Iarna prin Munţii Apuseni


Zăpadă şi pădure. Pădure şi zăpadă. Noaptea, negrul cer senin cu ale sale miliardele de stele scintilante… molizi ce se profilează către boltă, parcă şi mai impresionanţi decât… altădată. O pustietate rece, de te minunezi oare cum de pot supravieţui fiinţe vii în asemenea condiţii. Ziua, deşi lumina este strălucitoare şi avem perfectă vizibilitate până la mare distanţă, rar mişcă ceva animal… parcă orice vietate care poate decide, preferă să rămână în ceva ascunziş care îi creşte şansa de a rămâne în viaţă… până la următoarea încălzire. Pădure înzăpezită întreruptă uneori de albul imaculat al ‘zonelor-înierbate’ pe care ici-colo se conturează îngrădiri de stâne lipsite de prezenţa viului… totuşi fotogenice. Frumos peisaj, dar nici nu îţi poţi închipui cam cât de dramatic trebuie să fie gerul în zone mai puţin ‘temperate’. Desigur, temperatura mai creşte pe aici în zilele cu cer acoperit plumburiu… cu nori din care se revarsă ninsoarea abundent sau molcom; totuşi, când vântul bate cu putere, apare o senzaţie de Siberia, cu zăpada viscolită şi troienită… imagini dramatice prin aşezările umane din zone de culme…

Prin Valea Iadului în sectoare cu aspect de chei cu pereţi mai stâncoşi sau mai împăduriţi, ai ocazia să admiri impresionante formaţiuni de gheaţă, având complexitate şi masivitate rar întâlnită, ţurţuri şi domuri, perdele de gheaţă, efemere podoabe ale blocurilor şi versanţilor de piatră. Interesanţi ca aspect sunt arborii cu mătreaţa bradului (Usnea sp), mai cu seamă acei molizi pe care lichenii sunt prezenţi masiv, atârnând de pe crengi, îmbrăcând trunchiurile… Apar două sănii trase de grupuri de caini husky siberian, cu doi oameni alunecând în sus către Stâna de Vale… în atmosfera asta glacială nimic nu se potrivea mai bine pentru a da ceva viaţă-umană peisajului… dacă era nevoie.

Zona Padiş are o vagă mişcare de turişti prin weekend, în rest o linişte perfectă. Un amestec de construcţii vechi şi noi, când este prea dramatic afară poate doreşti să ajungi în ele.

Dacă străbaţi zeci şi sute de km, vei constata că există încă multă pădure relativ compactă, deşi apar şi arii cu ‘atacuri silvice’ produse de drujbe, TAfuri şi foame; din fericire, ecosistemul are o mare capacitate de regenerare, puieţi noi apar din miliardele de seminţe răspândite de arbori, şi pădurea tânără se instalează în locurile cu tăieturi. Desigur, la o asemenea presiune antropică, vârsta medie a pădurilor este în descreştere, aşa că pădurile bătrâne, locurile neumblate şi inaccesibile, unde pădurea poate să îşi trăiască propria plenitudine… sunt din ce în ce mai puţine. Iar acele locuri sacre cu păduri virgine ori cvasivirgine ar merita orice eforturi pentru asigurarea conservării lor, adevărate bănci de gene, ocrotind o diversitate biologică ce va rămâne mult timp doar bănuită şi nu în detalii cunoscută… Dar de cine depinde protejarea sau decimarea lor? De politrucii imbecili care colcăie în infecte ‘sfere de putere’, poziţionaţi în puncte decizionale prin variate partide, cu susţinerea unor mafii ale lemnului cu tentacule maligne penetrând oriunde? Drumuri forestiere pătrund adânc pe văi, pe culmi, sunt menţinute deschise şi iarna de lama utilajelor cu 6 roţi mari şi lanţuri groase… Tăierile progresează conform planurilor neoficiale, în “arii protejate” sau în afara lor… şi cine li se poate realmente opune?

