis), unelte ale acestora de 100.000 de ani fiind descoperite în mai multe peşteri din aceşti munţi. Omul modern venind dinspre Africa (Homo sapiens sapiens) este prezent în regiune de cca 40.000 de ani. Urmele mineritului se păstrează din epoca bronzului, de 3.000 de ani.

Foto: Protejarea scoarţei cu tub de plastic… să nu fie roasă de cervide.

Anual există acum cca 10 milioane de vizitatori ai Parcului Naţional Harz, dintre care cca 1,3 milioane urcă şi pe vârf; pe lângă opriri cu maşina se mai practică şi drumeţii de vară, sporturi de iarnă, iar informarea şi educaţia ecologică a vizitatorilor este una dintre temele prioritare ale administraţiei ariei protejate. Dintre personalităţile care au vizitat zona, se pot aminti poetul şi naturalistul evoluţionist predarwinian Johann Wolfgang von Goethe care a făcut şi studii de geologie în zonă, apoi geograful Alexander von Humboldt, ca şi poetul romantic Heinrich Heine. Şi, povestea merge mai departe…

© dr. Peter Lengyel


foto: Gaie roşie (Milvus milvus)

Acest articol a fost publicat în Biodiversitate in Europa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Parcul Naţional Harz – Germania

  1. Dinu Mititeanu spune:

    Ma bucur Peter ca iti realizezi acest vis de a vizita parcuri naturale din Europa. Ne doare doar gandul ca la noi cei mai multi oameni nu le intelege si nu le respecta. Incepand cu autoritatile…
    Numai bine, Dinu

  2. nicky spune:

    Superbe locuri,numai bune de mers la picior: zona chiar nu e dificila,tinand cont de inaltimea muntilor.Presupun ca e practicabila si drumetiilor cu toate ca nu se mentioneaza despre trasee,sporturi locale,turism cu ghizi
    Se fac doar statistici referitor la nr. de umblareti care trec prin zona
    nicky

  3. Pingback: Premiere!! – Un nou fruct | larege2002

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s