Acum iarna, există şi uriaşe zone neumblate de oameni, împărăţia liniştii sălbatice. Şiraguri de urme ale vulpilor, rar câte o roşcat-cenuşie arătare a vicleniei, obligatorii cât timp doreşte să rămână în viaţă. Urme de cerbi, urme de mistreţi, de pisică sălbatică. Un mărunt chiţcan agil şi întunecat săgetează pe suprafaţa imaculată a zăpezii, apoi se întoarce în ascunzişuri la baza unei tufe; de-abia a lăsat nişte urme… ca nişte atingeri atât de fine încât mai mult bănui decât îi urmăreşti traseul prin zăpadă. Un iepure fuge către noi, ne observă doar când ajunge la câţiva metri şi sare disperat între tufe, în jos pe versantul abrupt… defrişat haotic, cu rupturi de vânt şi arbori singuratici cu cregi fluturânde, catarge frânte şi mormane vegetale lăsate vraişte. Nişte capriori, cinci la număr, stau pe un versant din zona joasă, o faţă de deal dezgolit de zăpadă, şi sunt atât de siguri de camuflajul prin care culoarea lor îi integrează în versantul veştejit, încât nu schiţează nici o mişcare de nervozitate, chiar dacă suntem la o distanţă redusă; se hârjonesc între ei, mai adună câteva fire de iarbă… o stare de linişte de parcă nici nu ar exista vânători vii, ci toţi ar fi fost omorâţi deja de un Zeu care în mod real Iubeşte Viaţa. Intrări de peşteri prin care hibernacule de lilieci păstrează liniştea de biserică.

Un huhurez mare moţăie în bătaia soarelui apoi se avântă în aer şi cu zborul totalmente-silenţios pătrunde în desişul întunericului. Nişte sunete abia sesizabile ne dezvăluie prezenţa unor auşei (Regulus sp) care se hrănesc către vârful molizilor. Sunt şi caţiva piţigoi… câte-o ceată formată din zeci de exemplare aparţinând câtorva specii, parcurgând peisajul în căutare de hrană, verificând tufe şi arbori, crăpături de scoarţă şi frunze ale trecutului sau prezentului. Câte-un corb negru pe alb stă pe zăpadă. Pe lângă sectoare mai din aval ale pâraielor, mierle de apă se scufundă în ape cvasi-îngheţate, apoi satisfăcute revin pe gheaţa-verde de la margine.

Cât de splendid arată acum Cascada Vălul Miresei..! Deşi un pârâiaş oarecare, ce se prăvăleşte peste un perete de stâncă în două trepte, apa se răsfira în şiroaie şi evantaie, fusuri şi perdele translucide, traiectorii preferenţiale ale milioanelor de stropi în mişcare, mărginite de statica şi rece gheaţă şi zăpadă… Împrejurimile imediate ale cascadei sunt şi ele fotogenice, cu pereţi stâncoşi care de la distanţă dau impresia unor spinări de reptile uriaşe care “se ridică din pădure”,… deşi doar nişte pietre de milioane de ani… purtând câţiva arbori zdrenţuiţi care luptă de decenii, secole, cu stihiile… generaţie după generaţie.


Cheile Someşului Rece prezintă un peisaj unde se combină frumos pădurile de conifere şi versanţii stâncoşi, cursul apei cu uriaşe formaţiuni de gheaţă; mai cu seamă dacă admiri de sus valea, extraordinară este priveliştea care se deschide asupra elementelor morfologice/ structurale ale zonei, aflate desigur în contextul lor actual, acoperite de pădure…

Exista şi artefacte senzaţionale. Ce poate să fie mai frumos decât construcţiile tradiţionale de lemn, cu înalte acoperişuri din iarbă, acoperite de verdele perniţelor de muşchi… şi petece de albă zăpadă? Merită o trecere prin Valea Drăganului.

O vizită la vigurosul Sequoia din Săcuieu, plantat în urmă cu un secol de groful Gal… acum un arbore tânăr, de doar 30 de metri… mai are până ajunge la peste 100 de metri înălţime şi vârstă de 3.000 de ani… cum ajung exemplare conspecifice nord-americane. Ce caută aici acest arbore şi de ce vin oamenii să îl vadă? Vor fi oameni sa îl admire peste milenii, timp ce el va vegeta înrădăcinat aici iar lumea umană se va schimba în fundamente? Zile de discuţii evident înălţătoare cu dl. profesor Coroiu, despre specii şi ecosisteme, trecut şi viitor, despre viaţă umană în Apuseni, colonizarea umană a peisajului, despre ‘oamenii locului’ şi ‘zinituri’, despre tradiţii şi dezastre socio-economice ale zonei.

Balade vesele şi triste. Desigur, prin Apuseni este nesfârşit numărul zonelor fotogenice, ale splendorilor în stâncă, pădure şi dantelărie de gheaţă; unele sunt foarte uşor accesibile, spre exemplu versanţii de pe lângă Şuncuiuş, zona în care se deschide la suprafaţă Peştera Ungurului prin spectaculosul portal aflat exact lângă apele Crişului Repede.

DSC_4356DSC_4361

DSC_4362DSC_4363

DSC_4389

Dar, dacă vezi cam ce ‘atmosferă’ este prin preajmă, din păcate orice miracol al naturii tinde să fie înecat cu plasticuri, cabluri, dinamită, stafii ale fostelor megastructuri industriale, jenante palate ţigăneşti şi alte asemenea. Dacă ai capacitatea să faci abstracţie de ciudăţenii, vei descoperi însă o lume pentru a cărei descriere orice superlative ai folosi… ele rămân doar palide crochiuri de Realitate. Ca şi cu dragostea, cei care ştiu ce este, nu au nevoie de descrierile nimănui, iar cei care nu ştiu… oricum nu vor înţelege.

DSC_4408

Intrarea peșterii Bulz

DSC_4374DSC_4380

DSC_4384DSC_4393

DSC_4398DSC_4404

Soarele răsare printre molizii înghețați, plini de zăpadă. Tot peisajul Apusenilor este congelat, așa cum este normal să fie pe la început de februarie. Sus pe vârf de molid, exact lângă cabană, o forfecuță cântă plină de viață… aproape că îi simți fericirea în aceste momente de dimineață. Bate ceva vânt, spulberă cristale de gheață; pare aproape incredibil că aceste păsări au capacitatea să cuibărească în ianuarie-februarie, să clocească ouă… în cuiburi construite pe molizi, undeva în pădurea înghețată. A fost o zi frumoasă și a trecut. Noaptea târziu, cu cer senin și milioanele de stele, gerul este dur, ai impresia că vor crăpa și trunchiurile de molid. La căldura focului din cabană, cu o cană de vin fiert cu scorțișoare,… te poți gândi admirativ la forfecuțele care acum prin căldura trupului lor de pasăre mențin viabilitatea ouălor sau poate a puilor deja eclozați. Ce vietăți minunate! Aproape incredibil că sunt capabile să păstreze speranța.

DSC_4410DSC_4414

DSC_4417DSC_4420

DSC_4426DSC_4428

DSC_4431

DSC_4454

DSC_4437

La început am decis că această tură va avea siguranță maximă… adică nu ne vom aventura prin zone cu zăpezi mari și ghețuri, ci vom rămâne cât de cât în zonele mai sigure. Nu ca data trecută, când doar troliul și norocul au fost cele care au permis să nu avem regrete. Teoria este perfectă… problema este că locurile splendide nu sunt fix în zonele șoselelor curate… așa că puțin câte puțin mai sus, hai că se poate trece… și ajungem pe lucii de gheață, pe unde Land Rover-ul dansează, adică urci panta și ai senzația că ești cu sania cu reacție… mergi în sus cu motorul turat ca la un avion. Am zis că urc eu singur cu mașina… măcar dacă e ceva… să nu fie probleme prea multe… iar colegii au urcat panta pe jos… pe gheața aceea lucie: nici pe jos nu a fost simplu. La coborâre, alte probleme, erau și zone unde cred că făceam 300 de metri pe oră… asta din cauza că eu am avut ocazia să constat cam cum este când aceste tone încep să alunece necontrolabil. Ca să fie și mai frumos, faptul că ieri ai trecut pe aici și era zăpadă cu aderență bună, deloc nu înseamnă că între timp ea nu a avut ocazia să se topească parțial… să fie întinsă de niște vehicule care au trecut… apoi să înghețe sub formă de oglindă. Sunt înșelătoare aceste peisaje, că pare totul OK până la un moment dat.

DSC_4466

Dacă parcurgi sute de mii de kilometri prin peisajele noastre, îți vei da seama că nu prea vezi cerbi, decât arareori. Iar dacă îi vezi… de departe dispar între copaci, gonind în salturi din fața mizerabilității umane: cerbii/ ciutele au experiența vânătorilor, a braconierilor și a celorlalte scursuri. Doar ne putem imagina cam cât de diferită putea să fie experiența naturii dacă animalele sălbatice nu ar avea frica aceea totală la apropierea noastră. În locuri unde în urmă cu câteva decenii era plin de cerbi – în Igniș spre exemplu – acum rar vezi măcar o urmă… sau niciodată. Sunt puține locurile unde îi poți vedea aproape la sigur, spre exemplu zona înaltă a Călimanilor unde am avut ocazia de aproape fiecare dată să fotografiez câteva exemplare. În general erau la distanțe de câteva sute de metri, dar au fost și cazuri mai aparte, când o femelă (ciută) ne-a așteptat să ajungem la circa 5-6 metri de ea, altădată tot cam de la 5 metri am fotografiat o ciută cu vițelul ei. Acesta fiind contextul, mare ne-a fost mirarea pe un drum din Apuseni, undeva lângă Răchițele… să vedem cum o ciută se apropie de noi. Liniștită, venea spre Land Rover, în timp ce eu filmam iar colegii făceau fotografii. A oprit și a început să se hrănească, exact lângă mașină. Trăgea de ierburi, de tufe, prin gură îi ieșeau aburi, iar soarele bătea din spatele ei așa că pe filmare se profilează o minunăție sălbatică. Apoi a venit fix spre mine și a băgat capul pe geam, fără nici o reținere. Am ieșit să o filmez/ fotografiez de mai aproape, să pot să o încadrez așa cum se cuvine. Se plimba agale, mai oprea și rupea din ierburi. Au ieșit și colegii, puteai să pui mâna pe ea: ciuta venea la tine, apoi a decis să inspecteze mașina de teren, atât în exterior cât în interior. Au fost făcute filmări bune, cadre în care se vede perfect cum roade iarba șamd. Pentru fotografiere era mai OK, dar pentru filmare era o mică problemă că nu stătea prea multe secunde pe loc, imediat ce fixai un cadru ea ieșea din imagine. Oricum, am stat circa o oră cu splendoarea de animal, și evident că a fost cea mai bună parte a acestei ture de Apuseni. Sus pe platou drumul era perfect… dar cum coborai către sat, pe zonele abrupte și umbrite era luciu de gheață… unde mergeam lent de tot. Iar ciuta se ținea după noi. A fost ciudat să o văd în oglindă… cu mișcarea ei grațioasă, cum se păstrează un fel de legătură. Cred că este evident că acest exemplar a fost crescut în preajma oamenilor, apoi a ajuns în sălbăticie. Colegii de la Parcul Natural Apuseni au aflat că probabil este vorba de un exemplar de 2 ani, un vițel de cerb ajuns la oameni. Oricum, a fost o splendoare să avem în preajma noastră această vietate, să o putem admira, filma, fotografia în mediu ei de viață. Printre puținele momente în care îți poți imagina cam cum ar putea să fie Edenul sau Paradisul, natural.

DSC_4467DSC_4469

DSC_4473DSC_4474

DSC_4476

DSC_4482DSC_4483

DSC_4487DSC_4488

DSC_4489

DSC_4494DSC_4493

DSC_4513DSC_4515

DSC_4518DSC_4527

DSC_4533DSC_4534

DSC_4541

DSC_4542DSC_4544

DSC_4590DSC_4593

DSC_4596DSC_4598

DSC_4599DSC_4600

DSC_4621

DSC_4612DSC_4618

DSC_4679DSC_4680

DSC_4683

DSC_4699DSC_4707

DSC_4697DSC_4708

DSC_4548

DSC_4550

DSC_4553

DSC_4556

DSC_4569

DSC_4572

DSC_4578

DSC_4579

DSC_4580

DSC_4587

DSC_4589

DSC_4610

DSC_4622

DSC_4638

DSC_4640

DSC_4642

DSC_4643

DSC_4644

DSC_4657

DSC_4671

DSC_4674

DSC_4659

DSC_4662

DSC_4666

DSC_4667

 

Dacă vezi un cerb, o ciută care nu are frică de om, pare oarecum nenatural, azi. Te poți întreba, totuși, 1. de ce ar trebui să îi fie frică, și 2. dacă asta este starea lui/ ei naturală? Dacă te gândești la tot felul de insule oceanice, unde păsările care nu au avut contact frecvent cu omul sunt atât de indiferente la prezența noastră, de la pinguini la albatroși… sau dacă vezi cât de non-fricoase sunt caprele ibex din Parcul Național Gran Paradiso unde nu sunt prigonite… îți dai seama că frica sălbăticiunilor provine din zeci de mii de ani de agresiune umană neîntreruptă, din uciderea lor în masă… din care au scăpat și au lăsat urmași doar cele care erau fricoase. Fricoase și foarte fricoase. Cele care au fugit departe de om, cele care ne-au evitat totdeauna, cele care nu au dat șansa apropierii… niciodată. Cred că asta zice ceva destul de important despre noi. Și mai zice că starea naturală a cerbului ar fi aceea în care nu îi este frică deloc de prezența ființelor umane.

© dr. Peter Lengyel


Acest articol a fost publicat în Muntii Apuseni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la Iarna prin Munţii Apuseni

  1. Nadia zice:

    Grozave fotografiile. Felicitari!

  2. florica zice:

    Felicitari! O sa il citesc! Fotografiile sint superbe!

  3. Mihai zice:

    Sunt superbe descrierea si fotografiile, iar concluzia e pe masura. Felicitari!

  4. blogideologic zice:

    Simpatic. Am fost astă vară pe acolo. Altfel de superbie (nu critic nimic).
    Bună sănătate la toţi !

  5. Natura. Daca oamenii ar sti citi, ar vedea scris pe ea: don’t touch anything! 🙂

  6. Viv Braznell via FB zice:

    WOW! You have some amazing photographs Peter. Thank you for sharing!

  7. Kimberly Conroy Brill via FB zice:

    You got me on Translvania !!!!!

  8. Carol Snow Milne via FB zice:

    Excellent! what a great experience.

  9. ralucar zice:

    frumos…………….fotografii frumoase, succes!

  10. peterlengyel zice:

    Rromania: Hoţii pun în pericol turiştii din parcul natural Apuseni

    „Indicatoarele turistice, de metal sau de lemn, au devenit o ţintă pentru hoţi, iar cei care pleacă în drumeţie riscă să se rătăcească. Un turist a surprins momentul în care un cioban fură un indicator din zonă.”

    http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Vacante/Hoti+Apuseni+furt+indicatoare+turistice+

  11. Zavalic Vasile-Nicolae via FB zice:

    Doar OAMENII speciali au Edenul si Paradisul in suflet , gand si viziune si crede-ma acea ciuta a simtit.

  12. Daniela Bodi via FB zice:

    Wow, inimaginabil de frumos!

  13. Tibor Hartel via FB zice:

    :)) Este unic intr-adevar. Felicitari Peter!

  14. Lena Rednic via FB zice:

    Superb !

  15. Camelia Korut via FB zice:

    Waaaw!!şi eu vreau!!

  16. Lena Rednic via FB zice:

    Fantastic cat de prietenoasa este !

  17. Cristina Muresan via FB zice:

    „Sublimul naturii”, portret, dimensiune -infinita, tehnica-divina, an-de la inceputuri pana la sfarsit, semneaza Creatia. 🙂

  18. Lili Atschreiter via FB zice:

    Asa e, mi-am dat si eu seama in apa… la scufundat, toate animalele marii nu se ascund de noi in apa, vin si se uita la noi curioase… O liniste totala…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s